Cum l-am trăit pe Regele Mihai

1987

Deși nu aveam mai mult de 11 ani, ascultam, din când în când, Europa Liberă. În surdină, la un tranzistor negru, cu teamă să nu se piardă frecvența. Așa l-am cunoscut pe Rege. Era acolo, cu mesaje pentru toți românii din țară. Nu ne uitase, nu ne abandonase.

Părinții nu știau ce fac eu la radio, în dormitor, era activitatea mea secretă, pe care am reușit să o și păstrez ca atare. Acum poate părea ciudat un astfel de tablou. E posibil să fi fost vorba despre universalul fruct interzis. Sau așa erau vremurile pe atunci. Nu ne jucam pe tabletă, dar undele erau libere, iar noi ne maturizam ca la microunde, pe repede înainte.

De la Europa Liberă, am aflat și despre revolta de la Brașov. Câteva zile mai târziu, i-am spus la ureche, prietenului meu cel mai bun, în timpul unei ore, că nu o să mai scăpăm niciodată de Ceaușescu. Exact cu aceste cuvinte. Eram copt de supărare. Atât de intens se trăiau acele vremuri. Intens și la ureche.

Am continuat, din când în când, să prind libertatea cu urechea la radio, pe undele scurte, de dincolo de cortină. Așa aveam să aflu, pe 17 decembrie 1989, de Timișoara și eroii ei. Și tot la Europa Liberă, am auzit prima oară cuvântul „democrație”. Nici DEX-ul nu m-a lămurit ce înseamnă, atât de nepătruns era conceptul. Sau poate că Dicționarul Explicativ al Limbii Române, de pe vremea aceea, nu explica suficient, nu mai știu.

La radio, totul era, însă, clar. Regele Mihai continua să fie cu noi, dar încă nu venise vremea să se întoarcă în țara sa.

1989

Pe 21 decembrie, pasam și driblam în spatele blocului. La un moment dat, oamenii veniți de la miting alergau și ei prin jurul nostru. O efervescență ciudată pusese stăpânire pe străzi. Se însera în Dristor și vestea se răspândea repede, ca mingea șutată cu sete pe maidan. Se întâmplase ceva la miting. Știam cumva ce, dar mi-era teamă că va dispărea, precum răscoala de la Brașov și mișcările înăbușite de la Timișoara.

M-am culcat resemnat, nu înainte să mai arunc o privire, cu speranță, pe fereastră. Poziționarea spre partea din spate a magazinelor Gostat și Carne ne făcea să deținem un avantaj geostrategic. Eram printre primii care vedeau când sosea mult-așteptata mașină de aprovizionare și șansele să prindem mai repede ouă și gheare de găină erau mult mai mari. Asta dacă nu era deja în formare, de cu seară, o mică mulțime de așteptare, un soi de groupies ai alimentarelor goale, în fapt, oamenii României, flămânzi și disperați.

O altă mulțime își făcea simțită prezența a doua zi pe străzile din față, pe bulevard. Scandările m-au adus instantaneu la geam. Republica ieșise în stradă. Muncitorii fabricii Republica. Încolonați, înaintau pe Camil Ressu, dinspre periferie, spre Comitetul Central. De data asta, nu pentru a aduce omagiile clasei muncitoare.

Am deschis televizorul, care avea o miră, ciudat lucru pentru o oră așa matinală. Tovarășul nu ne cuvânta decât după ora 20, când începea Telejurnalul. În cele din urmă, în loc de Tovarășul, au apărut niște domni. Caramitru, Dinescu și alți revoluționari. Țopăiam în casă. Eu cu sora mea mai mare făceam Revoluția din fața televizorului.

Ulterior, la TVR, a apărut și tovarășul Iliescu. Regele nu. A venit puțin, până pe autostradă, la următorul Crăciun, dar deja toți îl uram. Pentru că am continuat să ne uităm la televizor.

1992

De câte ori trec pe lângă Hotelul Continental, mă uit spre balconul de la care a vorbit Regele, în 1992, de Paști. E fascinant cum evenimentele deformează spațiul. Priveam atunci spre acel balcon ca înspre o creastă înaltă și îndepartată. Acum, am senzația că aproape îl pot atinge, dacă îmi iau un pic de avânt. Mulțimile au acest dar deosebit, de a augmenta ce se află în jurul lor. Totul pare mai mare, dar și ego-ul crește proporțional. Pentru că mulțimea, fără îndoială, nu poate fi decât efectul unui eveniment de semnificativă importanță, iar în mijlocul ei, fiecare devine automat suma celorlalți. Cu cât sunt mai mulți, cu atât ești mai mult.

În aprilie 1992, eram foarte mulți pe străzile care duceau la Rege. În jurul hotelului, deja nu se mai putea înainta, eram o mulțime compactă. Prin marea de oameni care striga într-o voce - Re-ge-le Mihai – mașina cu monarhul își făcea loc cu doi kilometri pe oră, în sus, pe Câmpineanu.

Plecasem singur de acasă, dar acolo nimeni nu se simțea așa. Toți aveam sentimentul că facem parte dintr-un corp, că inspirăm istorie si expirăm speranță. Nimeni nu mai respira, când Regele a început să ne vorbească, de la balcon.

Cumva, toată perioada de după 22 decembrie a stat sub semnul balcoanelor. Mai întâi, românii au cucerit balconul de la CC. Pe urmă, l-au deschis pe cel de la Universitate. Apoi, Regele a vorbit de la mica platformă, de la etajul 1 a hotelului Continental, iar în 1996, mii de bucureșteni s-au strâns din nou la Universitate, de la al cărui balcon a apărut noul președinte al României, Emil Constantinescu, în sunetul zdrăngănitului de chei. Universitatea, fosta clădire a CC și Hotelul Continental fac parte, cu siguranță, din patrimoniul istoriei postdecembriste. Au dat sfânta treime a balcoanelor care au amprentat democrația în România.

Revenind la 1992, discursul Regelui nu a beneficiat de o stație de sunet suficient de performantă, dar mesajele erau amplificate de trăirile fiecăruia. Când sute de mii de oameni au ridicat spre cer decibelii însuflețiți de „Adevărat a înviat”, totul părea posibil. Am mai participat, de-a lungul timpului, la adunări, proteste, concerte, demonstrații și alte manifestații. Nu aveam să mai traiesc niciodată acel sentiment de bine, de bucurie și încredere că totul va merge altfel din acel punct.

Regele venise. Și era mai mult decât noi toți la un loc.

2011

După 21 de ani de la umilința de pe autostrada București-Pitești, Regele a fost invitat în Parlament, să se adreseze națiunii. I-au luat 21 de ani partidului lui Ion Iliescu să se împace cu istoria. Regele a fost el însuși, demn, elegant, echilibrat, dar parcă Parlamentul a arătat altfel, în prezența Majestății sale. Mai sobru, mai responsabil.

Am urmărit discursul, la un streaming online, de la Chișinău, unde mă dusese munca. În timp ce vedeam toate forțele reunite, sub prezența Majestății sale, am gândit că poate asta a fost tranziția de 20 de ani, de care vorbea bătrânul comunist Brucan, profesorul de stalinism și democrație. Cel care, aflăm zilele acestea, îl sfătuia pe Iliescu să-l sufoce pe Rege prin prea multă dragoste. Mă bucur, într-un fel, că nu i-a ascultat sfatul lui Brucan, cum, trebuie să recunosc, am avut același sentiment și când, la final, Regele nu a văzut mâna întinsă șmecherește de Ion Iliescu.

Unele mâini nu vor fi niciodată curate.

2017

Nu cred că a existat vreodată în istoria recentă un val de emoție mai mare decât cel pe care l-a generat mortea Regelui nostru. Dacă în 1992, simțeam totul ca pe un corp comun, trăirea pe care am avut-o, ieri, pe Calea Victoriei a fost aceea a unei familii reunite și a unei națiuni regăsite. Nu mai era loc de certuri, nici de nemulțumiri. Am vrut să facem în sfârșit ce trebuia, pentru acest om care ne-a iubit.

Intenționasem să-mi iau la revedere de la Rege, din dreptul hotelului unde mă găseam în 1992. Am trecut pe acolo, dar am înaintat câteva zeci de metri spre Palatul Regal. Între timp, spațiul din fața clădirii s-a schimbat, au apărut construcții noi, pe locul celebrei Terasei Anda. Iar la balconul de la Continental nu mai puteau apărea, decât cel mult jurnalistii.

În fața Magazinului Muzica, acolo unde ne-am oprit, o vânzătoare șterge geamurile. Poate e un ritual obișnuit, de sâmbătă dimineața, dar este emblematic. Toată România parcă și-a făcut curățenie, în ultimele zile.

Vizavi de magazinul Muzica, am descoperit alte balcoane. Ale celor care locuiesc acolo și au ieșit să-l vadă trecând pentru ultima oară. Undeva la etajul 4-5, o mamă stă cu copilul în brațe. Seamănă cu secvența cu Regele și principele Nicolae de acum 25 de ani. Și el un copil, atunci. Copilul de acum are un steag mic, în mâna lui si mai mică. De aici va începe noua Românie.

Afetul de tun pe care este depus corpul Regelui înaintează încet pe Calea Victoriei, câțiva kilometri pe oră. Ca autoturismul suveranului, în 1992, când își făcea drum prin mulțime. Acum, afetul are toată șoseaua în față. Atunci când nu trebuie să mai oprești, toate drumurile se deschid.

Din spate, în cortegiu, câteva detașamente de uniforme merg în cadență. Uniformele acestea nu-l mai întorc din drum ca în 1990, ci îl urmează. Și așa, istoria își parcurge drumul normal.

Pe un grup de WhatsApp primesc un mesaj: „Ț̦ara asta a mai tras puțin aer în piept. Așa pare”. Când era printre noi, ne-am ținut respirația, acum ne-a dat o ultimă gură de oxigen. A lui. Pe același grup: „Nu vreau să fiu patetic. Dar simt o supărare și o deznădejde ca niciodată. Am senzația că e capăt de drum pentru țara asta”. Și el are dreptate. Toți am avut azi sentimentul unei mari pierderi, una care ne va schimba, puțin sau mult, pentru totdeauna.

Azi

Nu a mai așteptat Majestatea sa un an să aniversăm împreună 100 de ani de la Marea Unire, realizată sub domnia bunicului său. Timpul nu a fost niciodată aliatul lui. Mihai I a fost Rege prea curând, pe urmă prea puțin. A părăsit o Românie agrară, care se moderniza, și s-a întors într-o Românie industrializată prost și sălbăticită bine. A plecat prea devreme din țară și s-a întors prea târziu.

Poporul a făcut o pauză de 70 de ani din iubirea pe care i-o purta când a abdicat forțat. Abia la moartea lui, românii și-au arătat din nou atașamentul și prețuirea. La ultima întoarcere în țară, Regele a avut, în sfârșit, parte de o primire pe măsura dragostei lui față de această țară. Așa trebuia să fie întâmpinat la prima sa revenire, în țară, în 1990, nu la ultima.

De ce totuși, la final, atât de multe inimi de români au fost alături de Rege, de ce am fost și suntem atât de marcați la dispariția sa dintre noi? S-au întâmplat câteva lucruri. În 27 de ani, oamenii au aflat că n-a plecat nimeni cu aurul, că dreptul la proprietate al familiei regale trebuie respectat, că Regele și Regina chiar și-au iubit poporul, că Regele a fost un om bun, cu un destin rău.

Românii au văzut, de asemenea, cum a fost guvernată România, cam cât prețuiesc politicienii Republica, indiferent de partidul din care fac parte și de ce sunt în stare pentru a-și apăra propriile regate, construite prin tunuri în banul public și ziduri în fața legii.

Peste toate, cred că și un sentiment de vină colectivă s-a decontat în ultimele zile, după ce l-am respins dintre noi, în anii 90, atunci când destinul României putea fi construit altfel, cu Majestatea sa în țară, alături de Coposu, Rațiu și de toți ceilalți care voiau să ne reconecteze la valorile de dinainte de 1947. Și la valori.

Românii au simțit, în cele din urmă, că Regele venea din altă lume și din alte vremuri. Din lumea celor cu onoare și cuvânt, din vremurile în care România era mare, nu doar la granițe, ci și la conducători.

Regele s-a întors. Pentru totdeauna.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp