N.r. Alexandra Ene este elevă la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București. Fotografie de Monica Săiceanu
Poate ai uitat cum e să fii adolescent aflat la începutul anilor de liceu. Poate mintea ta hoinărește acum undeva departe de acest mic univers rămas pe fundul sufletului, poate te poartă și pe tine alături de ea, gravitând în jurul vreunei tornade-problemă a oamenilor mari și… ai uitat.
Însă odată cu 10 septembrie, fie pentru o zi întreagă, fie pentru câteva minute, se oprește, și sentimentul de proaspăt licean își revine încet-încet. Te vezi, poate, iar cu ochii plini de soare și zâmbetele deschise, la început de drum, purtându-ți sufletul împachetat cuminte în ghiozdan. Îți amintești că nu avea o formă concretă, sau o culoare, dar avea cu certitudine caracteristica unui burete, pregătit să absoarbă experiențe noi.
În liceu, sufletul capătă primul contur cu adevărat pronunțat și consider că adolescentul timid și rușinos din anii tinereții înfățișează o fundație pentru sinele matur al prezentul. Iar eu sunt mândră să afirm că voi avea fundație lăzăristă, că m-am format mai degrabă într-un cămin, decât într-un liceu.
Relația dintre Liceul Lazăr și elevii lui nu se conformează, în opinia mea, relației standard elev-liceu, unde elevii displac liceul, făcându-l să capete un aer sever de părinte strict și neîngăduitor, care îți cere prezența la 7:30 și te încarcă până peste cap cu testele la matematică, provocându-ți adicția față de cafea și cearcănele tuciurii. Dacă ar putea exista termen de comparație, Lazăr ar fi profesorul tău inspirațional, Robin Williams în “Dead poets society”, care îți deschide ochii asupra atributelor cu ajutorul cărora se conturează un stil de viață sănătos, plin de iubire și generozitate. Profesorul glumeț fără de care nu ne vedem acolo unde suntem acum, căruia îi simțim dorul în vacanță și la care ne întoarcem cu drag întotdeauna, fie la începutul anului școlar, în clasa a 11-a, fie peste douăzeci de ani de la terminarea liceului.
Pentru mine, totul a început cu „Cișmigiu&Comp.”, a lui Grigore Băjenaru, citită pe nerăsuflate în clasa a 7-a, astfel încât am devenit lăzăristă cu mult înainte de a intra în Lazăr. Mă vedeam deja în Cișmigiu, în mijlocul uniformelor bleu, luându-mă la întrecere cu bărcile pe lac. Eram înconjurată de parc, de profesorii fie preocupați, fie stârnind râsul, ai lui Băjenaru și de albastrul cerului, iar momentul acela a fost hotărâtor pentru drumul pe care voi fi pornit, recunoscând că inima mea aparținea unui singur loc și nu aș fi putut fi fericită în oricare altul. Romanul acesta presărat cu haz și cu albastru mi-a arătat poarta către o nouă lume, iar opțiunea de a alege Lazăr mi-a deschis-o, pentru a descoperi de fel că lucrurile stau neschimbate. Spiritul liceului a rămas la fel de constant și de binevoitor ca înainte.
Din punct de vedere educațional, ai parte de o multitudine de activități extracurriculare, care să contureze calea fiecărui elev deschis către a primi ajutor în acest sens. Poți opta pentru propria-ți dezvoltare în domenii atât diferite, cât și asemănătoare, dar cărora merită să le acorzi câteva ore din viața ta, în weekend, și de pe urma cărora acumulezi experiență în aria aleasă. În cazul în care îți dorești un viitor jurnalistic, Revista Lzr te așteaptă cprintre redactorii ei. Poți să îți statornicesti bazele informaticii aplicate frecventând cursurile de robotică, te poți dezvolta în domeniul dezbaterilor academice, un club care îți oferă experiență atât pe partea îmbogățirii culturii generale, cât și pe partea vorbitului în public.
Dacă simți că relaționezi mai bine cu partea artistică, poți opta fie pentru Trupa de teatru As, fie pentru Departamentul artistic (la dans sau la muzică). Însă un lucru frumos, de apreciat, este că toate aceste cursuri nu se delimitează total de restul lăzăriștilor, oferindu-ne frecvent reprezentații artistice (spectacolele Departamentului umplu întreg holul de la Sala de festivități), reviste de vânzare prin liceu împreună cu cupoane gratis pentru cafea), dezbateri, de pe urmă cărora reușești să îți formezi opinia proprie în legătură cu moțiunea, având argumentele necesare și documentare asupra ei și spectacole de teatru, pentru care trebuie să sosești cu o oră înainte dacă ai pretenția să prinzi loc în sală.
Chiar dacă nu te regăsești în vreo activitate în măsura în care să o practici tu însuți, liceul încearcă să îți ofere oportunitatea de a lua măcar puțin contact cu acestea, pentru a avea datele necesare în legătură cu modul în care decurg lucrurile. Caracteristicile de bază ale unui lăzărist sunt bucuria, altruismul, optimismul și generozitatea, așadar, din când în când (pentru a nu încurca programele materiilor) se organizează evenimente la nivel de liceu care să îți deschidă drumul către aceste trăsături. Avem parte de Treptele succesului, unde ne întâlnim cu diverși oameni care au ajuns pe culmile gloriei și ascultăm poveștile lor de viață, avem târguri caritabile de prăjituri, în pauze, pentru a strânge bani în folosul celor mai puțin norocoși ca noi și, sărbătoare lăzăristă prin definiție, avem ziua de 9 mai. Conceptul de 9 mai face referire la o paradă cu toate clasele (mai puțin a 12-a și a 8-a), în care fiecare portretizează o țara europeană trasă la sorți, iar cei mai ingenioși (din pricina ideilor găsite), muncitori (în vacanța de Paște e un lucru obișnuit să te întâlnești cu colegul la liceu, să pictați decorul) cei cu bucătăria cea mai bună (în general rețetele se fac cu o seară înainte, de către mama vreunui coleg) și cei mai buni dansatori (cei care iau sub tutela lor clasa întreagă și îi învață și pe cei mai netalentați în două luni să danseze) sunt premiați. Oricât ar crede cineva contrariul, contribuie la atmosfera alertă de bună dispoziție gândul că e aprilie, e pauză, iar curtea interioară e plină de grupuri de elevi care dansează pentru paradă dansuri complet diferite, dar simetrice. În fața ta e Cișmigiului, ești tânăr și deasupra e cerul foarte albastru.
Când mergi pe holuri, simți dragostea plutind în aer, emanată prin lambriuri și ferestre și realizezi că dacă ar fi să alegi ce îți va lipsi cel mai mult, ai sta pe gânduri și nu ai reuși să exprimi vreun element fără să nu provoci un gol în însemnătatea liceului pentru tine, fiindcă le abandonezi pe celelalte. Adevărul e că entitățile care duc la buna lui funcționare lucrează într-o comuniune atât de strânsă, încât nu le poți dispersa.
În ciuda acestui fapt, motivul principal al rețetei succesului lăzărist este că spiritul care ne înconjoară pe toți și atributele pe care Lazăr le inspiră nu sunt respectate numai de elevi. Faptul că materiile ni se predau fără vreun sentiment de superioritate și faptul că profesorii noștri nu uită că sunt mai întâi oameni și apoi cadre didactice ne îndrumă să îi urmăm și în ceea ce privește călătoria propriei materii. Nu am întâlnit o persoană care să aibă porniri răuvoitoare printre profesorii mei și de la care să nu am ceva de învățat înafară de ce ni se predă.
Ca să închei acest articol cu o istorioară, în prima zi din clasa a 9-a eu și colega mea ne-am întâlnit cu niște absolvenți care schimbau impresii despre facultate. Întrebați cum e, au spus că e în regulă, dar nicăieri nu e ca acasă. Țin minte că ne întrebam amândouă dacă o să ajungem vreodată în stadiul de a considera Lazăr casa noastră. Acum, la jumătate de drum, nu am clipi niciuna dintre noi din ochi în timpul afirmației că da, Lazăr ne-a intrat sub piele și în inimă și sunt, personal, atât de fericită că am norocul să pot să îl numesc „acasă”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Să facem un exercițiu de imaginație: colectivul de profesori de la Lazăr să preia un ciclu complet de la un liceu tehnologic cu rata mică de promovabilitate la bacalaureat. La sfârșitul ciclului tare aș fi curios care va fi rata de promovabilitate la bacalaureat și câte premii la olimpiadele naționale/internaționale vor fi obținut.
Ce să urez tinerei liceence, baftă, să-și păstreze optimismul.
Îmi amintesc cu niște ani în urmă, prin acele vremuri dădeam lumea cu taxiul prin București, am dus o tînără la liceu, la Lazăr, și am întrebat-o dacă a citit ,,Cișmigiu &Comp...Nu citise dar mi-a promis că va căuta să o găsească și să o citească...
Eu am văzut un interviu al profesorului Băjenaru la TVR prin 1975-1976 în care relata amintiri din liceu, parte redate în carte, am cartea acasă, am cumpărat-o tîrziu aveam vreo 25 de ani atunci...acum +33...Alte vremuri, nu tu defecțiuni fizice și nici sastisiri conforme vîrstei.
Sănătate și vîrtute autoarei de articol.
Niciodată n-am să înțeleg spiritul de "Ani de liceu". Îl văd doar că pe un sentiment nostalgic a unor părinți și profesori după vremea filmelor "liceenii" care vrea sa fie transmis și copiilor. Niciodată n-am împărtășit sentimentul. Ce mi-e liceul, ce mi-e gimnaziul. Mă bucur că s-a încheiat si că am părăsit liceul.
N-am chiulit, nici macar cu barca in Cismigiu "nu m-am dat" , dar recunosc ca la vremea aceea nu prea aveam alte griji.
Cel putin pina-n-tra unspea pe la mijloc, cind incepea pregatirea pt facultate.
Insa am avut colegi misto, easy going si de gasca.Majoritatea nu mai sint in tara.
E drept ca pe vremea aia nu existau atitea posibilitati, si colaborari cu "cei din afara".
Dar cartea lui Bajenaru intr-adevar este o capodopera, am citit-o de vreo 3 ori si de fiecare data rideam cu lacrimi.
Nu stiu daca acum ar mai avea acelasi efect.Totusi, nu m-am regasit in ea, ca eleva de liceu .Pe vremea aia, Balcescu era provocarea maxima.
De acea carte n-am auzit niciodata, pare a fi o carte ce numai cei interesati de acest liceu o citesc. Eu nici nu stiam de existenta liceului, dar de carte.