Dacă părintele care își bate copilul nu se întreabă „De unde vine reacția mea?”, violența devine limbajul implicit al familiei și relațiilor

sursa foto: Profimedia

Văd un clip viral zilele astea, cu o mamă care-și bate copilul pre-adolescent în plină stradă. Îl bruschează, îl trage de păr, țipă. Când i se atrage atenția să se oprească, mama duce copilul „pe sus” către cei care au intervenit, spunând ”să-l ia ei”. Apoi, îi reproșează copilului: „Uite ce se întâmplă din cauza ta” și pleacă. Copilul vine după ea plângând. Mama țipă din nou și-l bruschează. Închid clipul. Nu mai pot să-l văd. Mă gândesc cu groază la ce e în sufletul copilului. Și în sufletul mamei.

Pentru copil, astfel de scene vor determina modul în care va înțelege iubirea, felul în care va percepe critica și felul în care va cere ajutor. Din păcate, copilul nu are instrumentele să spună „mama are o problemă”, și va transforma totul în „eu sunt problema”. Iar această idee-credință, odată instalată, se va transforma, la rându-i, în reflex, rușine, tăcere și în felul în care adultul de mai târziu va suporta conflictul sau va evita intimitatea. Pentru că violența cangrenează toate camerele vieții de adult.

Dar nici mama nu este doar agresor. De cele mai multe ori, este purtătoarea unei istorii care vine din spate, din felul în care a fost crescută, în care a fost tratată când era vulnerabilă și din tiparele pe care le-a învățat fără să știe că le învață. Când mama spune „Uite ce se întâmplă din cauza ta”, ea vorbește și cu propria rușine, cu propriile neputințe și cu propriile răni. Și, fără să realizeze, le transmite mai departe.

Asta este tragedia traumelor transgeneraționale: nu au nevoie de intenție ca să circule. Ele se perpetuează prin automatisme, prin lipsa de reflecție, prin absența unui spațiu în care cineva să întrebe „De ce fac asta?”, „De unde vine reacția mea?”, „Ce port cu mine și nu-mi aparține?”. Fără aceste întrebări, violența devine limbajul implicit al familiei, al relațiilor, al identității. Devine modul în care se rezolvă tensiunea, modul în care se exprimă frica, modul în care se evită rușinea. Se transformă, cum spunem în sociologie, în cultură. Și trebuie să recunoaștem că a noastră cultură este extrem de tolerantă, ba chiar favorabilă violenței.

Și uite cum copilul agresat (în casă sau în stradă, fizic și emoțional etc.) va învăța că iubirea doare, că apropierea este periculoasă și că vina este o condiție a existenței. Iar aceste credințe, odată internalizate, se transformă în felul în care adultul va iubi, va lucra, va fi prieten, va fi părinte, VA FI CETĂȚEAN.

De aceea, pe mine astfel de scene mă tulbură foarte tare. Pentru că nu văd doar un copil rănit și o mamă pierdută. Văd un lanț cauzal și o istorie care se repetă dintr-o generație în alta. Și nevoia urgentă de a rupe acest lanț. De a pune întrebări. De a crea spații de sprijin. De a învăța alte limbaje emoționale. De a înțelege că pentru a avea o societate sănătoasă, trebuie să avem membri de familie care știu să se respecte.

Cartea pe care o scot în toamnă e despre asta...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp