Foto: Guliver Getty Images
Am să încep cu țepele mici. Un eveniment recent m-a marcat profund și mi-a pus sub semnul întrebării încrederea necondiționată în oameni pe care o practic în cea mai mare parte a timpului.
Săptămâna trecută mergeam pe șoseaua de centură, eram cu fiul meu în dreapta, ne întorceam de la un coleg de-al lui de școală. Pe dreapta, un om face disperat semne cu mâinile din dreptul unei mașini cu capota motorului ridicată. Îl văd cum face semn și altor mașini care trec, niciuna nu oprește însă. Eram preocupat de ședința zoom care mă aștepta peste jumătate de oră, cu gânduri multe legate de lista de sarcini nefinalizată, dar cumva în sufletul meu, o combinație de dorință de a face bine (de obicei opresc pentru cei care fac autostopul sau au nevoie de ajutor), dar și de a da un exemplu bun fiului meu, m-a determinat să decid să opresc.
În dreapta ne apare un om îmbrăcat bine, cu accent turcesc și care amestecă cuvinte în limba română și în turcă, ne întreabă câți kilometri sunt până la Constanța. Pentru că eram aproape de Cosmopolis unde este o comunitate largă turcă, pentru că era vorba de Constanța, cumva l-am crezut. Ne spune că are probleme cu mașina, că i-au fost instalate jante care nu i se potrivesc, că are nevoie să ajungă acolo, dar nu are lei. Este bogat acasă în Turcia, dar aici nu are banii necesari să pună combustibil să ajungă până la Constanța. Ați început să zâmbiți citind aceste rânduri?
Recunosc că au fost mai multe momente în care sirenele de alarmă au sunat în capul meu, mici informații care păreau că nu se potrivesc. Le-am dat „snooze" din cauza unui cocktail de argumente (sau mai degrabă emoții) care se luptau cu micile indicii care arătau că povestea e cusută cu ață albă. În primul rând chiar doream să ajut. Apoi fusesem deja precondiționat - deja ajutasem cu informația - „Câți kilometri sunt până la Constanța?", apoi omul părea foarte, foarte sincer. Ceva din fizionomia lui (antrenată îndelung, aveam să aflu mai târziu) părea să spună că este un om bun ajuns la ananghie.
Personal am trecut printr-o situație de genul ăsta. Eram student cu bani puțini în buzunar cazat la niște buni prieteni în Verona. De acolo făceam mici excursii către cele mai frumoase obiective turistice din zonă. După o zi petrecută în Florența, am rămas în buzunar doar cu banii de bilet de tren înapoi către Verona. Aveam bani doar pentru cel mai ieftin bilet - cel de personal. Din păcate, nu am verificat mersul trenurilor, așa că am ajuns în gară seara târziu, când trenurile personal nu mai circulau, iar banii pentru biletul de accelerat erau insuficienți.
Am cumpărat bilet doar până la jumătatea drumului, iar apoi, în acea gară al cărui nume nu mi-l amintesc, am cerut de la oameni bani să pot ajunge legal în Verona. Încă am amintiri puternice despre cum ceream eu în limba engleză bani pentru tren. Îmi aduc aminte cât de tare îmi doream ca oamenii să mă creadă. Nu știam ce să fac ca ei să mă înțeleagă că din dorința de a călători legal le cer să mă ajute printr-un fel de chetă colectivă cu 2-3 euro, până la cei 12-15 euro care îmi lipseau.
Cred că toate acestea la un loc m-au făcut să îmi spun în sinea mea - „Chiar dacă omul mă păcălește - eu voi fi un om bun până la capăt. Să fie păcatul lui" - cum se spune în popor. L-am ajutat cu bani și am vrut să plec, dar mi-a spus că Alah nu îi permite să primească fără să dea înapoi. Și-a scos un inel de la mâna stângă și mi l-a oferit în schimb. Mi-a zis - „în Turcia ăsta costa 500 de euro. Te rog, primește-l." Am refuzat și i l-am pus înapoi în palmă. A insistat și mi l-a pus pe bordul mașinii.
Mai degrabă din lipsă de timp decât din alt motiv, după câteva insistențe de-ale mele în a returna inelul și lovindu-mă de refuzul lui, am plecat urându-i succes cu drumul spre Constanța și - fascinant cum funcționează creierul nostru - la mai puțin de 200 de metri după ce m-am îndepărtat toate sirenele de alarmă au început să urle. Am avut abia după plecare sentimentul că 99% am fost păcălit.
Am amânat însă analiza situației pentru o zi ulterioară în care mi-am promis că voi verifica inelul, fiind intrigat de faptul că dacă ar fi fost o păcăleală omul putea să îl ia înapoi așa cum eu insistam și să-l ofere următorului credul.
Deznodământul îl știți deja. Mai ales cei care ați pățit același lucru. Primul bijutier se uită o fracțiune de secundă și îmi spune: „Bronz. Vi l-a vândut cineva sau ați fost păcălit pe marginea șoselei? Lucrez de 15 ani în domeniu și am avut peste 50 de persoane ca dumneavoastră care au venit cu o tinichea să mă întrebe din ce e făcută. Metoda inelului este veche de peste 30 de ani. Se folosește frecvent de către oameni cu povești excelent pregătite, care reușesc să păcălească sute de victime anual. Nu sunteți primul, nu veți fi nici ultimul!".
Am scris acest articol din dorința de a preveni cât mai mulți cititori Republica, pe care mi-i pot imagina oameni mai degrabă buni pe care doar experiența sau informația / educația îi poate face circumspecți atunci când sunt în dilemă între bunătate și dreptate. Îl scriu și cu părerea de rău că astfel de oameni ne vor face să oprim din ce în ce mai puțin la semnele de ajutor de pe marginea șoselei. Și așa vom continua să devenim mai insensibili la suferințele și nevoile reale sau imaginate ale celor din jur.
Foto: David Hiscock/ ImageSource/ Profimedia
Poate că acum râdeți de mine și vă ziceți că dumneavoastră nu sunteți atât de credul, încât să fiți păcălit de țepe mici. Atunci lăsați-mă să vă dezamăgesc, spunându-vă cât de păcăliți sunteți anual de țepe mari. Căci despre țeapa mare vreau să vorbim acum. Cea pentru care noi plătim individual și colectiv milioane de euro nu știu dacă are o denumire (poate nu o cunosc eu, dar băieții „deștepți" au un nume de cod pentru ea) așa că am hotărât să o numesc „țeapa șpăgii prin imagine". Cum funcționează ea?
E foarte simplu. Fiecare primărie, agenție de stat, companie municipală își bagă în bugetul anual costuri de publicitate. Ce fac cu aceste costuri? Le alocă prin contract unor trusturi de presă, unor agenții de publicitate, unor intermediari de spații media - panouri de exterior, ecrane LCD, dar, mai ales, spații de internet - așa numitele bannere pe ecran: Google Adds si Facebook Adds. Facebook adds mai puțin, pentru că normele de anul ăsta par că vor impune restricții de folosire politică a publicității Facebook. Dar stați liniștiți. Există Google care face minuni.
Dacă vă întrebați cu ce îi ajută pe trecători să vadă în Sectorul 1 din București un panou uriaș de pe care te privește o asistentă medicală îmbrăcată în combinezon sub care tronează logo-ul primăriei și sloganul „Aici se întâmplă fapte bune" sau ceva de genul ăsta, ei bine. La asta ajută. La șpaga de imagine. Nu chiar acum, ci aproape de campania electorală.
Cum funcționează țeapa? Păi, la un buget de 10 milioane de lei, să spunem, plătiți către o firmă, apar în perioada contractului reclame în valoare de 3-4 milioane de lei - suficient încăt să nu se spună că nu s-a făcut nimic de banii ăștia, dar nici prea mult, pentru a putea rămâne suficient de mulți bani pentru șpagă. Cum anume bani de șpagă? Păi simplu, aproape de perioada alegerilor, banii aceia nefolosiți dar plătiți se transformă în bannere online politice - cu fața lor și cu sigla partidului lor. Toți primarii din țară apelează la asta. Majoritatea vor încă un mandat, iar legea alegerilor într-un singur tur - votată prin blatul USL - îi avantajează pe primarii în funcție. Nu doar ca algoritm electoral, dar și prin metoda țepei șpăgii de imagine. Acești primari își vor plăti publicitate din banii noștri direct pentru numele lor și al partidului lor.
Dacă DNA ar verifica în perioada asta toate contractele cu agențiile de comunicare, ar descoperi lucruri scandaloase ascunse cu îndemânare în detaliile contractului și în facilitățile Google care nu face 100% transparent pe ce anume se duc bugetele plătite către ei.
Dacă șpaga în lei e greu de gestionat, pentru că trebuie să scoți bani din firmă pentru parandărăt, lucru care lasă urme, șpaga de imagine nu lasă niciun semn. Mai mult decât atât, vechile cote de „parandărăt" de 10%-15% în numerar aici nu au nicio limită. Singura limită e bunul simț al adevertiser-ului, dar șpaga de imagine se poate ridica ușor la 50% din valoarea contractului. Uneori 70%.
Imaginați-vă o industrie întreagă afectată de această practică. Cât de mare este șpaga asta consolidată? O putem calcula verificând cifrele de afaceri ale adevertiser-ilor care explodează în ani electorali. Puneți apoi un procent modest de 30% și veți obține totalul șpăgilor. Avem 2 tururi de scrutin anul acesta. Vorbim despre sute de milioane de lei. Toți bani din buzunarul nostru.
Ei, cum e? Mai râdeți de nătăflețul credul din mașina oprită în dreptul „turcului"? Turcul te păcălește cu o sută, două de lei. Edilii îți iau taxe și impozite locale de mii de lei anual. Din ei, sute de milioane se întorc înapoi în șpaga de imagine conservând un sistem corupt și canceros până în măduvă.
De fiecare dată când vei vedea un panou în exterior sau un banner online care promovează o instituție publică - indiferent cât de drăguță este poza sau sloganul - să ști că ai în față dovada șpăgii de imagine. Ar trebui să îți urle în cap toate sistemele de alarmă. Ești în fața a încă unei dovezi de fraudă generalizată!
Ce putem face? Dacă lucrezi într-o firmă de publicitate și ești aproape de fenomen, există DNA. S-ar bucura să primească informații servite cu subiect și predicat. Dacă însă nu lucrezi în domeniu, te sfătuiesc să votezi pentru stoparea acestui sistem.
Vei avea două cartușe anul acesta, dacă lucrurile rămân așa cum sunt. În septembrie și în decembrie. Folosește-le cu înțelepciune.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.