foto: Profimedia
Există în spațiul public românesc o problemă serioasă legată de modul în care funcționează autoritatea intelectuală. Într-o masă de oameni cu anumite pretenții de viață și educație coexistă o categorie numeroasă de analfabeți înalt funcționali: persoane care au trecut prin școală, au diplome, folosesc uneori un limbaj pretențios, dar nu exercită în mod real gândirea critică. Mecanismul este simplu: aud că cineva are titluri academice și un discurs elaborat și îl creditează automat, indiferent de conținutul efectiv al ideilor exprimate.
Un om cu adevărat lucid ar trebui să treacă orice discurs prin filtrul propriei rațiuni. Or, de multe ori, vedem exact contrariul. Am asistat recent la o justificare a unei agresiuni politice construită pe un raționament extrem de fragil: ideea că un act greșit ar deveni acceptabil prin simplul fapt că alții au comis fapte similare. Dintr-un text dens și complicat, acesta era, în fond, singurul argument. Cu toate acestea, reacțiile publice au fost masive și entuziaste, semn că forma a înlocuit complet fondul, iar prestigiul perceput a suspendat orice spirit critic.
Această receptare spune mai mult despre public decât despre autorul discursului. Există o categorie de semidocți care, după terminarea studiilor, nu mai citesc nimic în afara domeniului lor strict, iar uneori nici acolo. Mulți provin din zone tehnice sau specializări înguste, fără lecturi umaniste, fără cultură generală, dar care adună fragmentar concepte, expresii, idei disparate și ajung să creadă că pot distinge valoarea autentică de simpla conformitate ideologică.
În acest context apare o tipologie psihologică interesantă: intelectualul extrem de disciplinat în școală, foarte bun la acumularea de cunoștințe, dar care își construiește identitatea exclusiv pe performanță academică. Acest traseu, deși lăudabil profesional, poate avea efecte colaterale asupra personalității. Într-un mediu universitar umanist, unde evaluarea este adesea interpretativă, nu strict măsurabilă, unde studenții sunt subordonați, iar colegii evită confruntările inutile, lipsa contradicției reale poate accentua trăsături narcisice.
Se ajunge astfel la o formă de supraevaluare de sine care nu provine din valoarea reală, ci din diferența dintre imaginea despre sine și recunoașterea efectivă din afara cercului restrâns. Este esențial să înțelegem diferența fundamentală dintre a avea cunoștințe și a avea sclipire, talent, imaginație și operă. Cunoștințele pot fi acumulate; creația autentică presupune risc, originalitate și expunere la critică. Când acest salt nu are loc, apare frustrarea, iar ea se poate manifesta prin agresivitate simbolică, superioritate morală și retragere în cadre instituționale protectoare.
În astfel de situații, refugiul într-un mediu conservator și dogmatic devine o opțiune firească. Spațiul religios instituțional oferă certitudini fără risc, ierarhii clare și un adevăr deja stabilit. Nu este nevoie de creație, ci de exegeză; nu de imaginație, ci de conformare. Critica este descurajată, iar autoritatea este legitimată moral și simbolic. Pentru un intelectual lipsit de vocație creatoare, dar dornic de validare, acest cadru este extrem de confortabil.
Este important de subliniat că nu vorbim aici despre credință autentică sau teologie profundă, ci despre utilizarea religiei ca sistem de legitimare. În acest mediu, superioritatea nu mai este doar intelectuală, ci și etică și spirituală. Se ajunge astfel la transformarea culturii într-un catehism, iar a gândirii într-un set de certitudini intangibile.
Prin contrast, un creator autentic suportă ambiguitatea, îndoiala, critica și chiar riscul ridicolului. Acceptă că poate greși și că sensurile sunt negociabile. Intelectualul rigid, dimpotrivă, detestă ambiguitatea, este permanent sigur de propriile afirmații, nu își recunoaște greșelile, moralizează excesiv și marginalizează orice formă de expresie care nu se conformează cadrului său ideologic.
Concluzia este clară, e perfect posibil — și explicabil — ca un intelectual cultivat, dar lipsit de sclipire și de operă cu relevanță largă, să caute un mediu sigur, conservator și dogmatic nu dintr-o credință profundă, ci din nevoia de certitudine, autoritate și validare.
Este, în fond, eșecul creației compensat prin instituție.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.