Cum am putea pronunța cuvântul Timișoara în 8 puncte, după ce „comunismul născut pe Neva a murit pe Bega”

Foto: Cornel Putan/Inquam Photos

„De fapt, trecutul nu dispare, ci el se subțiază și astfel se simplifică. Devine simplu și bun. Amintirea nu doar își imaginează o pierdere, ea este o pierdere. Amintirea și uitarea se condiționează reciproc”, afirma scriitorul dizident Richard Wagner, liderul Aktionsgruppe Banat, o grupare literară de limbă germană care a funcționat în anii '80 ai secolului trecut la Timișoara.

Pe an ce trece, trecutul Revoluției din decembrie 1989 se „subțiază”, iar amintirea Timișoarei eliberatoare se aplatizează sau se tasează în jocul implacabil dintre amintire și uitare. Pe de altă parte, acest oraș-simbol al libertății și al demnității românești recâștigate a produs și produce în continuare o tensiune etică de neocolit, în sensul că ne întrebăm adesea de ce tocmai aici s-a petrecut revolta curajoasă și decisivă împotriva comunismului și de ce „comunismul care s-a născut pe Neva a murit pe Bega”. 

S-ar putea ca toate acestea să fi stârnit invidii, gelozii, uitări, relativizări sau banalizări cu bună știință privind rolul crucial al acestui oraș în schimbarea istorică începută la 16 decembrie 1989. În primul caz, amintirea este onestă și recunoscătoare, iar în cel de-al doilea caz, uitarea este vicleană și deopotrivă perversă. Dacă nu ar fi fost Timișoara, poate că în repertoriul topografic al Revoluției din decembrie 1989 nu ar fi fost nici Bucureștiul, nici Clujul, nici Sibiul, după cum, dacă nu ar fi fost Alba-Iulia, nu s-ar fi creat România Mare din 1918.

De aceea, când pronunțăm cuvântul Timișoara, ne-am putea așeza în 8 „băgări de seamă” sau în 8 înțelesuri ale trecutului recent care ne explică în mod răspicat cum am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi.

În primul rând, Timișoara înseamnă a muri sacrificial la scara 1:1 în numele libertății și al dreptății poporului oprimat.

În al doilea rând, Timișoara înseamnă curajul opus lașității și complicității la dictatură, tocmai atunci când lozincile emblematice „Acum ori niciodată” (scandare de odinioară de pe stadionul de fotbal al Politehnicii Timișoara), sau „Vom muri și vom fi liberi”, sau „Noi nu plecăm, noi nu murim” au devenit o realitate măreață ce exprimă o voință imprescriptibilă. Timișoara înseamnă curajul de a fi, în mod paradoxal, în tragedia morților din 16-20 decembrie 1989, o Insulă de Viață într-o Mare Moartă.

În al treilea rând, Timișoara înseamnă cât poți fi de singur în fața morții, pentru ca, dintr-o dată, printr-o străluminare divină, să provoci revoluția victorioasă prin „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”.

În al patrulea rând, Timișoara înseamnă cât de nemărginită poate fi ingratitudinea majorității față de orașul-erou, ingratitudine stârnită de Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara care, în fond, nu a avut neapărat o semnificație politică, cât mai ales una morală, de salubrizare morală a societății noastre.

În al cincilea rând, Timișoara înseamnă cât de relevant se poate pune în evidență prăpastia din noi, reperată, pe de o parte, de Proclamația de la Timișoara, proclamația legitimității în numele libertății și al democrației și, pe de altă parte, de Proclamația de la Podul Înalt Vaslui, proclamația abjecției bolșevice care, în mod diabolic, manipula ideea ruperii Țării de Vest de Țara „de jos”, de la Vaslui, a lui Ion Iliescu, Marian Enache, Victor Surdu, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, Petre Roman, Adrian Severin și a altor figuri bolșevico-feseniste. Este în mod evident o prăpastie de nedepășit dintre adevăr și minciună.

În al șaselea rând, a pronunța cuvântul Timișoara înseamnă a îți asuma justețea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Astăzi, când ne facem un bilanț amar și contrafactual, ne dăm seama că acel punct nodal, gordian, Punctul 8, ar fi avut consecințe benefice în administrarea democratică a vieții noastre publice, economice, sociale, politice. Este un bilanț ce ne trimite cu gândul la cuvintele Apostolului Pavel (3:1) : „O, Galateni fără minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă plecați adevărului....!”

În al șaptelea rând, Timișoara înseamnă locul unde Regele Nostru și Majestatea Sa Mihai I al României s-a simțit, după propria mărturisire, cel mai bine și mai acasă, atunci când s-a întors cu întreruperi în țară după 1989. Timișoara înseamnă un oraș pe de-antregul regal după 1989, asemenea Bucureștiului în 1992, înconjurat, în primul deceniu de după Revoluție, de o mare republicană. Și în acest caz, Timișoara a fost o insulă singulară, ridicată din ape.

În al optulea rând, când pronunțăm cuvântul Timișoara, ne dăm seama cât de puțin a rămas acest oraș în memoria recunoscătoare colectivă, memorie sufocată de uitarea ingrată. A rămas, poate, din simbolistica acestui oraș doar un cântec singular - „Timișoara, Timișoara...” - al formației Pro Muzica. Un singur cântec, dar pentru mulți dintre noi un cântec mare cât o... epocă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp