Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Dacă vă veți uita cu atenție, mă veți vedea și pe mine între dosare. Semnat: un profesor

Maldăr de dosare

Foto: Guliver Getty Images

Mă duceam și mă întorceam de la școală când, la un moment dat, după niște ani, a apărut, nimeni nu mai știe cum, de ce și de unde, dosarul personal.

La început a fost dosarul personal. Am râs cu toții și l-am făcut „la mișto”, aruncând între două coperți ponosite de plastic câteva hârțoage - planuri de lecție de anțărț, niște teste, câteva diplome. Prima tură de gradații de merit s-a luat cu diplomele de la olimpiadele naționale.

Apoi au apărut metodologiile. Procedurile. Regulamentele. Proiectele județene, naționale și europene. Concursurile județene și interjudețene, regionale și naționale, internaționale și antigravitaționale. Protocoalele. Parteneriatele. Anexele. Conexele. Planurile remediale. Procesele verbale. Testele inițiale, mijlociale și finale. Listele, paralistele, dosarele sociale, bursele de șapte feluri. Poliția. Pompierii. Cursurile de formare. De perfecționare. De autodemascare. De reeducare.

Dosarul de plastic a sughițat funest într-o zi și a făcut implozie. I-am adunat cu sfințenie mațele revărsate și le-am transplantat într-un biblioraft cu arcuri zdravene. Apoi în două, unul de profesor, celălalt de diriginte. De la o vreme, un perete al cancelariei a fost baricadat cu un șir de dulapuri înalte până la tavan, care să adăpostească monștrii rupți de foame, aflați într-o nesfârșită perioadă de creștere.

De câțiva ani, rafturile dulapurilor s-au umplut. Rafturi cu bibliorafturi pe bibliorafturi, sub bibliorafturi aflate pe niște bibliorafturi. Eu păstrez strategic printre ele și câte o ciocolată, pentru pauzele cu fibrilații incontrolabile. Da, acuma ce sens are să nu duc mărturisirea până la capăt, mai am și o sticlă de șampanie rămasă de la cursul festiv al fostei clase. Se vede când deschid larg ușa dulapului și lumea râde de mine, dar eu știu că sticla aia o să ne salveze viața într-o zi, când o sa vină Aracipu* și noi, cu toate dulapurile noastre tixite până la bec, tot nu o să avem toate hârtiile pe care ni le va cere această instanță supranaturală. Nu sunt de specialitate, dar, după mine, Aracipu are rădăcină comună cu Scaraoschi. Sufixele și prefixele nu reușesc să mascheze această realitate.

În ziua aceea, sticla de șampanie va fi deschisă și băută în amintirea scaunului la cap făcut arșice, strivit de dulapurile mătăhăloase și amenințătoare ca de niște tancuri de ultimă generație.

După care o să fim cu toții scuipați pe geam de o cancelarie transformată în depozit de documente care să ne certifice activitatea. Am făcut până acum nu știu câte simulări de incendiu sau de cutremur, dar nimeni nu ne-a pregătit nici pe noi, nici pe elevi, pentru ziua asfixiei universale. Pentru că hârtiile alea sinistre, care prăsesc în tăcere și iremediabil, vor acoperi de-a valma, într-o zi nu prea îndepărtată, scaune și catedre, ferestre și podele, profesori și elevi.

Atunci, cine va fi pe acoperiș să nu se coboare în casă! Cei mai norocoși vor reuși să se împrăștie ca potârnichile pe străzile din jur, în timp ce liceul și anexa vor vomita pe uși și geamuri tone de hârtii.

Când eram copil, umbla prin Vaslui o femeie cu mințile rătăcite, nu știu cum o fi chemat-o, noi îi spuneam femeia cu oalele. Umbla continuu pe străzi, prost îmbrăcată, adusă de spate, deși nu era foarte bătrână, cu niște papornițe pline de oale și cratițe după ea.

Dacă nu ne ținem firea până la capăt, întrevăd o nișă nouă în cazuistica psihiatrilor- ființa cu dosarele. Străzile din preajma școlilor au toate șansele să se umple în câțiva ani cu niște creaturi nu prea bătrâne, aduse de spate, care vor vorbi cu vârfurile încălțărilor și vor duce spre o adresă necunoscută niște saci burdușiți cu hârtii făcute după toate regulile artei, cu antet, număr de înregistrare, ștampilă, semnătura directorului instituției organizatoare.

Și punctajul, doamnă, punctajul, cât e punctajul?

*ARACIP - Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Si uite asa cu voia sau fara voia noastra sintem părtași la jaful asupra padurilor patriei.
    • Like 0
  • Un articol spumos care surprinde aproape in intregime transformare absurda a statulului profesorului din dascal in hartogar. Ar mai putea continua cu seria interminabila de comitete si comisii care trebuie sa functioneze in orice scoala si care trebuie sa se intalneasca periodic ( de obicei lunar, sa analizeze, sa sintetizeze, sa stabileasca planuri de masuri, sa stabileasca STRATEGII, sa intocmeasca procese verbale care vor fi arhivate in dosare ce trebuie prezentate Aracipului ). Oricum, daca toate cerintele transmise de la minister si de la inspectorate ar fi indeplinite cu strictete, profesorii nu ar mai avea timp pentru a-si indeplini sarcina principala, aceea de dascal ! N-am vazut nici un sindicalist in ale invatamantului sa organizeze vreo greva pentru eliminarea birocratiei sufocante impusa de sefii din inspectorate si minister.
    • Like 3
  • dalex check icon
    Prostia trebuie acoperita cu documente.
    • Like 0
  • Când am terminat de citit articolul m-am dus să deschid fereastra. Simţeam că mă sufoc. Parcă aş fi citit un capitol dintr-un roman scris de Serge Brussolo (asta s-ar vrea a fi de bine). Sper din toată inima (spre bucuria elevilor) că doamna Carmen Cătălina Alexa predă literatura română.

    Sunt prin instituţii nişte comunităţi amish deghizate, care refuză să se adapteze vremurilor de astăzi. Probabil, ascunzându-se după maldăre de hârtii, îşi justifică activitea. Ei se sperie de mediul electronic, pentru că acolo poţi fi foarte uşor verificat şi luat la întrebări în legătură cu producţia de mentă. Sau dementă.

    Citind articolul doamnei Alexa mi-am adus aminte de un fost şef, aparţinând unei ere geologice anterioare, care trăia acoperit de hârtii. Când am intrat prima dată în biroul lui, am avut impresia că am nimerit la arhivă. Era să spun „Pardon!” şi să ies. Colegii mai vechi mi-au povestit că, la un moment dat, s-a pus problema distrugerii unor documente vechi, expirate. Şeful a acceptat şi a făcut o selecţie, în urma căreia au rezultat trei stive. Una pentru distrus, una pentru păstrat iar pentru a treia: „Faceţi câte o copie, după aia daţi-o la distrus”. Faza este reală!
    • Like 0
  • Dosare multe, mai putina stiinta in capetele elevilor.
    • Like 1
  • intreb si eu (pe aracip) : nu se pot scana , cele vechi iar ce va fi sa vina sa fie direct in format electronic?
    exista un procedeu, ocr * (*optical character recognition) care le poate face editabile (in word sau similare, excel etc)
    iar dosarele sa fie redate padurilor - adica sa mai economisim la cererea de maculatura din copaci taiati (atila nu mai e cu noi)
    • Like 0
  • Anon check icon
    Oribil. Aveam senzatia ca asa stau lucrurile. Si acum o intrebare: cam cat timp din "vacante" il petrec profesorii completand la mizeriile astea birocratice?
    • Like 1
  • Cu alte cuvinte, curriculum centrat pe dosare.
    • Like 0
  • Regulă nouă: bibliorafturile se leagă cu pamblică! Preferabil tricoloră, să știe și aracipu ce români patrioți sîntem.
    • Like 2


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult