Foto: Guliver Getty Images
Niște băieți tuciurii stau adunați în fața moscheei Jama, din Old Delhi și clevetesc. Lângă ei, parcate anapoda, o mulțime de ricșe își așteaptă, cuminți, temerarii pasageri. Când vii prima oară în India, totul devine o problemă de încumetare. Trebuie să te încumeți să mănânci preparatele care știi că sunt picante (partea bună) dar nu știi cu ce fel de apă au fost gătite (partea rea). Trebuie să te încumeți să mergi cu autobuzul pe autostrada pe care circulă, nestingherite, sfintele vaci și pe care se desfășoară Campionatul Mondial de Claxonat. Trebuie să te încumeți să faci fotografii alături de hoardele de copii ale căror mânuțe par adevărate moriști în căutare de obiecte noi. Trebuie să te încumeți să te urci pe o ricșă și să te lași purtat prin Vechiul Delhi.
Fac cunoștință cu Anil. Are o cămașă în carouri albastre și un zâmbet în dungi roșii, în spatele căruia, dinții albi par material de Taj Mahal. Anil plimbă turiștii cu ricșa. Te urci în spate, pe tricicleta aia șuie, iar el dă la pedale vreo 20 de minute prin Old Delhi, pentru cei maxim 2 euro pe care-i scoți din buzunar. Dacă te lasă inima, îi lași și tu un bacșiș generos, văzându-l cum dă la pedale ca un Sisif modern, tenace în încercarea de a te plimba prin Marele Haos.
Un tur cu ricșa prin Old Delhi e o pilulă de nebunie pe care o înghiți ca pe un ecstasy turistic și-ți rămâne înfiptă în creier pentru toată viața pentru a te întoarce acolo, atunci când ai nevoie de fascinația lumii. Din goana nebună a tricicletei, orașul se transformă într-un loc de pe altă planetă – mi-am imaginat pentru un moment că sunt în Star Wars, printre creaturi ciudate, construcții bizare, comercianți fabuloși, miresme de toate felurile, pericole aparente și mistere incipiente. Nu poți descrie Old Delhi din ricșă. Dar îl poți visa. Îl poți fuma. Îl poți trece prin sânge ca pe un drog inofensiv. Ca pe o prăjitură incredibilă, din care muști ca să descoperi gusturi noi, arome nemaiîntâlnite.
Cuvintele rămân suspendate, undeva în incredibilul amalgam de cabluri care împânzesc clădirile pe lângă care treci. Străzile sunt înguste și aglomerate (un termen prea suav) și, deseori, Anil trebuie să se oprească pentru a face loc altora. Efortul pedalării este imens – oare de unde are atâta putere omulețul acesta slăbănog și tenace care se oprește uneori pentru a-și împinge vehiculul în încercarea de a depăși un obstacol sau o hârtoapă ori pentru a-și face drum printre localnici. Pe o căldură de 35 de grade.
Oare cum e să trăiești zi de zi viața acestor oameni, în aceste clădiri care stau să se prăbușească (dar nu o fac), în această brambureală totală, cu milioane de produse de toate felurile, transportate inadecvat către magazine în care Shiva știe cine-o intra și cumpăra, cu babuinii care-și fac drum printre balcoane, nescăpând prilejul să fure câte ceva, cu miliarde de cabluri încâlcite de ziduri ca niște animale interminabile, cu pâcla de-a dreptul „cinematografică” ce învăluie înaltul cerului, cu concertul permanent de claxoane, cu tot ceea ce înseamnă un oraș cumva încremenit în timpuri coloniale dar fără colonialiști? O întrebare fără răspuns. Dacă cineva m-ar îmbia să-l aflu, fie și numai pentru câteva zile sărac-Bollywoodiene, l-aș îmbrățișa și l-aș face eroul meu indian.
A fost odată, acum vreo 2500-3000 de ani, un oraș care se numea Indraprastha – urbea zeului Indra, întemeiat lângă râul Yamuna, afluent al fluviului Gange. Apoi, de-a lungul timpului, alte șapte orașe s-au închegat unul lângă altul, în această regiune din partea de nord a Indiei. În anul 1639, împăratul Shah Jahan, din dinastia Mughal, a ținut neapărat să fondeze o capitală fortificată pentru mai-marii clanului și a dat startul orașului Shahjahanabad, unde au fost construite case și palate ce aparțineau nobilimii și membrilor curții regale, moschee și grădini încântătoare. Acest loc s-a dezvoltat în timp drept inima capitalei Indiei de azi și ceea ce astăzi se numește Vechiul Delhi.
Anil oprește ricșa în locul de unde am plecat. Acasă îl așteaptă două fete mici și o soție bolnavă. Băieții îl fluieră iar el le zâmbește și le face cu ochiul, fericit că a mai închis o dată cercul supraviețuirii. Ricșa e cel mai ieftin mijloc de transport. Am văzut în Japonia flăcăi care transportau turiștii cu ricșa, fără a da la pedale ci doar din picioare: 25 de euro pentru 12 minute. Anil primea un euro și jumătate, pentru dublul timpului. L-am lăsat acolo, lângă prietenii lui și am intrat în moscheea Jama, cea mai mare din India, care a costat un milion de rupii în 1656 și în curtea căreia încap până la 25.000 de credincioși ai lui Allah.
Du-te în India! Lasă deoparte prejudecățile. Încumetă-te la mâncare, la autostrăzi, la ricșe și la toate culorile ei. E o țară incredibilă, iar viața ți-a fost dată (și) ca să trăiești lucruri incredibile.
Mai multe articole despre călătorii, pe site-ul autorului, tuktuk.ro.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.