Foto Guliver/Getty Images
În februarie 2011, mă aflam într-o călătorie intensă, cu câțiva prieteni, în Malaezia - Kuala Lumpur. Aveam un traseu tare alambicat în încercarea de a vedea cât mai multe lucruri frumoase. După Malaezia mai urma Thailanda, o reîntoarcere în Malaezia pentru a participa la o nuntă și apoi o plecare în 10 zile înapoi în Europa.
În Asia aterizasem în Singapore unde am stat puțin, timp în care am vizitat cu frenezie tot ceea ce putea fi vizitat. Plecasem de acolo înmărmurit de ceea ce înseamnă viziune coerentă, investiții bine plasate, educație și un corp de funcționari publici excelent plătiți, dar care reușesc să se ridice la înălțImea așteptărilor cetățenilor.
După experiența Singapore - care prin curățenie și securitate mi-a dat permanent senzația unui gigantic muzeu în aer liber de 700 kilometri pătrați - Malaezia îmi părea acum murdară, întoarsă în timp, blocată în faza de proiect.
Foto Guliver/Getty Images
Eram nerăbdător să văd turnurile Petronas, unul dintre ansamblurile arhitecturale mondiale renumite pentru frumusețea lor. Am ajuns relativ rapid acolo și, după ce mi-am amorțit binișor gâtul uitându-mă spre vârfurile gemene, întâmplarea a făcut ca în fața turnurilor să revăd o turistă cu care mă salutasem cu câteva ore înainte la recepția hostelului unde se cazase grupul nostru. Am intrat în vorbă. O chema Lesley, avea 27 de ani, și era o americancă de statură medie, de felul ei din Kansas - statul din mijlocul hărții americane. S-a născut într-o familie de fermieri de mai multe generații și nu părea tipul de american cosmopolit care călătorește în jurul lumii. Am întrebat-o cu ce se ocupă și ... o discuție ce părea banală s-a transformat pentru mine nu doar într-un prilej de a cunoaște o țară nouă, dar și de a înțelege ce fac alte state pentru educația lor.
Lesley era profesoară de limbă engleză în Coreea de Sud. Am fost foarte mirat de alegerea asta și nu înțelegeam cum un fermier din Kansas ajunge pe cealaltă parte a globului. Apoi am aflat cum pot gândi popoarele care investesc în educație pe termen lung.
Coreea de Sud a conectat în anii '90 strategia de țară cu strategia națională de educație. Au trebuit să își evalueze bine poziția geografică, resursele și competitorii și au trebuit să ia decizii de diferențiere. Una dintre deciziile strategice a fost diferențierea de Japonia. Poate singura vulnerabilitate a Japoniei (Germania Asiei de Est) era (și încă mai este) tradiționalismul care nu îi încuraja pe cetățeni către călătorii, conectare globală și utilizarea altor limbi decât japoneza.
Coreea de Sud a simțit oportunitatea și a lansat în anul 1995 programul EPIK (English Program In Korea) - un program ambițios prin care și-a propus un lucru extrem de simplu - toate orele de limbă engleză din sistemul de învățământ să fie susținute de către profesori vorbitori nativi. În felul acesta, dorința Coreei era aceea de a construi în tânăra generație un nivel de competențe lingvistice capabil să pregătească economia națională pentru interconectarea cu piața globală, dar și capabilă să extindă în exteriorul țării companii precum: Samsung, Hyundai sau LG.
Acest program a fost apoi pregătit, deschis și promovat către profesori din țările vorbitoare de limba engleză: Africa de Sud, Australia, Canada, Irlanda, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Statele Unite ale Americii. Profesorii erau plătiți între 1,150 și 2,600 dolari americani în funcție de nivelul de studii al profesorului și nivelul de studii al elevilor. Aceiași profesori aveau din partea programului cazare gratuită, beneficii medicale, vacanțe lungi (așa a putut Leslie să ajungă din Seul în Kuala Lumpur), precum și zborurile din țara de origine în Corea de Sud și înapoi plătite de organizatori. Programe masive de promovare pentru atragerea vorbitorilor nativi de engleză au început apoi la nivel internațional. Una dintre campaniile acestea a ajuns până în Kansas la familia lui Lesley. Și, după ce a aflat de la distanță, toate informațiile despre program, Lesley a calculat că poate avea ocazia frumoasă de a călători, de a descoperi lumea și de a câștiga niște bani decenți.
Multe zeci de milioane de dolari au fost cheltuite în spatele programului EPIK, dar la baza lui a stat o viziune foarte clară (toate orele de engleză susținute de profesori nativi), o formă de organizare excelentă (o agenție națională din subordinea Ministerului Educației din Coreea se ocupă special de acest program), și mulți ani de teste, lecții învățate și îmbunătățiri.
Am încă proaspete amintirile poveștilor lui Lesley despre cultura sud coreeană. Am rămas uimit să aud despre ciudatul mod de a calcula vârsta unui copil pe stil vechi (în prima zi de naștere copilul are deja un an, iar la primul revelion traversat, copilul mai împlinește încă un an, făcând ca un bebeluș născut pe 31 decembrie să aibă a doua zi vârsta de 2 ani. Dacă nu mă credeți verificați pe internet.). Am ascultat fascinat despre diferențele culturale dintre societatea americană și cea sud - coreeană, despre rolul bărbatului și al femeii în fiecare societate. Să revenim la educație însă.
Coreea de Sud nu este neapărat cea mai bogată, frumoasă sau deșteaptă țară din lume. Este însă una dintre țările capabile să demonstreze cum anume pot fi construite și abordate subiecte mari precum strategia de țară, ca apoi să poți racorda strategia educațională la cea națională.
Suntem noi în România capabili de așa ceva? Ideea nu este să facem copy-paste de la sud coreeni. România stă relativ bine cu limba engleză, altele sunt provocările esențiale ale învățământului românesc. Întrebarea este dacă suntem capabili să gândim mare.
Doar ca exercițiu de imaginație, dacă ne-am gândi să replicăm strategia coreeană în România, mă bufnește râsul imaginându-mi ce scandal uriaș ar declanșa sindicatele pe fondul locurilor de muncă pierdute de profesorii români de limba engleză, ce funcționari publici incompetenți (rude și obligații) ar fi angajați în agenția de management care ar gestiona programul și ce afaceri imobiliare ar înflori pentru a construi condițiile de cazare ale acestor profesori internaționali. Sună cunoscut? Sună contemporan?
În următorul exercițiu financiar vom avea 80 de miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Ce facem cu ei? Știm noi oare să investim? Știm să prioritizăm cele mai importante direcții prin a căror finanțare să rezolvăm integral și alte domenii ale societății noastre: educația, inegalitățile sociale, economia, politica, cultura? Știm noi să ne creionăm cele mai bune proiecte cu care să aducem educația românească peste media OECD? Cred că avem oameni buni, competenți și inimoși care vor putea face acest lucru. Dar trebuie să scăpăm de metehnele urâte ale trecutului și de modul vechi și depășit de a înțelege și face politică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.