Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Corporatistul harnic și bugetarul care plimbă toată ziua hârtii. Stereotipiile care ne arată că „românul” e mai mult fraier decât leneș

Bugetarul român, la ora actuală, e cel mai hulit salariat din sistemul românesc al muncii. Până şi femeia de serviciu, dacă dă cu mopul în interiorul sediului Oracle, se simte superioară că nu e unul dintre cei care fură, prin trândăveală, ţara asta.

Programul bugetarului, întocmit la mişto de unii – şi care presupune a) începerea programului (ora 09:00); venirea la muncă (09:30); pauză de cafea (09:45); citit presă (11:00); pregătirea pentru masa de prânz (11:15); masa de prânz (12:00); navigare internet/facebook (13:30); altă pauză de cafea (14:00); pregătire pentru a pleca acasă (14:30); plecarea acasă (15:00); terminarea programului (16:00) – populează gândirea clişeistică a multora despre ce înseamnă munca la stat. De altfel, nu cred că există persoană care lucrează la stat să nu se fi confruntat măcar o dată cu întrebarea: “Ia spune, câte hârtii ai plimbat azi la birou?”

În mentalul colectiv, bugetarul e unul care mută, fără rost, hârtii de colo-colo. Nişte hârtii care nu ştie ce conţin, nici nu îl interesează şi care, posibil, nu sunt de folos nimănui. Cam asta fac toţi cei rătăciţi pe statul de plată al instituţiilor: completează tone de dosare ce se vor dovedi, până la urmă, că au fost fie prost completate, fie prost concepute, fie fără noimă. Rezultatul, invariabil, e ceva făcut de mântuială.

În ultimii ani, toate tarele naţionale împletite cu noţiunea de muncă au fuzionat spontan în această singulară făptură colectivă, bugetarul. Orice român, la un moment dat, trebuie să descopere în acesta emblema lipsei de eficienţă şi frâna în calea dezvoltării sustenabile – iubesc expresia asta ! – a societăţii. Are şi de ce să o facă. Lanţul asocierilor stereotipe având în centru pe bugetar furnizează, spre bucuria multora, o explicaţie a numeroase maladii ce sfâşie România prezentă.

Nu e de mirare că psihologia populară, mizând mai deloc pe analiza fenomenului şi concentrându-se pe reprezentări vizuale, cu cortegiul aferent de imagini legat de ritualul eschivării de la „munca adevărată”, a plasat bugetarul în centrul viziunii naţionale a „lucrului prost făcut”.

Dacă transplantezi personalul de la Microsoft România într-o instituţie de stat, ei nu vor mai lucra ca la Microsoft, ci ca la stat. În ritmul lui, cu regulile lui. Redutabilele formule de management performant introduse de aghiotanţii lui Bill Gates vor trebui să se adapteze regulamentelor ce prevalează în interiorul instituţiei şi nu invers.

La capătul celălalt, păzea, avem a face cu corporatistul care plesneşte de eficienţă, pragmatism şi inteligenţă. Pe cât de îngrămădit, trândav, indiferent şi haotic e „ăla de la stat”, pe atât de mult corporatistul – cu numeroasele lui traininguri şi a lui ţinută business, la care se adaugă neîntrecuta măiestrie în power-point şi în recitarea citatelor motivaţionale lipite pe ecranul monitorului şi pe uşa frigiderului – este creativ, energic, pus la punct, open-minded, întreprinzător, curajos...

Practic, corporatistul („privatul”, în genere) e chintesenţa antonimică a celui care trândăveşte la stat, iar această dihotomie rigidă între cei care ţin pe picioare ţara şi cei care doar beneficiază de pe urma muncii acestora a devenit un aspect omniprezent al mentalităţii româneşti. Imaginea a germinat cu atâta succes şi s-a împământenit în minţile atâtor români, că nici măcar bugetarii nu îndrăznesc să o nege. Cu ceva vreme în urmă, am cunoscut o persoană pentru care faptul în sine că lucram la stat o îndreptăţea să mă privească cu nedisimulat dispreţ. După ce am discutat mai mult, mi-a mărturisit că doar ăia comozi sau/şi pe care nu-i ajută prea mult mintea ajung să lucreze la stat. Un om cu pretenţii de la sine, ei bine, ăla musai trebuie să lucreze pentru o companie privată.

Interesant era că şi ea lucra tot la stat. Dar, mi-a zis, situaţia asta ingrată nu avea să mai dureze mult. Dădea interviuri peste interviuri ca să ajungă unde îi era locul. Nu conta unde. Important era să nu fie la stat. Unde lucra acum era într-un birou aparţinând direcţiei „Resurse umane” a unui minister, dar acolo unde depunea CV-urile era pentru un „job” în „Human Resources”. Într-un final, a reuşit. Înainte să plece, mi-a trimis un mesaj: „Când o să te deştepţi, o să fie prea târziu şi nu o să te mai ia nimeni.” Acum menţionează unde lucrează şi pe facebook, ceea ce înainte nu avea curaj: ruşinea o oprea să facă dezvăluiri nedemne despre locul unde profesa.

Episodul l-am scris pentru a scoate la lumină două paradoxuri. Primul, e acela că, deşi munca la stat pare a evoca un huzur generalizat din perspectiva timpului liber, a lipsei de răspundere şi a posibilităţii de a-ţi rezolva problemele personale, cei mai mulţi care lucrează la stat preferă să lucreze tot la privat, la patronul cel rău care stă cu ochii pe tine şi îţi monitorizează, cu ajutorul cartelei, fiecare minut în care ţi-ai permis să stai la toaletă mai mult decât ar fi normal. Sau, ca să reformulez, puţini dintre cei care lucrează la privat ar prefera să vină, pe un post identic, să lucreze la stat, să citească presa şi să bea câte cafele au chef. Dubios, oricum.

Dar, hai să dăm bugetarului ce-i al Cezarului şi să admitem că şi statutul lui e râvnit şi invidiat. În unele locuri, nu e considerat chiar ultima loază ce-şi face de lucru pe mănosul câmp al muncii. Pe măsură ce părăseşti marile aglomerări urbane şi te îndrepţi spre oraşele de dimensiuni medii şi mici, sau spre sate, constaţi că a lucra la stat înseamnă că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Acolo, „a plimba hârtii” la primărie sau prefectură, a fi poliţist sau adjectivul funcţiei din nomenclatorul unei instituţii din localitate – localitate unde, înainte, existau mastodonţi industriali care acum sunt pe butuci şi unde nu s-au dezvoltat, între timp, decât mici afaceri cu angajaţi plătiţi cu salariul minim –, e o realizare profesională dintre cele mai nobile. În asemenea locuri, a fi bugetar nu e deloc de lepădat.

Revenind la episodul de mai sus, un alt paradox ce rezultă e că mulţi dintre cei care identifică în bugetar simptomele sine qua non ale unui soi de pareză intelectuală ce-l fac imun la profesionalism şi eficienţă, în acelaşi timp îi reproşează asta. Cum ar veni, ei stabilesc că nu poţi fi bugetar decât dacă te manifeşti într-un anume fel (de regulă, neconform cu standardele consacrate), apoi îl acuză că este astfel. Mai mult, din acest motiv, refuză să creadă că ar lucra acolo şi oameni competenţi, pentru că, nu-i aşa, dacă X e bine pregătit, de ce mai lucrează ca prostu’ la stat? N-are sens.

Lăsând sofismele la o parte, problema nu sunt numai oamenii, care, să clarificăm, sunt români cu toţii. Dacă transplantezi personalul de la Microsoft România într-o instituţie de stat, ei nu vor mai lucra ca la Microsoft, ci ca la stat. În ritmul lui, cu regulile lui. Redutabilele formule de management performant introduse de aghiotanţii lui Bill Gates vor trebui să se adapteze regulamentelor ce prevalează în interiorul instituţiei şi nu invers. Faptul că în vârfurile multor instituţii ale statului au fost şi sunt numiţi oameni cu experienţă în zona privată, unde au aplicat strategii ce şi-au dovedit valabilitatea, iar la stat, aceleaşi strategii (reforme), implementate cu conştiinciozitate identică, nu modifică aproape deloc instituţiile în cauză, arată că buba e una sistemică şi abia apoi umană.

