Cum am văzut eu, ca marinar, reclama „cu noi” de la Jumbo

Foto captura 

Acum că magia sărbătorilor s-a mai disipat, vin și eu cu un subiect ce a generat la acel moment multă emoție, dar si indignare în mediul online, chiar isterie pentru unii, iar pentru alții, nostalgie și amuzament.

Ideea mi-a venit de la un spot publicitar care a rulat la tv pe mai multe posturi, dar și într-un lanț de magazine de jucării, căruia îi și făcea reclamă spotul respectiv. Probabil că cei mai mulți dintre voi l-ați văzut deja, pentru că pe internet a depășit un milion de vizualizări, iar pentru ceilalți îl pot rezuma eu în câteva cuvinte. Acum pot vorbi liniștit despre asta, fără a avea teama că voi fi acuzat de vreuna din părți, fie de reclamă mascată, fie de antireclamă.

Este vorba despre un episod scurt din viața unui marinar român (denumit in clip Șefu’), care, fiind pe mare, se află în imposibiltatea de a fi prezent de Sărbători alături de familie, pentru a-i putea oferi băiețelului lui de câțiva ani, cadourile mult așteptate de Crăciun.

Nu știu exact ce anume au dorit să transmită autorii clipului, dar cu siguranță pot spune acum că au reușit să transmită publicului mult mai mult decât și-or fi propus ei. În primul rând vreau să spun că mă bucur pentru că cineva și-a amintit că mai există și acea categorie socio-profesională, care este formată și ea tot din oameni la fel ca și ceilalți, cu bucuriile și frustrările lor, doar că ele sunt la o altă scară. Deși au folosit aceste lucruri în scop pur comercial, eu pot spune cu certitudine că este un clip foarte bun, pentru că a reușit în cateva zeci de secunde să transmită o mulțime de lucruri.

Emoțiile trăite de acel om, de la faptul că era departe de casă și familie, bucuria instantă la aflarea veștii că îl caută cineva la telefon, la auzul vocii soției și a băiețelului care-l întreba de jucării, toate acestea s-au transmis integral publicului. Acestora li se mai adaugă și bucuria găsirii soluției salvatoare de moment și lacrimile lui de la final, ce marcau trecerea bruscă, incontrolabilă, de la bucurie la tristețe.

Pentru cine nu știe, viața personală a marinarilor este una specială, care se desfășoară numai aproximativ jumătate din timp alături cei dragi, familie, rude, prieteni, pe când cealaltă jumătate și-o petrec într-o singurătate colectivă, dacă o pot numi așa, alături de ceilalți membri de echipaj, mereu alții cam de fiecare dată. De foarte multe ori, ei nu pot fi prezenți la evenimente importante din viața lor, cum ar fi: nașterea copiilor, aniversările lor și ale soțiilor, dispariția părinților sau a celor dragi, dar și altele precum căsătoria prietenilor și botezul copiilor lor sau revelioane și petreceri. De cele mai multe ori ei pierd etape importante din perioada cea mai frumoasă a creșterii copiilor, cu care nu se mai întâlnesc niciodată. De aceea, chiar dacă si eu fac parte din această categorie socio-profesională, nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că marinarii sunt niște oameni speciali. Unii spun chiar că oamenii se împart în două categorii: oameni obișnuiți și marinari.

Indignarea unora în mediul online, despre care vorbeam la început, se referă la faptul că au fost folosite aceste neajunsuri ale vieții marinarilor, dar și ale celor plecați la muncă in străinătate, în care copiii lor ajung să crească fără unul sau ambii părinți, numai pentru un scop pur comercial, acela de a-și vinde produsele.

Pentru cine a avut răbdare să citească până aici, vă propun acum să schimbăm registrul într-unul mai vesel, spunându-vă cum a fost văzut acel clip chiar de către marinari.

În primul rând, decorul folosit în clip este o navă port-container de culoare verde, ce se cheamă aluziv „Sfântul Nicolae” și care după forma sa și aspectul interiorului plasează acțiunea în timp undeva acum 25-30 de ani, cel puțin. Probabil că s-a dorit o notă vintage.

Personajul nostru principal, Adi zis și Șefu’, adică Șeful mecanic sau cum ar veni Directorul tehnic al acelei uzine plutitoare, este anunțat personal de către un marinar, că îl caută familia „la telefon”. Asta deși personajul nostru, Adi, putea fi anunțat pe telefonul de interior. Apoi, în drumul său către stația radio a navei, căci asta însemna „la telefon”, trece pe lângă sala de mese, care niciodată nu se află lângă cabina șefului mecanic.

Odată ajuns în stația radio, îl întâlnește acolo pe telegrafistul navei, între marinari zis și „ochii și urechile vaporului”, care asistă, bineînțeles, fără nicio jenă la discuția lui Adi cu soția și copilul. În acele vremuri, până în 1999, când comunicațiile navei au trecut intr-o nouă eră, cam așa se desfășurau convorbirile în fonie, că așa se numeau ele. Nu exista niciun fel de confidențialitate a convorbirilor private. De aceea toată lumea știa cine, ce și cum despre toată lumea. 

Pe lângă telegrafist, la discuție mai asistau încă cel puțin două persoane, un operator de la Radio Coastă care făcea conexiunea dintre apelul telefonic și transmisia în fonie radio și, mai mult ca sigur, încă un băiat cu „ochii albaștri” din centrală telefonică terestră. De aceea, dacă ați remarcat că și soția l-a întrebat pe Adi la plural - „Voi ce mai faceți?”.

Mai apoi, în momentul când Adi care părea pus în dificultate de întrebarea copilului despre ce i-a luat de Crăciun, îi sare în ajutor telegrafistul, care fusese până atunci numai ochi și urechi, împingându-i o sacoșă de la magazinul de jucării, care să-l înspire să improvizeze o minciună salvatoare. Nu știu de ce trebuia să mintă, pentru că la finalul clipului vedem că Adi avea dulapul burdușit cu jucării. Sau doar își imagina el asta?!

Aici este o mare greșeală a celor ce au conceput clipul, și anume să induci ideea că poți minți un copil, promițându-i ceva cumpărat dintr-un loc anume și să nu fie așa. Acel copil va păstra acea dezamagire toată viața. Poți să-i cumperi după aceea orice, mult mai scump sau mai frumos, dacă tu nu i-ai luat acel lucru de unde ai spus, atunci restul nu mai valorează nimic. Asta pentru că acel copil se vede deja cu acea jucărie din momentul în care tu i-ai promis-o.

Marinarii, pentru că ratează etape importante din creșterea copiilor lor și pentru a compensa asta, le aduc cele mai scumpe și mai interesante jucării și lucruri pe care le găsesc în drumul lor prin porturile lumii. Și nu numai copiilor! În zilele noaste însă, cam de vreo 10 ani, există internet la bordul navelor, ce-i drept la o calitate și viteză foarte scăzute, dar chiar și așa există posibilitatea comunicării audio și uneori chiar video, cu cei de acasă. Se pot trimite poze și mici clipuri, ceea ce face ca acea frustrare a depărtării de familie și cei dragi să se diminueze.

Ce vreau să mai spun este că dintotdeauna copiii de marinari au fost și sunt niște răsfățați din acest punct de vedere al cadourilor. Părinții lor marinari fac tot posibilul ca acestora să nu le lipsească nimic material și de multe ori le oferă mult mai mult decât au ei nevoie, încât mulți copii ajung să nu mai aprecieze și să realizeze efortul făcut de aceștia. La fel și cu ceilalți membri ai familiei.

Pentru a mai condimenta puțin povestirea, vă voi spune că în mitologia vechilor marinari români, pe vremea când exista și flota românească, era un personaj, pe numele lui Neluțu. Acest Neluțu era asumat de majoritatea marinarilor și era știut că el se ocupa în lipsa lor de multe dintre problemele de acasă. Nu vreau să înțelegeți însă mai mult decât am vrut să spun! Era un personaj despre care marinarii înșiși făceau multe glume. De exemplu, se zicea că dacă vrei să fie bine, trebuia să ai grijă ca la plecare să-i lași și lui Neluțu o sticlă de ceva bun, niște țigări bune și bineînțeles niște cafea bună.

Mituri despre marinari sunt mult mai multe, dar poate voi vorbi despre ele cu o altă ocazie, dacă voi vedea interesul cititorilor pentru așa ceva. Acum personajul Neluțu a dispărut, sau așa pare, odată cu dispariția flotei românești. Pentru dispariția flotei îi „mulțumim” știm noi cui! Colegii mai vechi de breaslă n-ar trebui să se supere pe mine pentru devoalare sau „datul din casă”, pentru că, fiind o chestiune atât de veche, de domeniul istoriei, ea poate fi „declasificată”, precum multe alte secrete, mai mult sau mai puțin importante ale istoriei și ale vieții noastre în general.

Probabil că Neluțu a dispărut și din cauza evoluției comunicațiilor, când poți lua zilnic legătura cu familia și chiar rezolva probleme de la distanță, dar și poate pentru că acum sunt și femei în marină, pentru care nu s-a găsit încă un echivalent feminin al lui. Asta în virtutea acelui mult trâmbițat “politically correctness” pentru respectarea egalității de șanse și de gen.

Sper că v-a plăcut povestirea mea și închei cu îndemnul de a le cumpăra jucării copiilor voștri indiferent de ocazie, nu numai de sărbători. Sunt mult mai bune pentru dezvoltarea lor decât orice chestie virtuală din telefon sau tabletă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp