„Uite, îi zice femeia fiului meu, o bancnotă de doi dolari, să-ți poarte noroc”. După câteva luni, pe o plajă îndepărtată, aveam să mă gândesc la spusele ei

(Foto: Guliver/Getty Images)

Eram în avion, veneam din Portugalia. În stânga mea – puștiul meu cel mic, în dreapta o doamnă destul de agitată. Avea părul lung împletit în codițe, pantaloni de piele, unghii vopsite în culori fistichii. Agitația ei se amplifică pe măsura ce ne apropiem de România. De la întrebarea ”Cât are cel mic?” s-a revărsat toată povestea. Venea din New York și mergea să-ți vadă fetița ce-și petrecuse vara la bunici undeva prin Moldova. Ai ei nu știau că urma să vină mai devreme așa că se bucura anticipat de surpriza pe care urma să le-o creeze. Era barmaniță undeva prin New York, se mutase acolo acum câțiva ani încurajată de sora ei care lucra in industria hotelieră și o ducea binișor.

Viața ei începea dis de dimineață când își trezea copila la 7:00 și o ducea din New Jersey- la grădiniță. De acolo o prelua după amiaza o vecină portoricană care juca rol de bonă până când mama revenea la ora 22:00 acasă. Îmi arată mândră fotografii cu fetița ei care vorbește engleza, româna și spaniola. Chiria i s-a scumpit, mamă singură, job solicitant, griji multe. Colac peste pupăză la plecarea spre România își uitase portofelul acasă și a realizat tocmai când trebuia să plătească nu știu ce prin aeroport. A fost debusolată, dar norocoasă că totuși a mai dat de ceva mărunt prin buzunare.

Și atunci pe neașteptate îi intinde mezinului meu o bancnotă: ”Uite zice ea, o bancnotă de doi dolari, să-ți poarte noroc”. O refuz politicos și îi spun ca are nevoie de ei, dar ea dă din mână în semn că se descurcă. ”Sunt rare, zice ea – să o păstrați că vă aduce noroc!”

Puștiul fericit că doamna i-a dat bani îi mulțumește și o bagă în buzunar. La un moment dat grijuliu să nu o piardă mi-o transferă mie iar eu o bag în buzunarul pantalonilor mei scurți și acolo a înțepenit vreo câteva luni bune… până când..

Eram în India, în Goa – mă pregăteam să merg cu companioanele mele în Arambol (locul unde se spune că s-a născut mișcarea hippy), la cină.

Cotrobăi prin buzunare și bucuroasă redescopăr bancnota de doi dolari. Veselă le spun fetelor povestea ei,. O pun la loc alături de telefonul mobil. Se lasă întunericul și apusurile pe aici sunt un spectacol de la care nu poți lipsi. Tot fac fotografii și la un moment dat pe plajă realizez că am pierdut bancnota. Nu regret, cu o zi în urmă pierdusem nici acum nu știu cum, o sută de dolari și mi-am spus ca fie o sută, fie doi dolari – o să-i recepționeze cineva ce are nevoie de ei mai mult decât mine. Cumva îmi părea mai rău de bancnota mea ce ar fi trebuit să-mi poarte noroc.

Cinăm la Aladin în Arambol, un loc unde nu am crezut că poți mânca atât de bine. S-a făcut noapte. Cercul de tobe cu dansatori cu tot a dispărut demult de pe plajă. Marea e foarte agitată și a luat cu asalt terasele de pe plajă. O parte din fete decid că vor merge cu taxiul, iar cealaltă parte mai aventuroasă a decis să revină la hotel pe plaja asaltată de valuri. În șir indian că tot suntem în India, ne facem loc pândind momentul în care valurile se retrag. E lună plină și putem evita ceva obstacole în drum. Câtiva maidanezi ne adulmecă mirați. În spatele nostru un rus se ceartă cu consoarta care decide că nu e safe și îl lasă doar pe el să-și continue drumul. În fața noastră apar primele terase.

Prima e inundată bine, însă chiar și așa are ceva clienți la masă ce servesc cina – ruși probabil. Peisajul e demn de un film absurd. Barul plin de indieni îngrijorați ce scrutează marea, la mese ruși servesc relaxați masa , valurile le lovesc gleznele iar noi româncele cu apa până la genunchi ne facem loc la lumina lunii și alergăm ca niște copile atunci când valurile se retrag, ca să mai câștigăm teren.

A doua terasă se arată în zare. E imposibil să trecem prin fața ei. Marea a dărâmat ceva stâlpi de susținere. Indienii au strâns mobile, tot – le-au cărat pe plajă mult mai în spate. Vreo zece localnici, staff-ul terasei se adăpostesc în spatele acesteia iar noi nu avem încotro și trebuie să trecem fix printre ei. Inima începe să-mi bată mai tare când grupul de indieni se agită și comentează nepotrivit și mă gândesc la toate statisticile idioate despre violuri în India. Grăbesc fără să-mi dau seama pasul. Piticul din creierul meu strigă alarma. Depășim cu bine zona. La a treia terasă decid că fie ce-o fi o iau prin valuri, așteptăm momentul potrivit și reușim să trecem cu bine. Ne mai despart vreo două sute de metri până la hotel. Luna e la locul ei, calmul meu s-a dus pe apa sâmbetei în acord cu frământarea mării.

Și deodată, nu știu nici acum de ce și nu știu cum, privirea mea se lasă în jos într-un singur punct – și da, descopăr cu mirare și bucurie, fix acolo – în nisip, pe jumătate îngropată, mototolită, bancnota mea norocoasă. Mă așteptase să revin cu bine. Am sărit în sus de bucurie. Am spus ”Mulțumesc” uitându-mă la cer și am știut că da, sunt norocoasă!

P.S. Prietenele mi-au spus să o pun în ramă – eu însă o voi da mai departe cuiva ce va avea nevoie de ea mai mult decât mine – undeva, cândva.

Articol publicat pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp