Cum m-a făcut să plâng Jeremy Clarkson

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine filmele și emisiunile TV nu mă emoționează peste poate. N-am plâns la Titanic, după cum nu plânsesem nici la Legendele toamnei și nici la Braveheart. Pacientul englez nu mi-a stors nici el vreo lacrimă. Într-un registru diferit și la ani buni depărtre, Coșmarul lui Darwin m-a indignat, dar nu m-a făcut să dau apă la șoareci. Cărțile, ca să nu mai zic nimic de oameni, s-au dovedit mult mai eficiente. Invoc aici doar cazul cel mai recent, reconstituirea și contextualizarea, de către Gigi Riva, a eliminării, la unsprezece metri, a echipei de fotbal a Iugoslaviei în sferturile de finală ale Campionatului Mondial din Italia 1990. Intitulată „Ultimul penalty al lui Faruk”, această „poveste de fotbal și de război” m-a mișcat neașteptat de mult, în pofida faptului că a fost citită îngrămădit, pe fugă, între două zboruri. Într-adevăr, viața și literatura bat filmul.

Și totuși – sau poate tocmai de aceea – nu mi-am putut înfrâna lacrimile la o emisiune despre mașini.

Ați citit bine. Despre mașini.

Despre mașini, în condițiile în care nu am „autoturism proprietate personală”, nu visez mașini, nici mici, nici mari, și (încă) nu am permis de conducere.

Atâta doar că emisiunea asta despre mașini nu era o emisiune obișnuită. Era Top Gear, produsă de BBC și prezentată, la momentul despre care vorbesc, de trei demenți, pe numele lor Jeremy Clarkson, Richard Hammond și James May. Șugubeți din fire, gazdele șoului se țineau la fel de mult de șotii ca de prezentarea autoturismelor, amestecând, nepermis de mult după gustul unora, dar foarte pe gustul meu, realitatea și ficțiunea.

De exemplu, în episodul invocat aici era vorba despre testarea unei camionete considerate de mulți drept cea mai fiabilă evăr. Avertizând de la început că „Aici, sa fie clar, nu suntem la Hollywood” și întorcând cu dispreț spatele conceptului tradițional de „emisiune despre mașini”, Clarkson a supus unui nemilos set de teste o Toyota Hilux la mâna a doua. A condus „neatent” prin Bristol, coborând cu mașina pe scări, frecând-o de ziduri și izbind-o de un copac. A parcat „neglijent” în estuarul râului Severn, locul unde se produce a doua maree ca mărime din lume, înecând Toyota. A trântit peste nefericitul autoturism o rulotă – mijloc de locomoție față de care prezentatorul nutrea și nutrește încă o ură viscerală – marca Mistral GT, a trecut cu el printr-o baracă ce servea ca „birou” echipei Top Gear, l-a lovit cu o macara cu bilă folosită în demolări și i-a dat foc.

Cu toate acestea, Toyota a refuzat să moară. A pornit de fiecare dată, mecanicii intervenind doar o singură dată, cu scule obișnuite și fără piese de schimb. Nu mai arăta deloc a mașină, dar funcționa! Recunosc, am fost impresionat. Nu până la lacrimi, dar destul de mult. Numai că Clarkson și compania nu s-au oprit. Deciși să afle „cum omori o chestie ca asta”, au urcat camioneta pe acoperișul unei clădiri din Hackney care urma să fie dinamitate. Putea o mașină supraviețui unei asemenea încercări?

Scoasă cu excavatorul dintre ruine, Toyota era de nerecunoscut. Până și șasiul era praf – practic, corpul mașinii era cel care ținea ansamblul laolaltă.

Și totuși, în urma unei intervenții minimale a mecanicului, motorul a pornit. Mai mult decât atât, arătarea a intrat pe propriile roți în studiou.

Atunci mi-au dat lacrimile. Nu-s pasionat de mașini, dimpotrivă aș zice. Dar mașinăria dovedise că era aparte. Era o supraviețuitoare.

Într-una dintre cărțile sale, I Know You Got Soul, tradusă la noi cu titlul Suflet de mașină, Clarkson spune povestea unor opere de artă cu motor, reale sau imaginate. Concorde, Rolls-Royce, Riva, Alfa Romeo 166, Millenium Falcon... Camioneta pusă la încercare în episoadele 5 și 6 ale seriei a treia Top Gear, difuzate pe 23 noiembrie, respectiv 7 decembrie 2003, aparține unei alte categorii. Chiar și așa, nu mi se pare cu nimic mai prejos decât numele mari creditate mai sus cu suflet. Nu-i puțin lucru să supraviețuiești, mai ales când o faci cu stil.

Dar de ce așa poveste lacrimogena de Crăciun? Motivul e simplu. Din 2015, Clarkson, Hammond și May nu mai sunt gazdele Top Gear. Clarkson a fost concediat în urma unor certuri și a pocnirii unui producător, în vreme ce Hammond și May au demisionat în semn de solidaritate. Anul acesta însă ei au revenit – în noiembrie a fost lansat The Grand Tour, produs de Amazon. 

Sunt mai nebuni ca niciodată, mai copilăroși ca niciodată și la fel de simpatici. Un singur teaser: versiunea lor „modernă” a „Marelui Tur” Siena-Veneția via Florența-Bologna-Verona e delicioasă, cu Clarkson și May în postura unor amatori de artă și frumos care vizitează galeriile Uffizi și se duc să vadă opera Carmen (primul crezând, pasă-mi-te, că e despre mașini, Car Men) și cu Hammond făcând pe împătimitul de viteză și zgomot, care conduce o feroce „muscle-car” americană și nu scapă nicio ocazie să facă să fumege cauciucurile.

Dacă aveți nevoie de vreo dovadă că ele mai faine lucruri sunt cele pe care oamenii le fac din pasiune și de plăcere – homo ludens, omul care se joacă, nu trebuie subestimat –, GT e un bun punct de plecare. Oamenii ăștia sunt de ani buni în branșă și nu dau semne că ar fi obosit!

Și pentru ca tot suntem în prag de sărbători, câteva sugestii de lectură: Lumea văzută de Clarkson (Allfa, 2007); Suflet de mașină (Allfa, 2008); Lumea văzută de Clarkson. Încă ceva (Allfa, 2009).

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp