O tânără absolventă trage un semnal de alarmă. Ce face facultatea? Intră imediat în defensivă și se întreabă „de ce acum”

O studentă termină Facultatea de Asistență Medicală Generală și, în discursul de absolvire, spune cu voce tare ceea ce mulți dintre colegii ei șoptesc de ani întregi.

Vorbește despre cursuri citite de pe slide-uri. Despre stagii în care studenții stau ore întregi pe hol, fără ca cineva să le explice ceva. Despre amfiteatre care, la propriu, se degradează pe lângă cei care plătesc taxe consistente ca să învețe acolo.

Nu insultă pe nimeni. Nu atacă oameni. Vorbește despre experiența de student.

Universitatea răspunde.

Nu răspunde, însă, faptelor.

Răspunde studentei.

Las Iași-ul deoparte. Nu despre Iași vreau să vorbesc. Mă interesează mai degrabă Umefistanul - acel loc imaginar care există, din păcate, în prea multe instituții românești. Locul în care autoritatea are întotdeauna dreptate, iar cine ridică o problemă trebuie întâi verificat dacă avea voie sau dacă avea “gradul” necesar să o ridice.

Răspunsul instituției a urmat un tipar aproape “de manual”.

Mai întâi, s-a spus că absolventa nu avea mandat. Era „doar” șefă de serie, nu purtătoarea de cuvânt a întregii promoții. O fi fost din singura serie care a sprijinit pereții?

Apoi, că nu a oferit exemple suficiente. Afirmații grave, prea generale. Trebuiau date exacte, nume și prenume.

În cele din urmă, că nu alesese momentul potrivit. Dacă existau probleme, trebuiau semnalate în timpul facultății, nu la festivitatea de absolvire.

Observați ceva? Nu apare nicăieri întrebarea cea mai simplă: dar e adevărat?

Nu apare întrebarea: chiar se citesc cursuri de pe slide-uri?

Nici: chiar există stagii în care studenții nu învață nimic?

Și nici: chiar sunt spații în această stare?

Discuția este mutată cu grijă de la realitate la persoana care a descris-o.

Dintre toate argumentele, cel mai periculos mi se pare: “De ce acum?”.

Sună rezonabil. Aproape elegant. Avem proceduri, avem canale, avem momente potrivite. Acționăm procedural. Numai că adevărul are un defect enervant: nu expiră.

Dacă un student a stat ore întregi pe hol, fără să fie învățat nimic în luna mai, experiența lui nu devine mai puțin reală pentru că a povestit-o în iulie.

Întrebarea “De ce acum?” nu verifică adevărul. Doar schimbă subiectul. Dintr-odată, nu mai vorbim despre studenți, ci despre îndreptățirea celui care a îndrăznit să vorbească.

Și cred că aici apare o problemă mai mare decât acest episod.

Noi confundăm adesea critica cu gândirea critică.

Sunt lucruri diferite.

Este foarte ușor să demontezi discursul cuiva. Să găsești o fisură procedurală, o formulare imperfectă, un mandat discutabil. Nu te costă mare lucru.

Gândirea critică începe abia după aceea. Începe când întrebi: “Dacă totuși are dreptate?”

Începe când accepți că o critică poate fi incomodă și, în același timp, corectă.

Începe când îți testezi propriile convingeri, cu aceeași severitate cu care le testezi pe ale altora.

Umefistanul o fi câștigat o bătălie procedurală. A pierdut însă ceva infinit mai valoros: ocazia de a arăta studenților cum arată o instituție sigură pe ea. Pentru că o instituție sigură pe ea nu intră imediat în defensivă.

Întreabă.

Ascultă.

Verifică.

Și, dacă descoperă că există probleme, le repară.

Mi-ar fi plăcut să citesc un răspuns simplu.

“Luăm în serios ceea ce a spus absolventa noastră. Îi invităm pe ea și pe oricare dintre colegii ei să ne indice concret stagiile, secțiile și situațiile descrise. Nu pentru a-i contrazice, ci pentru a înțelege ce trebuie schimbat.”

Atât.

Fără discuții despre mandat.

Fără discuții despre calendar.

Fără transformarea unei probleme într-un incident de imagine.

Curiozitate înainte de apărare.

Nu mi-aș fi dorit o universitate care se autoflagelează la prima critică. Mi-aș fi dorit una suficient de matură încât să nu considere că fiecare întrebare este un atac.

Poate că asta mă întristează cel mai tare. Nu discursul absolventei. Dimpotrivă, discursul mi-a dat speranță.

Mă întristează reacția instituției care ar trebui să formeze profesioniști capabili să pună întrebări și să caute adevărul.

Pentru că studenții învață enorm din astfel de momente. Învață că sistemul nu se întreabă dacă are dreptate.

Se întreabă doar cine și-a permis să spună că nu are.

Iar lecția asta, din păcate, s-ar putea să fie cea mai memorabilă din toți anii lor de facultate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp