Cum am devenit eretic în bula mea de Facebook

Foto: Guliver Getty Images

Dacă nu poți găsi la adversarul tău nici măcar un singur lucru demn de lauda și de admirația ta, oricare ar fi poziția sau ideea pe care o susții, mă simt înclinat să fiu sceptic nu numai cu adevărul pe care îl propovăduiești, cât și cu esența definitiv și fără de apel demonică a inamicului pe care îl înfierezi.

Mi se pare, poate greșesc, că fundamentul profund al unei societăți tolerante, nu e atât doctrina democrației absolute, care nu ar putea greși vreodată, cât puterea de a vedea în adversar și un interlocutor, nu numai un dușman.

Dar dacă celălalt este doar un nemernic, un tiran, un dușman al poporului pe care doar tu îl reprezinți, oricât de mult m-aș regăsi în „valorile” registrului tău politic, mă voi scuti de povara sectantă pe care îmi ceri să o port în numele unei purități ideologice.

Fac parte dintr-o anume „bulă” a societății noastre de azi. Am convingeri politice foarte clare, ce-mi par mie însumi bine fundamentate și argumentate. În jurul meu, toți prietenii apropiați, cunoștințele aproximative, relațiile tangențiale împărtășesc aceleași idei generale. Fac eforturi conștiente de a descoperi persoane care fac parte din cealaltă „bulă”, dar nu am succes. În fapt, doar câteva rude îndepărtate cu care mă întâlnesc o dată la zece ani sunt singurele persoane cu care aș putea polemiza pe teme politice, dacă discuția nu ar degenera foarte rapid în acuze reciproce riscând a compromite total legăturile aproximative de familie.

Mă întreb dacă nu cumva limpezimea părerilor mele politice și sociale nu sunt cumva rezultatul omogenității aproape de consangvinitate ideatică a „bulei”. Am o părere destul de bună în ceea ce mă privește, așa încât ideea mi s-a părut multă vreme cel puțin suspectă. Cu siguranță, îmi spuneam, capacitatea mea de a înțelege rațional, logic momentul istoric în care trăim m-a făcut să „atrag” pe cei ca mine și nu invers. Apa ia forma vasului, nu invers, nu-i așa?

Nu mai sunt atât de sigur. Observ contrariat radicalizări ale unor poziții cu care în miezul lor rezonez, dar a căror formă și ton mă deprimă. Tonul face muzica. Stridența, cacofonia îmi pare că strică gândirea liberă. 

Am devenit oarecum nepopular în bula mea, suspectat de neconformitate ideologică, de miopie politică, de indulgență suspectă cu dușmanul valorilor democratice, liberale, europene. Am avut discuții dificile rezolvate doar prin suspendarea lor sine die într-un climat de nemulțumire reciprocă.

Oameni de o enormă inteligență ce mi-au servit drept repere în formația academică, prieteni dragi și vechi explică cred sincer că pot prezice viitorul politic, că pot citi gândurile și adevăratele intenții ale „nenorociților” de partea cealaltă a invizibilei linii ce separă virtuoșii (noi) de tirani (ei) .

Exasperați de uniformitatea, disciplina și conformitatea celorlalți, îi acuzau, oarecum îndreptățit, de submisiune vinovată la spălarea pe creier a televiziunilor „vândute”. Nu le-ar trece prin minte că propria poziție ar putea fi viciată de supraestimarea amănuntelor care le convin și de subestimarea dovezilor care le contrazic ideile. Ai noștri sunt oarecum simpatici și cu siguranță binemerită indulgența noastră pentru că greșesc scuzabil pentru propășirea cauzei, ai lor sunt odioși, suflete schimonosite și perverse care nu au dreptul nici măcar la recunoașterea unor calități tehnice de stil, fluență și oratorie.

Mă frapează tot mai des la mine însumi senzația de adevăr profund care mă învăluie la fiecare idee care-mi trece prin cap. Ideea mea sunt eu însumi și invers, ceea ce face de multe ori îndoiala, frica și anxietatea induse de nesiguranță foarte neplăcute și prin urmare de evitat. Bănuiesc că fuga de spiritul critic și discernământ e la fel ca oroarea copilului pus să înghită medicamente - oricât de curajos ai fi, tot îți vine să te schimonosești.

Am început, irizat de lecturile din vremea din urmă, să cred că aproape toate gândurile, ideile, părerile, opiniile pe care le avem într-o viață de om sunt total sau parțial false, indiferent de ceea ce credem despre tăria și corectitudinea lor. Ceea ce ne face totuși să nu sucombăm intolerabilului gând este percepția că nu putem greși. Autoiluzionarea este cel mai puternic motor al vieții intelectuale.

Si atunci mă întreb caraghios de unde atâta siguranță apodictică, de unde atâta încrâncenare, de unde atât patos și apucături de baba Vanga? Înainte de oricine altcineva, cascada asta de întrebări retorice mi le livrez mie însumi, după care, inevitabil, paharul se revarsă.

Ce vreau să zic? Unde bat? Nicăieri. Mi se pare însă că războiul crunt al ideilor mici și mari face prea multe victime și că observând rufele din mașina de spălat este uneori mai sănătos decât să fii șoseta flaușată din cuvă, spălată, conformă, dar în cele din urmă scămoșată. Spun asta dintr-un loc umbros de tristețe de unde mă trage periodic curentul melancoliei și unde mă indispune igrasia orgoliilor transpirate peste care vine pleașcă ciuperca călâie a oboselii cronice.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp