Deunăzi am avut plăcerea să constat că pe unul dintre canalele de streaming a reapărut ”Omul Bicentenar”, o ecranizare după o povestire a lui Isaac Asimov. Sunt mai multe secvențe în film care te pun pe gânduri. Dar revelatoare pentru zilele noastre este cea în care, sub reflectoarele unei săli de judecată a viitorului, un bărbat care a trăit două sute de ani susține o cauză care ar trebui să ruleze audio și video în orice laborator de inteligență artificială din Silicon Valley:
„Prefer să mor ca om decât să trăiesc pentru totdeauna ca o mașină”.
Andrew Martin, robotul android devenit om, nu caută să-și ”optimizeze” circuitele, ci solicită un ”downgrade” ireversibil. Într-o eră în care liderii tehnologiei (nu dăm nume) par să reducă dezvoltarea și învățarea umană la un soi de „consum de energie” pentru ”stocarea datelor”, lecția lui Andrew devine felinarul de care noi, oamenii, avem nevoie pentru a nu ne rătăci în propria creație.
Teza dominantă a acestor zile cu privire la inteligența artificială este cea a eficienței absolute: viteză mai mare, decizii mai bune, erori mai puține. În acest registru, normal, omul pare o inteligență imperfectă sau, în cel mai bun caz, o versiune „work in progress”: poate părea lent, inconsistent, ezitant, emoțional. Un ”sistem” care poate fi îmbunătățit sau chiar înlocuit. Pentru mine, sună mai mult a paradox sau a capcană a ”eficienței” și a ”standardizării”. Pe fondul unor investiții care sfidează multe repere de bun-simț (nu mai vorbesc despre consumul de energie…), suntem sfătuiți, cu o anumită condescendență, să privim creierul uman ca pe un procesor ineficient, iar trăirile, ca pe niște „zgomote” care perturbă marșul productivității. ”Stați voi acasă pe venitul minim garantat și avem noi grijă de eficiența sistemelor care vă vor furniza un stil de viață în care veți fi INUTILI”. Dacă privim prin ochii lui Andrew, ne dăm seama de o realitate mult mai sănătoasă: umanitatea nu este un set de date, ci un buchet de sentimente și vulnerabilități, uneori ale naibii de frumoase sau de provocatoare.
Ca să nu avem vorbe: nu sunt împotriva progresului și mai ales a tehnologiei. În munca mea, scrie peste tot ”digitalizare”, ”eficiență”, ”tehnologie”. Am trăit beneficiile automatizării pe pielea mea timp de peste 20 de ani. Și le promovez activ și astăzi. Pierderea de timp cu nimicuri pe hârtie și rutine fără sens nu le înghit nici eu. Sunt pro formele de AI care potențează creativitatea, inclusiv AI agentic, câtă vreme există human-in-the-loop. Problema nu este, deci, că dezvoltăm sisteme din ce în ce mai performante. Problema apare când performanțele acestor unelte devin standard sau reper de eficiență după care începem să ne evaluăm noi înșine...
Ceea ce creatorii de algoritmi numesc „eroare”, Andrew numește „personalitate” sau ”caracter”. Standardizarea sau normalizarea pe care o propune (sau impune?) inteligența artificială a zilelor noastre – adică acea medie statistică a tot ce s-a scris și s-a simțit deja – este moartea autenticității. Dacă lăsăm mașina să ne definească estetica, limbajul și deciziile, riscăm să intrăm în ceea ce Jean Baudrillard numea „simulacru”: o realitate de suprafață unde totul este perfect, dar în care nimic nu este real. Andrew, robotul android devenit om, a înțeles (mă rog, i-a șoptit Asimov) că umanitatea nu vine din capacitatea de a procesa la infinit, ci din privilegiul de a fi unic. Care, mai departe, se transformă în curajul de a accepta faptul că a fi unici, irepetabili, este și certitudinea propriei dispariții.
Emoțiile, contradicțiile, vulnerabilitățile – toate aceste trăsături umane considerate „imperfecțiuni” – sunt, de fapt, fibra și țesutul unicității. Balanța are azi un taler cu creativitate și autenticitate, și alt taler cu consistență și eficiență. Buba e că retorica pare să fie: care taler e mai greu? Designul tehnologic trebuie să fie invariabil un act etic. Fiecare alegere – ce optimizăm, ce eliminăm, ce amplificăm – trebuie să reflecte o viziune despre om. Altminteri, întrebarea pentru AI este: ”Dacă nu pentru om, atunci pentru cine devii tu mai eficient?” Povestea lui Andrew nu e deci doar o alegorie, ci un criteriu de judecată.
Revin la realitatea zilelor noastre. Epistemologic, cred că e o aroganță să consideri că un model sau un limbaj care „știe” definiția iubirii (sau a doliului) înțelege cum stă de fapt treaba cu aceste stări. Andrew, robotul, refuză acest dat, această iluzie. El alege să-și înlocuiască circuitele cu organe biologice supuse degradării (chiar și cele sintetice). Nu știu ce vor face ChatGPT, Gemini, Claude și descendenții lor cu evoluții exponențiale și diverse grade de autonomie. Dar, omenește vorbind, fără un sfârșit, timpul nu are valoare. Fără perspectiva pierderii atașamentului, pasiunea, dăruirea, iubirea… ce mai vreți voi… sunt doar algoritmi de retenție. O inteligență artificială care nu poate muri nu va putea înțelege niciodată, pe bune, semnificația unei promisiuni, a unui oftat, a unui gând de speranță; sau greutatea unui „te iubesc”. Pentru Andrew, umanitatea este un upgrade pe care l-a plătit cu propria existență; o înțelegere pe care logica rece a eficienței ar considera-o absurdă, penibilă sau anacronică în cercurile plutocrației tehnologice; dar pe care demnitatea spiritului uman, ăla sadea, o consideră esențială. Pură. Sacră. Firească.
Omul nu este, sau nu ar trebui să fie, o resursă energetică. Nici măcar în glumă. Sau în criză de idei pentru a justifica trilioanele și terrawații. Când aud voci cinice care compară învățarea umană cu un cost energetic, pe lângă faptul că mă încearcă dezgustul, trăiesc sentimentul unei tentative de dezumanizare a însăși esenței evoluției noastre ca civilizație. Se naște implicit un risc social atunci când acest tip de argumentație apare în dezbaterea publică: reducerea realității la ceea ce este măsurabil. Dar... nu tot ceea ce contează poate fi cuantificat. Iar dacă, subtil și netransparent, cuantificarea a devenit criteriul principal, sensul omului va începe să pălească. Și tare îmi e că se va contura un alt soi de revoluție. În plus, educația nu este ”upload”, ci procesul, uneori dureros, alteori sublim și profund, de formare a unei conștiințe. Iar asta durează.
Mesajul de trezire a acestei conștiințe (sâc!) pentru prezentul nostru tumultuos este că, dacă vom proiecta instrumentele și uneltele tehnologice doar ca deziderate întru eficiență, vom ajunge să atrofiem în noi acele trăiri care ne fac azi incompatibili cu ”rigoarea” unei mașini. Tehnologia și umanitatea se pot împleti armonios doar dacă inteligența artificială rămâne un „exoschelet” al capacităților noastre mecanice și cognitive și ne va elibera de rutină, respectiv ne va propulsa în explorarea a ceea ce azi pare că nu putem calcula sau descoperi doar cu puterea minții noastre. Adevăratul pragmatism nu înseamnă să transformăm omul în mașină (sau să îl ”încărcăm” în rețea), pentru a ține pasul cu digitalul, ci să folosim digitalul pentru a ne proteja timpul în care putem continua să fim, pur și simplu, entități creative.
Omul trăiește cu responsabilitatea, vulnerabilitatea și uneori ireversibilitatea deciziilor. Prin contrast, multe dintre uneltele inteligente pe care le construim astăzi operează fără aceste constrângeri: ele au capacitate de procesare fără a avea experiență - experiența este a noastră, ea ”hrănește” modelele LLM; au capacitate de a influența fără să se gândească la consecințe - pe astea le suportăm noi; și nu își asumă niciun fel de responsabilitate directă. Asimetria asta ar trebui să ne preocupe mai mult decât performanța lor, ”garantată” cu miliardele care nici nu prea știm de unde vin. Și mai ales dacă se vor mai întoarce. Dar asta e o altă discuție. Pentru că realitatea este că nu ”mașina” ne trimite să lâncezim pentru propria-i eficiență și dezvoltare. Ci alți oameni.
Povestea lui Andrew este, după mintea mea, oglinda în care trebuie să ne privim. Recunosc, am plâns cu muci (cum spune o amică) pe finalul filmului... asta e, și băieții plâng câteodată! Și nu doar pentru ce poate un film să trezească în fiecare dintre noi. Ci pentru că este o ironie tragică și pe alocuri grotescă faptul că, în timp ce noi căutăm nemurirea prin „upload-uri” digitale și optimizări bio-tehnologice, robotul lui Asimov caută exact contrariul. Iar zic: ce geniu a fost evreul ăsta rus strămutat în America! El a văzut, în ridurile, cearcănele și părul nostru alb și în fragilitatea inimii și neuronilor noștri, o formă de evoluție și transcendență pe care siliciul nu o va putea atinge probabil niciodată. Pentru că nu poți modela sufletul cu siliciu. Și, în cazul ăsta, sufletul nu este slăbiciunea noastră, ci pumnul cu care să batem în centrele de date.
Blestemul unei civilizații care și-ar putea uita magia, în favoarea unor algoritmi construiți pe trăirile transpuse în date, este adevărata formă de autodistrugere, respectiv ”alegerea” conștientă de a ne dilua cu o perfecțiune sterilă. De aceea, i-aș încuraja pe toți cei care au încă îndoieli – chiar dacă folosesc AI-ul și se minunează unde s-a ajuns – să aibă curajul de a fi „imperfecți”. Și să ceară tehnologii care să ne servească, nu care să ne definească.
În această cursă isterică pentru a crea artificial o inteligență fără limite, poate că ar trebui să ne punem problema că limitele sunt cele care ne-au făcut inteligenți. Măsura evoluției noastre nu va fi cât de mult am reușit să urmăm mașina, ci cât de departe ne poate duce ea, și cât de mult vom reuși să ne păstrăm umanitatea. Sau dorul de umanitate, când simțim că am putea-o pierde.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.