sursa foto: Profimedia
„Nu cred că o să le dau o notă prea bună. Diferența dintre medium și medium-rare la friptură nu e sesizabilă, plus am nimerit o felie pe care nu prea reușesc să o mestec, și am prea puțini cartofi prăjiți în farfurie. Muștar cu două feliuțe de baghetă? Nu trebuia să fie unt în loc de muștar și ceva mai multe feliuțe de pâine?”, i-am spus pe un ton ușor nemulțumit soțului meu.
Deschiderea unui nou restaurant în stil franțuzesc în Vancouver, restaurant care servește un singur fel de mâncare, respectiv friptură de vită cu cartofi prăjiți, a făcut ceva valuri pe social media, așa că ne-am hotărât să-l încercăm și noi.
În urmă cu ceva ani, am luat cina la un restaurant similar în Londra, Flat Iron. Am fost impresionată la vremea aceea, nici măcar nu știam că e vorba de un lanț de astfel de restaurante. Feliuțele de vită, prezentate pe niște tăvițe de lemn, cu sare grunjoasă deasupra, ți se topeau în gură, iar cartofii prăjiți mi s-au părut la fel de buni precum cei gătiți acasă. Mi-am tot dorit să mai merg acolo și nu am reușit până anul trecut, când am nimerit la o altă locație a aceluiași restaurant, dar nu mi s-a mai părut la fel de bun nici ca prezentare, nici ca gust.
Restaurantul din Vancouver, Entrecôte, are ca inspirație tot tradiția franțuzească de friptură de vită și cartofi prăjiți. Cu câteva zile înainte, mă uitasem la recenzii și aveau pe Google nota 4.4. În ziua când ne-am propus să mergem, nota ajunsese la 4.1. Asta m-a făcut curioasă și am început să citesc ce scriau cei care mâncaseră deja acolo- unii erau foarte încântați, alții dezamăgiți și alții cu sentimente amestecate. Am citit și răspunsurile pe care proprietarii restaurantului le ofereau, mai ales celor ce dădeau note proaste. Păreau interesați cu adevărat de feedback, își cereau scuze pentru experiențele neplăcute și promiteau să îndrepte lucrurile.
După toate informațiile acumulate, am plecat spre restaurant fără așteptări prea mari. Din toate imaginile de pe internet, observasem și un sos verzui pe care era plasată friptura de vită și care era prezentat ca o „rețetă de sos secretă”. Am ajuns la localul plasat într-o zonă turistică recunoscută, Gastown, într-o seară de luni, deci nu ne așteptam la prea multă lume, dar era destul de plin. Locul era foarte drăguț decorat și spațios, iar pe mesele clienților vedeai același fel de mâncare- sos verde, felii de vită și cartofi prăjiți tăiați subțire.
Problema era că acel sos verde se întindea și în zona cartofilor prăjiți- problemă pentru mine, care nu vreau ca textura crispy a cartofilor să fie compromisă- așadar, i-am rugat să mi se aducă sosul separat.
Ne-au întrebat cum vrem friptura- eu am zis „medium”, iar soțul meu a cerut „medium- rare”.
La început, ne-au servit o salată mică, simplă, dar cu un dressing gustos deasupra, un borcănel cu muștar și patru feliuțe mici, calde, de baghetă. N-am înțeles ce era cu muștarul- m-aș fi așteptat la unt. Am presupus că poate e pentru friptura ce urma să vină, dar aceea avea deja sos.
Când a venit felul principal, sosul verde era în farfurie, deși îl cerusem separat. Le-am spus și au corectat. Am încercat muștarul. Am încercat și sosul. Bun, dar nu ieșit din comun. De asemenea, nicio diferență între friptura „medium” și „medium rar”, sau una insesizabilă. Cartofii, subțiri, crocanți, calzi. Foarte buni, dar aș mai fi vrut.
Eram în punctul în care i-am spus soțului meu că probabil voi fi printre cei care le vor da o notă de 3.8-4. Totuși, îmi schimbaseră friptura, ca să pună sosul separat... Așa că i-am provocat cu o nouă cerere.
La masa noastră și la alte câteva în jur, servea un băiat tânăr. L-am oprit și i-am spus că mi-aș dori încă o porție de cartofi prăjiți. La scurt timp, a venit cu o tavă plină și a început să-mi pună cartofi în farfurie, până am spus „Stop” și am mulțumit. Erau fierbinți și crocanți. Mergeau la fix cu berea rece.
Toată perioada cât am mai stat în restaurant, băiatul acela se tot întorcea de la bucătărie cu câte o tavă plină cu cartofi prăjiți și întreba clienții dacă își mai doresc. Asta nu se întâmplase înainte ca eu să cer o nouă porție.
Era exact ca răspunsul lor la recenziile nemulțumiților: „Am înțeles, o să corectăm”. Astfel, am asistat la o demonstrație de training și marketing- cineva (adică eu), nemulțumit de mărimea porției de cartofi, a cerut mai mult și nu numai că i s-a dat, dar, dintr-odată, asta s-a transformat, cel puțin atunci, într-o regulă: toată lumea din jur era întrebată dacă vrea mai mulți cartofi prăjiți.
Și nu, nu au fost trecuți la nota de plată.
Desertul a fost delicios, un mouse de ciocolată cu orange, de care am fost și eu și soțul foarte mulțumiți.
Am ieșit din restaurant râzând și cu sentimentul că am avut o experiență foarte plăcută. Într-un astfel de loc, mâncarea e importantă, dar și oamenii care ți-o oferă. Așa că...
După ce am ajuns acasă, nu le-am scris o recenzie de 3.8 sau 4, pentru că mi-a plăcut de ei, de reacția lor, de modul cum s-au ajustat la dorințele clienților. În schimb, am scris acest articol, cu încrederea că, dacă îl vor citi, vor avea un plus de feedback pe care îl vor lua în considerare (n.r. articolul a fost publicat inițial în limba engleză).
Orice poate fi îmbunătățit, dar foarte mult contează ca cei din jur să vadă că faci acest efort.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
( pentru cei care au pierdut timpul si cu articolul ,dar si cu acest comentariu si nu mai au chef sa caute semnificatia termenului trebuie spus ca el are legatura cu darul de a stârni disconfort, revoltă sau un râs amar (umor negru), arătând goliciunea spirituală a unei situații- definitie dupa AI).