Din când în când, mai dau peste câte un manager, un om de HR sau un patron (ce balcanic sună acest cuvânt) care se plânge că nici candidații la diferite posturi nu mai sunt ce-au fost o dată. Unde mai pui că unii dintre acei candidați ajung angajați care nici ei nu mai sunt ce-au fost (angajații). Azi vorbim însă despre candidați.
Să zicem că scoți un post la concurs. Scrii frumos descrierea responsabilităților și te limitezi la doar 3 pagini, pui acolo chestii care sună bine (salariu motivant, echipă dinamică, posibilități de avansare în carieră, mediu de lucru plăcut, companie de prestigiu) și apoi te uiți cu dezamăgire la căsuța de e-mail care se încăpățânează să nu anunțe că ai primit mesaje noi. Iar când această tăcere deja devenise atât de apăsătoare, încât îți auzeai urechile țiuind, vine primul mesaj.
Uraaa, victorie! Strategia ta de recrutare funcționează! Și vine omul la interviu. Pretenții, figuri, pune întrebări, vrea explicații, strâmbă din nas când aude salariul. Tu încerci să-i explici că asta e piața, că economia, criza și așa mai departe. Nimic, omul o ține pe-a lui. Ce oameni... Lacomi și puturoși. În loc să se întrebe ce pot face ei pentru companie, se întreabă doar ce poate face compania pentru ei. Dacă i-ar auzi Kennedy, nț, nț, nț.
Cam așa decurge un proces clasic de recrutare. Evident că există și excepții, dar o luare de poziție nu funcționează dacă nuanțezi la infinit punctul de vedere. Și excepțiile nu invalidează regula.
Am lucrat la corporație mult mai mult timp decât este bine pentru sănătate, am trecut prin management și consultanță, am auzit multe. Din tot ceea ce am văzut și auzit reiese un fir comun al tuturor celor care-i critică pe oamenii care candidează pentru un post: se simt cumva nedreptățiți de candidații care nu le recunosc ascendentul moral și financiar pe care consideră că îl au. Candidatul este de multe ori tratat ca un milog muritor de foame care ar trebui să fie recunoscător pentru orice os îi aruncă marea corporație multinațională (sau mica întreprindere autohtonă, unde de altfel această atitudine este încă și mai pregnantă, accentuată de orgoliul de „patron”).
Află mai mult:
Treziţi-vă! Pregătiţi-vă să aveţi cel puţin 10 cariere şi 40 de joburi!
Dacă ați mai citit ce-am scris în Republica v-ați putea întreba ce m-a apucat să abordez un astfel de subiect. Legătura cu psihoterapia există, chiar dacă poate nu e foarte evidentă la prima vedere: problemele de la serviciu sunt pe un onorabil loc doi în clasamentul principalelor situații care îi aduc pe oameni la psihoterapie. Pe primul loc sunt relațiile cu alți oameni (în special cele intime sau familiale). Iar debutul acestor probleme este momentul în care omul se angajează undeva. La fel cum principala cauză a divorțului este căsătoria, la fel și principala cauză a stresului de la muncă este munca. Am putea spune chiar că numai cine nu muncește nu dezvoltă nevroze legate de serviciu. Dar poate că asta ar însemna să mergem prea departe.
Uite un exemplu:
Invazia roboților (de resurse umane)
Candidez mai demult la un post din Marea Britanie. Pe internet, că așa e modern. Intru la ei pe site, completez CV-ul acolo. Nu merge copy-paste, trebuie completată fiecare căsuță de mână. Și sunt multe. Până și la nume ai 3 căsuțe diferite de completat. Asta îi asigură pe ei că au informațiile standardizate și că pot folosi algoritmi de decizie, în loc să stea un om să citească maculatură. Și asta îmi dă mie voie să petrec aproximativ 2 ore completând acele informații, o binevenită variațiune de la viața mea monotonă. E un exercițiu de meditație aproape, ca orice activitate în care nu trebuie să îți folosești deloc creierul. Apăs Submit și îmi văd de viața mea.
Aproape instantaneu primesc un email de confirmare: vă mulțumim pentru interes, vai cât de mult vă apreciem, suntem convinși că sunteți extraordinar (deși nu ne-am cunoscut niciodată) și așa mai departe. În cazul în care nu primiți răspuns în următoarele 3 săptămâni considerați că nu ați fost selecționat. La final vine însă bomba: Din păcate, din cauza numărului mare de candidați, nu putem oferi un feedback personalizat fiecărei persoane în parte. Ca atare, vă rugăm să nu solicitați acest lucru pentru că mesajele dvs. vor fi ignorate. Vă mulțumim pentru înțelegere.
Bun, îmi zic. Uite că și prin alte părți angajatul potențial este tratat cu indiferență și superioritate. Îmi văd de viața mea. Trec 3 săptămâni și nimic. Evident, am conchis că nu am fost printre cei aleși și, după o scurtă repriză de vărsat lacrimi amare, mi-am reluat cursul normal al vieții.
Dar nu asta am vrut să vă povestesc, ci ceea ce s-a întâmplat după aceea. După încă o săptămână, primesc un email de la ei. Iar mă apreciau și îmi mulțumeau și, de data asta, voiau feedback cu privire la procesul de recrutare: cum mi s-a părut, cum m-am simțit, tralala. Le răspund atașând mailul lor inițial (cel în care îmi spuneau să nu le cer feedback) și le spun cam așa:
„Vai, dar vă mulțumesc din tot sufletul că vă interesați de starea mea emoțională. Vă aduc însă la cunoștință că, din cauza numărului mare de refuzuri cu care mă confrunt în acest moment, urmare a candidării pe diverse posturi, nu am posibilitatea de a furniza feedback personalizat tuturor celor care mă refuză. Ca atare vă mulțumesc pentru înțelegere și vă asigur de toată considerația mea în timp ce voi ignora toate mesajele dvs. viitoare. Cu cel mai al dracului respect, eu”.
Evident, n-am primit răspuns. Are rost să mai spun ce e greșit în povestea asta?
Ei bine, problema nu este doar una de mentalitate, dar și una de profesionalism. Mentalitatea este explicabilă istoric (prefer să nu intru în acest subiect acum, dar recomand călduros cartea Psihologia poporului român de profesorul Rădulescu-Motru), iar profesionalismul are de-a face cu o înțelegere incompletă a procesului de angajare a cuiva. Procesul se numește oficial recrutare și selecție. Problema este că, pentru a avea ce să selectezi, trebuie mai întâi să recrutezi. Adică să atragi potențiali candidați pentru ca mai apoi să alegi dintre ei. Asta e problema celor care se plâng că nu au candidați buni sau suficient de mulți: se așteaptă ca lumea să-i tragă de mânecă implorându-i să-i angajeze, se așteaptă să nu depună vreun mare efort în recrutare și își menajează energia pentru momentul în care vor avea de sortat mii de CV-uri. Iar în momentul în care de-abia dacă primesc trei candidaturi în urma unui anunț, simt că li se face o mare nedreptate.
Dacă vreți să vă convingeți că asta este problema, puteți încerca următorul experiment: la următorul interviu de angajare, când sunteți îndemnați să puneți întrebări, întrebați de ce ați vrea voi să lucrați pentru acea companie. Pregătiți-vă pentru o scurtă comoție cerebrală din partea celui care susține interviul. Apoi ascultați răspunsurile încercând să nu transmiteți prea mult din ceea ce vă trece prin cap în acel moment. Iar la final întrebați-vă: ați fi angajat persoana care dă astfel de răspunsuri dacă rolurile erau inversate și voi erați angajatorul? (va urma)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De ce nu ai pune un robot sa-i sorteze? Foarte buna ideea!!
În UK agentiile de recrutare cam fac legea. E adevarat ca la multe dintre ele domneste un amatorism descurajant dar asta e poate si din cauza profilului canditatilor. Se vede treaba ca preferai sa aplici la un job si apoi sa nu mai primesti niciun raspuns pur si simplu, fie el si automat.
În UK se pune accent pe formalitate, nu atât ca act birocratic, càt ca relatie sociala, unde respectul si educatia trebuie sa joace un rol principal.
E adevarat ca nu exista aproape nimic empatic în aceste relatii sociale, mai ales atunci când e vorba de relatiile laborale dar se stabilesc niste norme bine determinate care trebuiesc respectate fara exceptie si tocmai de aceea apar si acele reply-uri automate.
Daca nu o face, pentru mine e clar la ce tip de angajator ma înham la treaba si atunci îmi asum consecintele.
Lucrurile care depind de vointa oamenilor nu pot fi schimbate fara aprobarea/colaborarea acestora. Degeaba vin eu în companie si sunt creativ, pot aporta plus valoare companiei, daca propunerile/metodele mele nu sunt agreate, pur si simplu nu au nevoie de ele fiidnca angajatorul cauta executanti si nimic altceva.
Candidatul are si el o decizie de luat, nu doar dvs ca angajator. Oricat de mult s-ar informa despre firma anterior interviului, informatiile decisive le va obtine doar din discutia fata in fata. Dvs porniti de la premiza ca persoana care a depus un CV a si luat decizia sa lucreze pentru dvs, iar acum sta in genunchi asteptand aprobarea divina.
Mi se pare o pierdere de timp pentru HR sa procedeze in felul amintit de dvs. Am participat la destule interviuri conduse in acest mod si dupa 3-4 intrevederi, teste trecute si timp investit, mi se comunica decizia, de cele mai multe ori una pozitiva. Apoi venea surpriza. Eu aveam o multitudine de intrebari la care nu mi se raspunsese, pentru ca inca nu primisem "permisiunea" sa le formulez. Si cum decizia fusese luata aveau impresia ca o sa ma simt prea onorata de alegerea lor ca sa mai intru in detalii. Mare le-a fost mirarea cand i-am refuzat. Pe unii pentru ca au tratat discutia cu graba si superficialitate, pe altii pentru ca informatiile primite nu s-au aliniat asteptarilor mele. Si atunci, vi se pare productiv sa pierdeti atat timp ca sa constatati ca, desi raspunsul dvs e pozitiv, al candidatului e negativ? Sau aroganta nu va lasa sa contemplati si aceasta posibilitate?
Trebuia sa te trateze ca pe un posibil client si sa-ti arate avantajele reale pentru care sa-l preferi concurentei...
Spun asta fiindca mi-e greu sa cred ca în ziua de azi mai exista business fara concurenta pe piata.