Exact când m-am apucat să scriu acest articol, Facebook mi-a amintit că relația mea virtuală cu Richard Howitt durează de patru ani. Howitt este britanic, este europarlamentar și este unul dintre părinții directivei europene privind raportarea non-financiară.
Howitt este și cel care spunea în luna mai a acestui an că în Europa sunt aproape 6.000 de companii care nu știu ce le așteaptă.
Cei peste o mie de specialiști din toată lumea care îl ascultau au dat din cap aprobator și au zâmbit amar, cu toate că Howitt a omis să mai facă o precizare: în Europa sunt și câteva guverne care nu știu ce le așteaptă, iar printre acestea se numără și guvernul României.
* * *
Nu știu alții cum sunt, dar eu, dintr-un motiv simplu și egoist, mă declar fan al legislației internaționale: știu că atunci când legislația locală are lacune și devine interpretabilă, pot invoca legislația europeană, care mă protejează suplimentar. Sigur, asta înseamnă nervi, timp, bani și avocați, dar românii au învățat ce înseamnă procesele colective, au aflat că există un Consiliu al Europei și o Curte Europeană a Drepturilor Omului, au văzut că au șanse, așa că au prins curaj și apelează la ele.
Ca fan declarat, m-am bucurat nespus atunci când Parlamentul European a publicat proiectul de directivă privind obligativitatea firmelor cu peste 500 de angajați de a publica, începând din 2017, informații referitoare la impactul economic, social și de mediu pe care îl are activitatea lor. M-am bucurat pentru cei care își caută un loc de muncă și vor să afle ce tip de comportament are firma la care își trimit CV-ul față de angajați (de exemplu câți angajați părăsesc firma într-un an de zile sau la câte ore de training au acces angajații în fiecare an ori dacă angajaților li se permite să se asocieze). M-am bucurat pentru cumpărători, a căror decizie de achiziție ar fi ușurată dacă ar ști că produsele preferate sunt curate din toate punctele de vedere (cumpărătorul ar putea afla, de exemplu, de unde și cum își achiziționează compania materia primă, câtă energie curată consumă sau produce, câtă apă consumă și de unde o captează, cât și cum reciclează). M-am bucurat pentru investitori, deopotrivă români sau străini, pentru că le-ar fi mult mai ușor să obțină capital ieftin fie de la bănci, fie de pe bursă, fie de la fondurile de investiții. M-am bucurat degeaba.
* * *
Directiva 2014/95/EC are un domeniu de aplicare clar: ea vizează întreprinderile mari, care sunt entități de interes public și entitățile de interes public care sunt întreprinderi-mamă ale unui grup mare, cu un număr mediu de angajați de peste 500 în ambele cazuri. “Această dispoziție nu ar trebui să împiedice statele membre să solicite întreprinderilor și grupurilor, altele decât întreprinderile care fac obiectul prezentei directive, prezentarea de informații nefinanciare,” precizează documentul.
Eu am un obicei: atunci când nu știu, întreb. Și pentru că nu știam cum ar putea guvernul din 2014 să interpreteze interesul public sau entitățile de interes public, m-am adresat unui judecător britanic și l-am rugat să-mi explice cum ar judeca el o astfel de speță.
“Pentru interpretare trebuie să citești Directiva 2013/34/EU. Entitățile de interes public sunt definite de Articolul 2, înseamnă firmele care fac obiectul Articolului 1 și care a) funcționează în baza legislației unui stat membru și ale căror acțiuni sunt admise la tranzacționare pe o piața reglementată așa cum este ea definită de alineatul 14 al Articolului 4(1) al Directivei 2004/39/EC din 21 aprilie 2004; b) instituțiile de credit definite de alineatul 1 al Articolului 4 al Directivei 2006/48/EC din 14 iunie 2006, altele decât cele menționate în Articolul 2 al aceleiași Directive; c) companiile de asigurări și reasigurări care fac obiectul Articolului 2(1) al Directivei 91/674/EC din 19 decembrie 1991 sau d) alte entități definite de un stat membru ca fiind de interes public prin natura domeniului de activitate, a cifrei de afaceri sau a numărului de angajați.”
Judecătorul britanic mi-a mai făcut două sugestii: 1/ să caut definiția relevantă în Anexa I și, pentru a înțelege mai bine această definiție, să arunc un ochi și pe definiția din Marea Britanie (companii publice definite prin tipul de acțiuni sau garantori sau companii private cu răspundere limitată). Pentru România, acestea s-ar traduce prin societăți pe acțiuni, societăți cu răspundere limitată sau societăți în comandită pe acțiuni. 2/ să caut definiția relevantă în Anexa II, de aceasta fiind vizate societățile în nume colectiv sau cele în comandită simplă.
* * *
La întrebarea “ce minister se va ocupa în România de raportarea non-financiară” răspunsul este unul logic: cel al Finanțelor. Și cel al Economiei. Și cel al Transporturilor. Și Banca Națională. Și Bursa de Valori. Și Autoritatea de Supraveghere Financiară. Dacă numărul celor care zâmbesc amar când citesc aceste rânduri depășește 1.200, i-am bătut pe străini, dar pentru România acesta este răspunsul.
Problema este alta și anume că entitățile de mai sus, plus Ministerul Mediului, plus Ministerul Muncii nu s-au așezat niciodată la aceeași masă ca să discute între ele, așa cum nu s-au așezat niciodată la nicio altă masă ca să se consulte în adevăratul și largul sens al cuvântului cu cei care sunt vizați de directivă. Consultarea s-a făcut prin postarea pe site-ul Ministerului Finanțelor a propunerii de Ordin de Ministru și a referatului de aprobare. Referatul este semnat de Secretarul de Stat Gabriel Biriș și restrânge aria de aplicabilitate a Directivei la societăţile/companiile naţionale, societăţile cu capital integral sau majoritar de stat şi regiile autonome și la societățile ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată.
Celor care au ajuns cu lectura până în acest punct le fac o propunere: uitați-vă cum și când au înțeles britanicii să explice și să deruleze procesul consultativ privind transpunerea directivei 2014/95/EC, iar apoi citiți, dacă nu ați făcut-o deja, propunerea de modificare legislativă a Ministerului Finanțelor. Apoi uitați-vă la date. După ce ați parcurs măcar o pagină din fiecare document, gândiți-vă, vă rog, care dintre variante – cea britanică sau cea românească – vi se pare mai clar și mai ușor de înțeles de persoane neavizate, adică de cetățeni. Propunerea nu este întâmplătoare: informațiile non-financiare sunt destinate publicului, maselor. Ele trebuie să fie pe înțelesul tuturor tocmai pentru a asigura un acces universal la informație. La o informație de interes public.
* * *
Richard Howitt spune mereu că limitele prevăzute de orice directivă europeană sunt minime tocmai pentru a lăsa statelor membre libertatea de a fi ambițioase. Desigur, Howitt este britanic, iar britanicii au acum Brexit-ul pe cap. Noi, în schimb, suntem ambițioși: transpunem parțial o directivă, scutim de răspundere o bună parte a celor care au un impact social și de mediu semnificativ în țara asta, întărim obligativitatea pentru companiile de stat (inclusiv cele din domenii strategice) care nici nu știu și nici nu vor să raporteze non-financiar și nu prevedem sancțiuni pentru entitățile care se sustrag obligativității. Ce-i drept, pentru greșelile de transpunere există un termen britanic, cu consecințe românești: infringement. Oare acestea sunt de interes public?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.