Birocraţia, fireşte, e şi ea excesivă. Alaiul ei scorţos de birocraţi cu manşete, condamnaţi la ocară o dată cu opera lui Kafka, sufocă orice iniţiativă. „Arta de a face posibilul imposibil”, mai mult ca oriunde în altă parte, pare a ţine de un talent exclusiv mioritic. Dar, ţin să precizez, nu e numai privilegiul „ăluia de la stat”. Tanti sictirită de la ghişeu care, pentru a-şi bea liniştită cafeluţa, te lasă să aştepţi la cozi ca să-ţi plăteşti impozitul (una din imaginile simbol ale funcţionarului public) nu e mult diferită de doamna zâmbitoare de la bancă ce te pune să completezi zeci de formulare pentru a-ţi deschide un cont. La fel de mult timp şi nervi pierzi şi într-un loc şi în altul, chit că una îţi dă în cap cu indiferenţa, iar cealaltă, obligată să se arate îndatoritoare faţă de client, te loveşte prin clauzele scrise cu litere minuscule în notele de subsol ale contractelor.

În fine, scopul articolului a fost să vorbesc despre oameni & muncă, nu despre eficacitatea instituţiilor. Opinia mea este că, acolo unde salariile sunt decente, concurenţa e la fel peste tot. (Sau pilele sunt la fel de necesare, căci şi în sistemul privat funcţionează nepotismele, nu numai la stat.) Puţini se dau înapoi de la muncă dacă se simt motivaţi, îndeosebi financiar. Faptul că milioane de români au preferat să renunţe la veniturile şi slujbele din ţară ca să fie „căpşunari” în Vestul Europei, arată că eticheta de leneş şi indolent ce se aplică românului nu e una foarte veridică.

Românul, indiferent unde lucrează, se adaptează şi îşi face treaba cum i se cere, la viteza impusă de cerinţele locului de muncă şi cu eficienţa aşteptată, iar una din confuziile cele mai grave ce se poate face e de a extrage din imensa plajă de exemple pe acelea ce confirmă un set de prejudecăţi bine încetăţenite.

Cei mai mulţi lucrători de la stat nu au salariul şefului ANAF sau pe al ştiu eu cărui director de regională. La fel, foarte mulţi dintre angajaţii la patron nu au salarii chiar atât de motivante. (Exceptând companiile ce oferă zglobiul pachet salarial atractiv şi idilicele condiţii de lucru într-un mediu bla bla, restul angajaţilor la „particular” nu prea au motive să exulte. De fapt, nici în multe companii nu au de ce să o facă, întrucât „salariul motivant” e adesea frecţie la picior de lemn.) Tocmai de aceea, când prind ocazia, şi unii, şi alţii îşi mută catrafusele acolo unde perspectivele par mai roz. Uneori, statul pare a oferi aceste oportunităţi, alteori, sistemul privat. Când nici unul nu le satisface minimul de aşteptări, românul pleacă pe alte meleaguri. Şi, la o privire mai atentă, dus rămâne.

În rest, oameni capabili există în ambele zone. (Dacă diferă procentele, diferă şi grila de salarizare.) Iar ca un corolar, peste tot există proşti, incompetenţi şi oportunişti. (Sau, ca să nu ne acuze feministele de discriminare, proşti şi proaste, oportunişti şi oportuniste, incompetenţi şi incompetente.) Pe toţi îi întâlnim în egală măsură fie în găunosul sistem bugetar, fie în destonicul sistem privat, pe ai cărui umeri de Atlas se sprijină supraponderala şi ineficienta birocraţie românească de stat.

Bugetarul şi privatul sunt în aceeaşi măsură victime ale realităţii româneşti, atât că „specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, cum spunea Eliot în una din poeziile sale.

Întrebarea e: cum scăpăm de aceşti ipochimeni? Cum să le tragi binemeritatul şut în dos? Pentru că, la rândul lor, sunt susţinuţi de alţi proşti şi proaste, oportunişti şi oportuniste, incompetenţi şi incompetente, care ocupă poziţii în aparatul de stat sau privat ce fac imposibilă atingerea lor.

Da, poţi râde de ei, măcar atât, numai că nu le pasă. În ţeasta lor de trepăduşi mereu la pândă după un șmen, tu eşti invidios pe succesul şi realizările lor. Inclusiv în rarele situaţii când sunt prinşi cu mâţa-n sac şi li se înfundă, sunt convinşi că răutatea oamenilor i-a vârât acolo. Că li s-a făcut o nedreptate. De către cei ce n-au suportat că sunt mai buni.

De aceea consider problema „bugetar vs. privat” falsă. Ea e alimentată artificial de corupţie, de incertitudinea zilei de mâine, de sărăcie şi de sentimentul neputinţei. Bugetarul şi privatul sunt în aceeaşi măsură victime ale realităţii româneşti, atât că „specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, cum spunea Eliot în una din poeziile sale. Iar când se ajunge în acest punct, cele două categorii, căutând responsabili pentru frustrările şi neîmplinirile personale, îşi cantonează gândirea raţională în stereotipii dăunătoare şi, astfel, din nevoia de a se autoproteja, ridică ziduri în jurul propriei persoane, se rupe de prieteni şi vecini, dezbinându-ne şi învrăjbindu-ne unii pe alţii. De aceea îi vedem pe tineri ridicaţi împotriva celor în vârstă, pe cei care lucrează împotriva şomerilor şi pensionarilor, pe cei de la privat împotriva celor de la stat...

Şi, în această confuzie generalizată şi revoltă fără ţintă, proştii şi proastele, oportuniştii şi oportunistele, incompetenţii şi incompetentele, cocoţaţi sus, sparg seminţe în capul românului şi dau lecţii de morală.

Acolo e problema reală.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Încerc să-mi dau seama, fără a fi răutăcios, care este utilitatea acestui articol și nu reușesc să descifrez mesajul ascuns fără un consum major de celule fie ele chiar și nervoase.

    Observ cu stupoare că s-a dat startul la marele eveniment „vânătoarea de ipochimeni din sistemul bugetar” pregătind astfel festivitățile de tip comunist din anul de grație 2018, care s-a întâmplat să fie an centenar.

    Realizez că a fost deturnat scopul rezistenței civice. În loc să căutăm cauza pandemiei sistemice, contabilizăm rezultatele dezastruoase. În loc de soluții pragmatice preferpm execuții publice și în masă. A început sezonul cu reduceri la raftul marii ostilizări.

    Am ajuns să lovim în aproape tot ce mișcă în țara asta, de la vlădică la opincă fără să descoperim adevăratul vinovat. Acum e rândul speciei intitulate știintific N. bugetarius, Ge. bugetarium prosperă și în continuă dezvoltare pe spatele poporului. Trăiască poporul de altfel și noi pe lângă el! Nu contează, să trăiască! Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte... și apropo vă recomand o strofă demult uitată:
    Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
    Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
    Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
    Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
    Vechiul tablou comparativ „noi” și „voi”! Am fost distrași ușor cu îndemnuri la luptă, dar împotriva cui? Neghina e contagioasă și trebuie plivită; vechea luptă de clasă dintre bugetarii răi și lacomi care consumă resurse și corporatiștii angelici, care prin brațele lor muncitoare resuscită sistemul.

    Atenția a fost mutată în altă parte! Sistemul e vechi de zile iar bătrânii poporului sunt în pană de idei. Pomeneam de soluții pragmatice. Lovim în baza piramidei și ridicăm privirea spre cer implorând mila divină când dăm peste un conțopist ce ne mănâncă zilele la propriu. În vârful piramidei zărim o pleiadă de șefi și șefuleți cu viziuni dogmatice.

    Maladia întregului sistem își are obârșiile la vârf. Conducerea e de vină. Tragem în țepe câțiva bieți ipochimeni, la urma urmei nevinovați și cu mâinile semi-curate față de atrocitățile sistemice – semi-curate pentru că sărmanii de ei întocmesc toată hârțogăria asta și aduc la îndeplinire docil ordinele primite de sus, de la cei infailibili.
    Schimbarea vine de sus, nu chiar foarte de sus, dar începând cu primii oameni în stat.

    O mentalitate nu se schimbă de azi pe mâine. O guvernare nu adaugă niciunui funcționar specializări în plus în C.V.

    ESTE UN UȘOR SĂ GĂSEȘTI UN ȚAP ISPĂȘITOR, care nu prea e el atât de ispășitor pe cât se vrea să fie, îi sacrifici în ochii tuturor, câștigi capital de imagine, răspândești teama și restul vine de la sine... o isterie generală și bineînțeles îți continui activitățile care te binedispun, furtul din banii publici, afacerile dubioase, corupție, interesul de a stârni război între diferitele categorii sociale în toate mediile existente pentru a conserva puterea etc. – MAREA DIVERSIUNE.

    Dacă un simplu conțopist se ia la trântă cu sistemul, acesta din urmă se asigură că primul nu va ieși viu din înfruntare sau îl trimite la balamuc ori îl va face incompetent sau prost, aceasta fiind varianta soft; deci nefericitul va fi acuzat că a stat pe spatele poporului și va fi executat de mase, nu de conducători care vor avea în orice situație mâinile curate. Sistemul are remedii pentru orice afecțiune, iată omul și deci și statul sau mai bine zis, fața umană, pardon, monstruoasă a sistemului în mâinile stăpânilor zilei, câteodată și ai nopții dar să trecem peste.

    Soluția: Schimbarea nu va începe niciodată de jos, de la bugetarii înregimentați în unitățile de măsură ale unui sistem rigid. Mentalitățile se schimbă în timp dar progresiv și permanent prin EDUCAȚIE, puțin câte puțin, zi de zi, pas cu pas.

    P.S. Ar mai fi multe de spus, ajunge pentru astăzi prieteni.
    • Like 1
  • check icon
    Funcționarii publici „plimbă hârtii” pentru că „sistemul” le cere asta: statul român este un stat prin definiție birocratic, unde „statul la coadă” devine nu numai lege, ci un fel de mândrie națională. Cam acesta este clișeul uzual, nu? să-l corectăm un pic. Mulți funcționari publici chiar lucrează, au adesea joburi stresante, faptul că învârt hârtii face parte, cum spuneam, din sistem. Lucrurile stau, totuși, mai bine decât în urmă cu anii trecuție, sunt locuri unde nu se mai stă la coadă, dar sunt încă locuri unde se stă, de ex. la biroul de preschimbat permise auto, unde d-l Tăriceanu s-a dus înainte de program, ca să evite coada; încă aștept o analiză pe republica.ro de ce era coadă la numitul birou și cine este vinovat de coada aia. Birocrația de stat se bazează pe funcționarul de stat care, la rândul lui, sprijină birocrația asta, doar face parte din meseria lui. Este și motivul pentru care este greu să desființezi instituții eminamente birocratice și 95 % inutile cum sunt inspectoratele școlare (restul de 5 % este reprezentant de activitate statistică, pentru care nu este necesară o asemenea armată de oameni). Există un proces de debirocratizare, lent, poate prea lent, dar există.
    • Like 0
  • Foarte bine punctat ,singura solutie pentru a distruge acest sistem ,este micsorarea salariilor si interzicerii angajarii a membriilor familiei !
    • Like 3
  • Valentin check icon
    Dar bugetari sunt si medicii sau profesorii... Deci teoria cu plimbatul hartiei nu se aplica total...
    • Like 2
  • golan check icon
    Prost exemplu ales, prost rau de tot. Microsoft produce din ce in ce mai multa valoare adaugata in fiecare an, chiar este un exemplu diametral opus administratiei bugetare romanesti. Statul roman nu este capabil de acelasi lucruri si presteaza servicii care costa, evident - deci anumiti bani vor fi tocati inevitabil, dar cere sume exagerat de mari (de exemplu: asigurarea mea privata ma costa pe mine si pe compania la care lucrez, cumulat, mai putin decat contributia de sanatate la stat, in conditiile in care nu am mai beneficiat de servicii de sanatate de la stat de peste 6-7 ani de zile si cu toate astea, statul roman plateste personalul medical si auxiliar mai prost decat privatii respectivi si conditiile din spitale sunt mai precare, mai rau investeste rar si prost in acest domeniu). Perceptia reala despre corporatisti nu este cea din articol, ne uitam pe TNR sa vedem glumele cu corporatisti si am intelege mai bine ce cred romanii despre corporatisti, inclusiv acestia sunt de acord Antiteza nu se face intre corporatisti si bugetari, ci intre antreprenori si bugetari. Este o MAAARE diferenta! Ca sa schimbam in bine lucrurile, ca sa mearga economia, fie in administratie, companii de stat, spitale, politie, armata, fie la privati, este nevoie de oameni cu energie, oameni care vor sa faca treaba. Microsoft sau alte companii de IT de top au astfel de oameni, dar beneficiaza si de conjunctura, un domeniu in care oameni inteligenti si pasionati de domeniu vor sa lucreze si din pasiune. Nu toate activitatile economice pot oferi angajatilor ce ofera companiilor de IT din perspectiva motivatiei, de aceea exemplul este si mai prost ales. In toate corporatiile exista birocratie, muuuuulta. Cu cat aceasta toaca mai putin energia oamenilor, cu atat acestia vor produce mai mult. Corporatiile nu sunt locuri perfecte pentru munca, dar ele sunt in stare sa produca mai mult decat toaca, tin in frau birocratia, atat cat sa ramana pe profit. Este o diferenta majora din nou fata de statul roman, o diferenta factuala. Dar antiteza nu este facuta pentru a lauda ce fac corporatiile care raman profitabile indiferent de birocratia existenta si la ele, ci de a impanteni ideea ca este nevoie ca in administratie sa fie sustinuti oamenii care vor sa schimbe ceva sau sa eficientizeze ceva, pe de o parte si pe de alta, ca este nevoie ca birocratia romaneasca sa nu mai stea de-a curmezisul cand vine vorba de economia privata, in chestiuni absurde.

    Si totusi, a fost greu de priceput de inca un roman. Trist si aberant articol.
    • Like 2
  • check icon
    Nu știu cum e la centru, în capitală, dar la noi la Constanța e altfel. Aici angajații din instituții, regii și companii de stat sunt strâns uniți, ca o familie. Mai ales în funcții de conducere, există cu preponderență machidoni și, doar pe ici pe colo, neamuri de-ale lor.
    • Like 1
  • Venom check icon
    "buba e una sistemică şi abia apoi umană" - Nici nu mai citesc mai departe de primul paragraf. Sistemul respectiv cine l-a creat?
    • Like 1
  • check icon
    Cine perfecționează „sistemul„ și-l întreține cu dinții?Acolo este problema sistemică.
    • Like 1
  • Experientele mele cu bugetarii s-au terminat in momentul cand a intrat pe piata sistemul PayU. De atunci, am putut sa imi platesc linistit facturile de acasa, fara sa ma duc sa stau la cozi interminabile la 9 dimineata, cand se deschidea la posta.


    Coada interminabila era formata deja de la ora 8.


    Si a fost bine si frumos, pana a trebuit sa imi reinnoiesc permisul de conducere, si o sa zic mersi frumos ca fac asa o data la 10 ani. Si a fost cam asa:

    Am pierdut trei zile alergand de la un ghiseu la altul dupa hartii, dovezi de plata, caziere si timbre postale. La politie, m-au pus sa astept in timp ce madam rasfoia cu nonsalanta un catalog de cosmetice.

    Dupa ce s-a plictisit, mi-a facut semn sa stau in fata camerei, a apasat doua butoane si s-a intors la rasfoit reviste. Si toate astea le-a facut cu un aer zeflemitor, de parca i-as fi rapit ani din viata. Pentru ca da, are TIMP pe care ar putea sa il iroseasca in alta parte.

    Mai am aventuri si pe la oficiile postale (mai ales din Bucuresti), care zici ca sunt luate direct de pe TNR. Poate facem un topic special cu din astea. O sa fie amuzant de citit.
    • Like 4
  • Bun articol si bune argumente. As mai fi adaugat o diferenta intre bugetari si angajatii la privat. Bugetarii au acea lege a functionarului public, astfel e mult mult mai greu sa scapi de prosti/proaste, oportunisti/oportuniste. La privat ai gresit o data, de doua ori, te trimite acasa patronul. Pentru un sef de institutie e mult mai greu sa isi disciplineze angajatii. Le dai o mustrare verbala, apoi una scrisa, apoi poate le iei 5-10% din salariu si tot asa.
    Astfel exista institutii in care poate ai 5 functionari performanti si 5 neperformanti. Omul simplu va vedea doar uscaturile, e clar.
    Plus, in sistemul bugetar nu exista responsabilitatea individuala ci cea institutionala (exista si exceptii). De exemplu: inchide sau amendeaza un agent ANAF o afacere, daca la tribunal se considera decizia incorecta, plateste institutia paguba.
    Si o ultima diferenta, in sistemul bugetar nu exist grila de performante si un sistem de monitorizare si evaluare a perfomantelor, pentru a face o diferenta intre functionari.
    • Like 2


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult