„Calm, Ada, calm... și nu uita să respiri adânc și să numeri până la zece, înainte de a face orice gest necugetat”. Acesta era monologul purtat în fața oglinzii de la intrare înainte să ies pe ușă, în caz că nu eram prea grăbită și uitam. Și atunci era de rău! Sunt o fire impulsivă, iar condusul mașinii printr-un oraș ca Bucureștiul poate pune la încercare chiar și nervii unui călugăr budist. Părerea mea. Și cum vulgaritățile semnalate sau urlate pe geamurile mașinilor, înjurăturile, claxoanele folosite pe post de înjurături, ca să nu mai vorbesc despre gesturi extreme, ca blocarea mașinii și amenințări cu rotirea vreunei bâte prin aer - le experimentasem pe toate - îmi provocau nu numai nervi, ci adevărate stări de rău fizic, luasem decizia să găsesc o formulă astfel încât să nu mai fiu atât de afectată. Așa am ajuns să port această scurtă discuție cu mine înainte de a pleca de acasă...
Foto: Guliver Getty Images
Dacă eu reușeam să-mi controlez primul impuls și să ignor isteria altor șoferi, călătoria prin București devenea suportabilă. Dacă nu, ajungeam într-una din situațiile neplăcute (de mai sus) și începeam și eu să înjur, să claxonez, să arăt degetul, ca apoi să mă urăsc pentru asta. Mă scotea din minți mitocănia celor din jur, dar mi se făcea cu adevărat rău când mă lăsam influențată, coborând la același nivel.
În 15 ani cred că m-am ales doar cu vreo două amenzi, iar accidente am avut tot două, minore, și nu din vina mea. Chiar mă descurcam să-mi conduc mașinuța prin București. (Optasem pentru un Smart ForTwo, o soluție, cred eu, pentru un oraș atât de aglomerat ca acesta, cu aproape 1.500.000 de mașini înmatriculate, conform ultimelor date statistice.) Mă strecuram cu ea fără probleme pe străduțele strâmte și, oricât mă învârteam, găseam până la urmă un loc de parcare. Cumva, cu toate gropile și nebunia orelor de vârf și înjurăturile și claxoanele, ajunsesem să mă simt ca peștele în apă, șofând prin capitala sufocată de mașini. Treceam mereu prin aceleași stadii: furia, adaptarea la rău și apoi obișnuința. Ca într-o căsnicie în care te mai altoiește bărbatul, dar tu știi la ce să te aștepți.
Și la ce te poți aștepta de la orașul aflat pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume privind aglomerația cauzată de mașinile din trafic, conform unui studiu realizat în 2015 de compania TomTom Telematics, care produce sisteme de navigare și hărți.
Și, dacă în timpul zilei mă enerva mitocănia, seara târziu, când traficul devenea mai lejer, mă speria viteza. La orele acelea, scăpați parcă dintr-un azil de nebuni, șoferii își aleargă mașinile chiar și cu 100 km/h. Și, uneori, trebuie să recunosc, mă lua și pe mine valul. Dar simțeam nesiguranța și îi invidiam pe cei din SUV-uri, crezând că mașinile lor mari i-ar proteja mai bine în eventualitatea unei ciocniri.
Cert e că în fiecare zi trebuia să fiu pregătită pentru o altă bătălie cu traficul, ca oricare alt șofer din București. „Calm, Ada, calm…”
Acum, mă uit într-o altă oglindă înainte de a ieși din casă și nu mai pot repeta aceeași mantră. De fapt, sunt mută. Ce ai putea să-ți spui când pleci de acasă conducând un SUV pe străzile drepte și largi din orașul canadian Vancouver, unde nimeni nu pare a se grăbi și unde nu se depășește decât rareori viteza legală de 50 km/h și atunci nu cu mai mult de 10km/h? Dar, contrar oricărei logici, intru în panică și palmele îmi transpiră pe volan. Și număr degeaba până la zece, pentru că toată lumea pare calmă, mai puțin eu. Cum? Nimeni nu claxonează imediat sau chiar înainte de a se face culoarea verde? Cum? Nimeni nu se enervează dacă lași pietonii să treacă și te oprești chiar înainte de a le observa intenția de a traversa? Cum? Nimeni nu-și coboară geamul să te înjure pentru că mergi prea încet și apoi să te depășească în trombă?... Iar mie îmi transpiră palmele pe volan… „or fi bolnavi oamenii ăștia?”
De două luni de când sunt aici, refuz să șofez ori de câte ori pot. Iar când e musai să conduc mă apucă emoțiile, așa cum mă apucau în prima lună după ce mi-am luat permisul. În afara modului civilizat în care se desfășoară traficul, sunt zăpăcită din cauza semnelor de circulație. Am senzația că în București nici măcar nu existau, atât de multe mi se par a fi aici. Ești atenționat despre absolut orice. Și, cu cât am mai multe explicații, cu atât eu sunt mai zăpăcită. Am învățat să mă descurc, nu să mi se dea mură în gură!
Tremur toată la intersecții pentru că lucrurile se desfășoară absolut normal și eu nu știu cum să fac asta! Nimeni nu se înghesuie, fiecare are locul său bine definit, nu se formează ambuteiaje, nimeni nu taie calea celorlalți șoferi și nu o ia înainte, nimeni nu blochează intersecția, nimeni nu te claxonează pentru că stai pe loc ca să nu blochezi intersecția… Nimeni nu e nevoit să se descurce pentru că nimic nu te încurcă! O nebunie normalitatea asta!
Nu mai vorbesc despre parcări. Am fost la un curs de orientare pentru cei nou-veniți în oraș (da, există așa ceva) și tipa care făcea prezentarea și ne explica cum funcționează orașul ne-a oferit o foaie cu titlul “Your guide to parking signs” pe care am numărat nu mai puțin de 12 semne pentru parcare, cu explicații dedesubt, ca să înțeleagă tot prostul clar despre ce este vorba. Păi nu era mai bine când mă învârteam de vreo trei-patru ori pe aceleași străduțe din București până găseam un loc? Tot dibuiam eu un colț „nelocuit” pe undeva! Și ce dacă mi-au zgâriat mașina și m-a costat 800 lei vopsitul? Aici, însă, trebuie să plătesc parcarea, civilizat, cu cardul, dar trebuie să fiu atentă că în unele locuri nu ai voie decât maximum două ore, în altele nu ai voie să parchezi decât de la anumite ore în sus, alte locuri sunt doar pentru mașinile pe care le poți închiria la minut și tot așa... Nu ar fi mai bine atunci să lași mașina acasă? Și cam asta este, de fapt, ideea pe care se merge în orașul canadian, tendință mai bine cunoscută nouă din marile orașe ale țărilor din nordul Europei - descurajarea mersului cu mașina și încurajarea mersului cu transportul în comun, dar mai ales cu bicicleta și pe jos. Păi nu-i mai bine la București, unde stăm în mașini ore întregi, până ne amorțesc toate oasele, pentru că, oricum, și transportul în comun e praf? Iar dacă vrei cu bicicleta, o faci pe riscul tău, pentru că benzile, atâtea câte sunt, sunt ocupate de mașini parcate sau sunt cu obstacole... știți voi.
Vorbesc într-o zi cu o amică ce mă chemase să iau niște roșii bune de la ea, culese de la nu știu ce fermă din jurul orașului. E plecată din România de peste 20 de ani și locuiește în New Westminster, un alt oraș ce face parte din Districtul Regional Vancouver. Era pe la începutul săptămânii și, după ce îi mulțumesc, îi spun că poate mă reped eu până la ea. „Nu!”, mă oprește. „Lasă, că e prea departe. Mai bine vino în weekend”. M-am uitat pe GoogleMaps: 33 km; estimare timp: 40 minute. Am fost până acolo și chiar atâta faci.
În altă zi, spun că am de gând să merg până la Ikea. Soțul meu îmi răspunde că el nu vrea, că e prea departe. Mă uit iar pe GoogleMaps: 17 km; estimare timp: 27 min.
Și mă bușește râsul de fiecare dată când aud dintr-astea. Păi în București locuiam la o distanță de cinci kilometri de cea mai bună prietenă a mea și ne consideram norocoase dacă în timpul zilei reușeam să ajungem de la una la alta în mai puțin de 40 de minute. Ce întrebare mai poți să-ți pui, ce calcule să mai faci ca să-ți iasă că e mai bine să șofezi prin București?
Mai deunăzi am fost claxonată – pentru că nu trebuie să credeți că aici chiar nu ți-o iei. Dar e pe bune, asta e problema! Că dacă te claxonează cineva, chiar însemnă că ai făcut o prostie... Și nu te poți enerva pe ăla, ci doar bagi cuminte capul la cutie și, eventual, bolborosești niște scuze doar de tine auzite. Rog să nu-mi spună cineva vreodată că (re)venirea la normalitate e ușoară!
În câteva luni va trebui să-mi iau din nou permisul, pentru că așa e regula. Și va trebui să învăț din nou semnele de circulație și să dau examen și apoi traseul. Măcar dacă mă pică, am un motiv puternic să nu mai conduc în normalitatea asta... „Calm, Ada, calm”... Dar, poate, până la urmă mă voi descurca, ce ziceți?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ne plangem ca sunt nenumarate masini in trafic in oras, dar mergem pana la magazinul din colt pe roti, ca doar nu o sa caram sacosa cu doua paini 400 m pe jos.
Si tot asa.
Dar suntem firoscosi si dam lectii altora.
Pe scurt, hai sa cumparam oglinzi mai mari.
Bucurestiul este inainte de toate sufocat de oameni. Este supraaglomerat. Din propria experienta, la serviciul pe care-l am, peste 7 colegi din 10 sunt veniti la munca in Bucuresti din toata tara, stau in gazde si isi cară masinile la serviciu zi de zi sau se chinuie pe transportul comun.
Dar culmea culmelor nu este asta, ci este faptul ca cei mai multi soferi in trafic sunt de fapt la munca in masini. Este minunat in secolul 21 sa lucrezi 6 zile pe saptamana în masina. Este o minune a tehnologiei, managementului performant si al eficienței, sa iti faci orele de munca,la volan, carând între firme, banci, clienti, hartoage, stampile, semnături, maculatură... Eficiența maxima. Si ne mirăm ca traficul este de cosmar si înjurăturile plutesc pe străzi.
Pe când alte orase, adica f multe orase, au rămas chele, pustii, unde nu se munceste nimic, decat bruma de țărani o mai fac la camp, Minunatul Bucuresti este un camp de luptă pentru cei care, in trafic, lucrează din fotoliul de sofer cuo mana pe volan, cu alta pe telefon, tableta sau pe o hartoaga, cu un ochi pe geam si cu altul pe ecrane si cu mintea in sapte parti, serviciu, sefu, clientu, copilu, scoala, catelu si pisica, când trag o țigară, guvernu si hoții si pe cine nu mai "calc" cu masina.
O sa ne fie din ce in ce mai bine. Baftă tuturor la volan.
Parcarile supraetajate la marginea orasului ptr masinile de exterior folosite doar pentru vacante si alte deplasari. Suna apocaliptic? Nu mai continui.
PS Mie nu mi se pare uman ca oamenii sa mearga pe sub pamant! Am stat si eu in Bucuresti si am evitat cat am putut metroul! Mai bine l-ar transforma pe el in parcari subterane si chiar si transport masini ptr cine doreste! Iar oamenii poate transport in comun supraetajat (cei care merg mai mult sus, ceilalti jos).
Variante si idei pot veni dar tot el, omul, nu e de acord niciodata cu schimbarea!
Sa-ti fie de bine in acolo, Bucurestiul e mai relaxat ca a scapat de inca un om care nu intelege ca nu se poate sa fim atatea milioane de oameni care merg in fiecare zi cu masina intr-un oras cu o infrastructura limitata.
https://www.freerider.ro/legislatie-pentru-biciclisti
La fel si cu obiceiurile: injurai si faceai istericale in Romania, la astia te-ai calmat brusc, dar lupul nu-si schimba naravul.
Pe scurt: 90% din debandada ce ne înconjoară o datorăm sistemului de educaţie şi primarilor. Acest lucru s-a perpetuat, din '90 şi până în prezent, întocmai că un bulgare de zăpadă ce a luat-o serios la vale.