Corporatistul harnic și bugetarul care plimbă toată ziua hârtii. Stereotipiile care ne arată că „românul” e mai mult fraier decât leneș

Bugetarul român, la ora actuală, e cel mai hulit salariat din sistemul românesc al muncii. Până şi femeia de serviciu, dacă dă cu mopul în interiorul sediului Oracle, se simte superioară că nu e unul dintre cei care fură, prin trândăveală, ţara asta.

Programul bugetarului, întocmit la mişto de unii – şi care presupune a) începerea programului (ora 09:00); venirea la muncă (09:30); pauză de cafea (09:45); citit presă (11:00); pregătirea pentru masa de prânz (11:15); masa de prânz (12:00); navigare internet/facebook (13:30); altă pauză de cafea (14:00); pregătire pentru a pleca acasă (14:30); plecarea acasă (15:00); terminarea programului (16:00) – populează gândirea clişeistică a multora despre ce înseamnă munca la stat. De altfel, nu cred că există persoană care lucrează la stat să nu se fi confruntat măcar o dată cu întrebarea: “Ia spune, câte hârtii ai plimbat azi la birou?”

În mentalul colectiv, bugetarul e unul care mută, fără rost, hârtii de colo-colo. Nişte hârtii care nu ştie ce conţin, nici nu îl interesează şi care, posibil, nu sunt de folos nimănui. Cam asta fac toţi cei rătăciţi pe statul de plată al instituţiilor: completează tone de dosare ce se vor dovedi, până la urmă, că au fost fie prost completate, fie prost concepute, fie fără noimă. Rezultatul, invariabil, e ceva făcut de mântuială.

În ultimii ani, toate tarele naţionale împletite cu noţiunea de muncă au fuzionat spontan în această singulară făptură colectivă, bugetarul. Orice român, la un moment dat, trebuie să descopere în acesta emblema lipsei de eficienţă şi frâna în calea dezvoltării sustenabile – iubesc expresia asta ! – a societăţii. Are şi de ce să o facă. Lanţul asocierilor stereotipe având în centru pe bugetar furnizează, spre bucuria multora, o explicaţie a numeroase maladii ce sfâşie România prezentă.

Nu e de mirare că psihologia populară, mizând mai deloc pe analiza fenomenului şi concentrându-se pe reprezentări vizuale, cu cortegiul aferent de imagini legat de ritualul eschivării de la „munca adevărată”, a plasat bugetarul în centrul viziunii naţionale a „lucrului prost făcut”.

Dacă transplantezi personalul de la Microsoft România într-o instituţie de stat, ei nu vor mai lucra ca la Microsoft, ci ca la stat. În ritmul lui, cu regulile lui. Redutabilele formule de management performant introduse de aghiotanţii lui Bill Gates vor trebui să se adapteze regulamentelor ce prevalează în interiorul instituţiei şi nu invers.

La capătul celălalt, păzea, avem a face cu corporatistul care plesneşte de eficienţă, pragmatism şi inteligenţă. Pe cât de îngrămădit, trândav, indiferent şi haotic e „ăla de la stat”, pe atât de mult corporatistul – cu numeroasele lui traininguri şi a lui ţinută business, la care se adaugă neîntrecuta măiestrie în power-point şi în recitarea citatelor motivaţionale lipite pe ecranul monitorului şi pe uşa frigiderului – este creativ, energic, pus la punct, open-minded, întreprinzător, curajos...

Practic, corporatistul („privatul”, în genere) e chintesenţa antonimică a celui care trândăveşte la stat, iar această dihotomie rigidă între cei care ţin pe picioare ţara şi cei care doar beneficiază de pe urma muncii acestora a devenit un aspect omniprezent al mentalităţii româneşti. Imaginea a germinat cu atâta succes şi s-a împământenit în minţile atâtor români, că nici măcar bugetarii nu îndrăznesc să o nege. Cu ceva vreme în urmă, am cunoscut o persoană pentru care faptul în sine că lucram la stat o îndreptăţea să mă privească cu nedisimulat dispreţ. După ce am discutat mai mult, mi-a mărturisit că doar ăia comozi sau/şi pe care nu-i ajută prea mult mintea ajung să lucreze la stat. Un om cu pretenţii de la sine, ei bine, ăla musai trebuie să lucreze pentru o companie privată.

Interesant era că şi ea lucra tot la stat. Dar, mi-a zis, situaţia asta ingrată nu avea să mai dureze mult. Dădea interviuri peste interviuri ca să ajungă unde îi era locul. Nu conta unde. Important era să nu fie la stat. Unde lucra acum era într-un birou aparţinând direcţiei „Resurse umane” a unui minister, dar acolo unde depunea CV-urile era pentru un „job” în „Human Resources”. Într-un final, a reuşit. Înainte să plece, mi-a trimis un mesaj: „Când o să te deştepţi, o să fie prea târziu şi nu o să te mai ia nimeni.” Acum menţionează unde lucrează şi pe facebook, ceea ce înainte nu avea curaj: ruşinea o oprea să facă dezvăluiri nedemne despre locul unde profesa.

Episodul l-am scris pentru a scoate la lumină două paradoxuri. Primul, e acela că, deşi munca la stat pare a evoca un huzur generalizat din perspectiva timpului liber, a lipsei de răspundere şi a posibilităţii de a-ţi rezolva problemele personale, cei mai mulţi care lucrează la stat preferă să lucreze tot la privat, la patronul cel rău care stă cu ochii pe tine şi îţi monitorizează, cu ajutorul cartelei, fiecare minut în care ţi-ai permis să stai la toaletă mai mult decât ar fi normal. Sau, ca să reformulez, puţini dintre cei care lucrează la privat ar prefera să vină, pe un post identic, să lucreze la stat, să citească presa şi să bea câte cafele au chef. Dubios, oricum.

Dar, hai să dăm bugetarului ce-i al Cezarului şi să admitem că şi statutul lui e râvnit şi invidiat. În unele locuri, nu e considerat chiar ultima loază ce-şi face de lucru pe mănosul câmp al muncii. Pe măsură ce părăseşti marile aglomerări urbane şi te îndrepţi spre oraşele de dimensiuni medii şi mici, sau spre sate, constaţi că a lucra la stat înseamnă că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Acolo, „a plimba hârtii” la primărie sau prefectură, a fi poliţist sau adjectivul funcţiei din nomenclatorul unei instituţii din localitate – localitate unde, înainte, existau mastodonţi industriali care acum sunt pe butuci şi unde nu s-au dezvoltat, între timp, decât mici afaceri cu angajaţi plătiţi cu salariul minim –, e o realizare profesională dintre cele mai nobile. În asemenea locuri, a fi bugetar nu e deloc de lepădat.

Revenind la episodul de mai sus, un alt paradox ce rezultă e că mulţi dintre cei care identifică în bugetar simptomele sine qua non ale unui soi de pareză intelectuală ce-l fac imun la profesionalism şi eficienţă, în acelaşi timp îi reproşează asta. Cum ar veni, ei stabilesc că nu poţi fi bugetar decât dacă te manifeşti într-un anume fel (de regulă, neconform cu standardele consacrate), apoi îl acuză că este astfel. Mai mult, din acest motiv, refuză să creadă că ar lucra acolo şi oameni competenţi, pentru că, nu-i aşa, dacă X e bine pregătit, de ce mai lucrează ca prostu’ la stat? N-are sens.

Lăsând sofismele la o parte, problema nu sunt numai oamenii, care, să clarificăm, sunt români cu toţii. Dacă transplantezi personalul de la Microsoft România într-o instituţie de stat, ei nu vor mai lucra ca la Microsoft, ci ca la stat. În ritmul lui, cu regulile lui. Redutabilele formule de management performant introduse de aghiotanţii lui Bill Gates vor trebui să se adapteze regulamentelor ce prevalează în interiorul instituţiei şi nu invers. Faptul că în vârfurile multor instituţii ale statului au fost şi sunt numiţi oameni cu experienţă în zona privată, unde au aplicat strategii ce şi-au dovedit valabilitatea, iar la stat, aceleaşi strategii (reforme), implementate cu conştiinciozitate identică, nu modifică aproape deloc instituţiile în cauză, arată că buba e una sistemică şi abia apoi umană.

Birocraţia, fireşte, e şi ea excesivă. Alaiul ei scorţos de birocraţi cu manşete, condamnaţi la ocară o dată cu opera lui Kafka, sufocă orice iniţiativă. „Arta de a face posibilul imposibil”, mai mult ca oriunde în altă parte, pare a ţine de un talent exclusiv mioritic. Dar, ţin să precizez, nu e numai privilegiul „ăluia de la stat”. Tanti sictirită de la ghişeu care, pentru a-şi bea liniştită cafeluţa, te lasă să aştepţi la cozi ca să-ţi plăteşti impozitul (una din imaginile simbol ale funcţionarului public) nu e mult diferită de doamna zâmbitoare de la bancă ce te pune să completezi zeci de formulare pentru a-ţi deschide un cont. La fel de mult timp şi nervi pierzi şi într-un loc şi în altul, chit că una îţi dă în cap cu indiferenţa, iar cealaltă, obligată să se arate îndatoritoare faţă de client, te loveşte prin clauzele scrise cu litere minuscule în notele de subsol ale contractelor.

În fine, scopul articolului a fost să vorbesc despre oameni & muncă, nu despre eficacitatea instituţiilor. Opinia mea este că, acolo unde salariile sunt decente, concurenţa e la fel peste tot. (Sau pilele sunt la fel de necesare, căci şi în sistemul privat funcţionează nepotismele, nu numai la stat.) Puţini se dau înapoi de la muncă dacă se simt motivaţi, îndeosebi financiar. Faptul că milioane de români au preferat să renunţe la veniturile şi slujbele din ţară ca să fie „căpşunari” în Vestul Europei, arată că eticheta de leneş şi indolent ce se aplică românului nu e una foarte veridică.

Românul, indiferent unde lucrează, se adaptează şi îşi face treaba cum i se cere, la viteza impusă de cerinţele locului de muncă şi cu eficienţa aşteptată, iar una din confuziile cele mai grave ce se poate face e de a extrage din imensa plajă de exemple pe acelea ce confirmă un set de prejudecăţi bine încetăţenite.

Cei mai mulţi lucrători de la stat nu au salariul şefului ANAF sau pe al ştiu eu cărui director de regională. La fel, foarte mulţi dintre angajaţii la patron nu au salarii chiar atât de motivante. (Exceptând companiile ce oferă zglobiul pachet salarial atractiv şi idilicele condiţii de lucru într-un mediu bla bla, restul angajaţilor la „particular” nu prea au motive să exulte. De fapt, nici în multe companii nu au de ce să o facă, întrucât „salariul motivant” e adesea frecţie la picior de lemn.) Tocmai de aceea, când prind ocazia, şi unii, şi alţii îşi mută catrafusele acolo unde perspectivele par mai roz. Uneori, statul pare a oferi aceste oportunităţi, alteori, sistemul privat. Când nici unul nu le satisface minimul de aşteptări, românul pleacă pe alte meleaguri. Şi, la o privire mai atentă, dus rămâne.

În rest, oameni capabili există în ambele zone. (Dacă diferă procentele, diferă şi grila de salarizare.) Iar ca un corolar, peste tot există proşti, incompetenţi şi oportunişti. (Sau, ca să nu ne acuze feministele de discriminare, proşti şi proaste, oportunişti şi oportuniste, incompetenţi şi incompetente.) Pe toţi îi întâlnim în egală măsură fie în găunosul sistem bugetar, fie în destonicul sistem privat, pe ai cărui umeri de Atlas se sprijină supraponderala şi ineficienta birocraţie românească de stat.

Bugetarul şi privatul sunt în aceeaşi măsură victime ale realităţii româneşti, atât că „specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, cum spunea Eliot în una din poeziile sale.

Întrebarea e: cum scăpăm de aceşti ipochimeni? Cum să le tragi binemeritatul şut în dos? Pentru că, la rândul lor, sunt susţinuţi de alţi proşti şi proaste, oportunişti şi oportuniste, incompetenţi şi incompetente, care ocupă poziţii în aparatul de stat sau privat ce fac imposibilă atingerea lor.

Da, poţi râde de ei, măcar atât, numai că nu le pasă. În ţeasta lor de trepăduşi mereu la pândă după un șmen, tu eşti invidios pe succesul şi realizările lor. Inclusiv în rarele situaţii când sunt prinşi cu mâţa-n sac şi li se înfundă, sunt convinşi că răutatea oamenilor i-a vârât acolo. Că li s-a făcut o nedreptate. De către cei ce n-au suportat că sunt mai buni.

De aceea consider problema „bugetar vs. privat” falsă. Ea e alimentată artificial de corupţie, de incertitudinea zilei de mâine, de sărăcie şi de sentimentul neputinţei. Bugetarul şi privatul sunt în aceeaşi măsură victime ale realităţii româneşti, atât că „specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, cum spunea Eliot în una din poeziile sale. Iar când se ajunge în acest punct, cele două categorii, căutând responsabili pentru frustrările şi neîmplinirile personale, îşi cantonează gândirea raţională în stereotipii dăunătoare şi, astfel, din nevoia de a se autoproteja, ridică ziduri în jurul propriei persoane, se rupe de prieteni şi vecini, dezbinându-ne şi învrăjbindu-ne unii pe alţii. De aceea îi vedem pe tineri ridicaţi împotriva celor în vârstă, pe cei care lucrează împotriva şomerilor şi pensionarilor, pe cei de la privat împotriva celor de la stat...

Şi, în această confuzie generalizată şi revoltă fără ţintă, proştii şi proastele, oportuniştii şi oportunistele, incompetenţii şi incompetentele, cocoţaţi sus, sparg seminţe în capul românului şi dau lecţii de morală.

Acolo e problema reală.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp