Un câine mare, rasa lup alb, îmi sare în brațe, dornic de joacă, apoi începe să alerge printre arbuști, conifere și alte zeci de felurite plante. Imensitatea de blană și prietenie se tăvălește apoi fericită în fața cuștii mari de lemn de pe terasa apartamentului aflat la ultimul etaj al unui bloc nou, construit într-un cartier de la marginea Bucureștiului.
Dacă n-ai ști că ai ajuns acolo cu liftul și dacă n-ai vedea crestele celorlalte clădiri, ai crede că te afli într-un colț de grădină botanică, în care cresc, în peste 170 de ghivece, brazi argintii și chiparoși pitici, peri mici și gutui japonezi, pini și ienuperi, rododendroni și cedri libanezi, hortensii și molizi albaștri de Colorado, lângă care înfloresc toporași și narcise, zambile și ghiocei.
Este o grădină la înălțime pe care Angela Tudorache, de profesie medic oftalmolog, a creat-o, în ultimii ani patru ani, cu mâna ei.
Se apleacă spre un copăcel nu mai mare de 30 de centimetri, înfrunzit verde proaspăt. „Este un larix, o specie endemică, pe care am găsit-o în Bulgaria. Eram la schi cu soțul meu și l-am recunoscut, deși iarna îi cad toate frunzele și am vrut să iau câteva conuri. Noi, în clăpari, n-aveam cu niciun chip cum să ne urcăm. Ne-am dat schiurile jos din picioare, am sărit, am aruncat cu bețele și au căzut trei conuri amărâte. Le-am desfăcut cu penseta de la briceag, se desfac foarte greu și am reușit să scot 52 de semințe. Se germinează la ger, trebuie să le pui la frigider, în ceva ud. Trebuie să te uiți tot timpul, să le speli, să nu mucegăiască germenele. Am pus 26 întâi la germinat, le-am plantat în casă. A ieșit unul singur, dar nu a rezistat. Am pus al doilea set de semințe. L-am ținut în seră de policarbonat și era viabil, chiar dacă avea doar cinci centimetri. A crescut, a rezistat, e mândria mea”, povestește Angela Tudorache.
„Ciopleam trunchiuri de copac cu briceagul pe prispa cabanei”
Cu părul cârlionțat, ochii luminoși și unghiile date cu ojă verde, vorbește cu drag despre grădina ei, unde fiecare piatră și fiecare buturugă are o poveste. A adunat de la Sinaia, în pauzele unui congres de medicină, castanele puse acum la rădăcina unui arbust. A cărat, împreună cu soțul ei, două veri pietre de la Vama Veche. A smuls buturugi dintr-o pădure din Bulgaria. „Trunchiurile astea sunt luate de mine de la bulgari, le dădeam cu piciorul să le scot, apoi le duceam pe pridvorul căbănuței și le ciopleam cu briceagul. „Or să creadă ceilalți că ești sculptoriță, îmi spunea soțul meu”, povestește Angela Tudorache.
„M-a durut spatele de la cărat luni de zile”
Împreună cu soțul ei a cărat până pe terasă nenumărați saci cu pământ luați din magazine, dar și din pădure. Îmi arată un brad argintiu, plantat într-un ghiveci imens. „Când a trebuit să îl transferăm dintr-un ghiveci într-altul, chiar nu mi-am imaginat cum o să reușească soțul meu. S-a urcat pe o băncuță și l-a luat cu o mână, că altfel nu avea cum, cu tot cu calupul ăla de pământ care era foarte greu și l-a pus în celălalt”, își amintește ea. Când soțul ei a fost plecat din țară, a trebuit să facă totul singură. „El avea un troler, era trolerul lui preferat. Avea roțile mari, să poată trece peste pragurile de la subsol, un mâner foarte lung și duceam cu el câte doi saci de pământ de 50 de litri. Căram singură pământ cu trolerul, scârțâia din toate încheieturile și mi-era teamă că o să se rupă. M-a durut spatele luni de zile. Acum nu mai am nimic”, râde Angela Tudorache.
Întreaga familie s-a lăsat prinsă în pasiunea ei. Fiul său i-a adus, din mare, o piatră grea, roșiatică. „Zici că e din Marele Canion”, glumește ea. Mama ei, fostă educatoare, are grijă de mușcatele de pe marginea terasei.
După o expoziție de artă care a avut loc la Bruxelles, sora ei a văzut nenumărate bucăți de ceramică frumos lucrată de culoarea mării, aruncate de colo până colo. Le-a adunat și i le-a adus. „Era păcat, stăteau acolo pline de pământ și erau pur si simplu vandalizate. Le-a adunat împreună cu mama mea și cu fosta mea profesoară de biologie, le-au spălat în cada ei de un alb imaculat și mi le-au adus în cutii”, spune creatoarea grădinii suspendate, care le-a dat o viață nouă.
„Am luat de milă un ienupăr pipernicit ca să îl salvez. Și l-am salvat”
A început să adune felurite specii de plante în urmă cu patru ani, când s-a mutat într-un apartament nou, pe care l-a vrut neapărat cu terasă. Pe atunci avea doar câteva ghivece, adunate într-un colț. Pasionată de biologie încă din școala generală, a început să cutreiere serele și magazinele de profil în căutare de conifere și arbuști. A salvat doi pini jumuliți de la Agronomie care cresc azi frumos pe terasa ei. A luat de milă un ienupăr hibernica pipernicit dintr-un magazin, unde l-a găsit cu cinci lei la reduceri. „L-am luat ca să îl salvez și l-am salvat”, spune ea. Pe o altă latură a terasei, la rădăcina unui păr pitic, stă să înflorească untișorul. „Untișorul nu l-am plantat eu, a ieșit singur, dar îl las. E dreptul lui să trăiască. Părul a făcut deja pere, anul trecut am mâncat deja opt pere”, povestește Angela Tudorache.
Trece pe lângă fiecare plantă și îi spune povestea. Alunul cu trunchiul contorsionat, mărul japonez crescut din semințele merelor dintr-un aranjament de anul nou, sălciile pitice, unul dintre gutuii japonezi cu florile roșii, care a făcut anul trecut o gutuie. Un metasequoia care toamna se face arămiu. Mai multe conifere bicolore. Doi butași de vie uscați, vechi de o sută de ani, pe care i-a luat pentru frumusețea lor dintr-o florărie de pe Știrbei Vodă. Celor care ajung aici le vine greu să creadă că se află undeva, pe terasa unui bloc din București. „Am fost nași de cununie și când au ajuns la noi cameramanii au ieșit pe terasă și au început să filmeze grădina. Au uitat complet de nuntași”, își amintește Angela Tudorache.
Când vine de la serviciu, îi place să lucreze pe terasă. Pe unul dintre ziduri, a încercat să facă un mozaic din pietre naturale, pe care le-a lipit singură, una câte una. „Vreau să fie un mozaic în relief. Aștept să se încălzească afară și voi face așa tot peretele”, spune Angela Tudorache.
Îmi arată pe telefonul mobil, fotografii cu grădina surprinsă în fiecare anotimp. Se oprește asupra unei flori roz, înflorite, cu petalele ascuțite. „Mi-este foarte dragă, mi-a fost dăruită de un pacient de-al meu în vârstă de 92 de ani, care e pasionat de grădinărit. Dacă nu ai ști, nici nu ai zice că e un trandafir”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Inca o data, felicitari doamnei doctor!