Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Data viitoare când vei mai țipa la copilul tău „obraznic”, imaginează-ți cum reacționezi când șeful tău ridică tonul într-o ședință

În celebra carte „Parenting necondiționat“, specialistul american în parenting Alfie Kohn atrage atenția asupra unui fapt extrem de important, dar rareori conștientizat de părinți: „Acum mulți ani, psihologul Haim Ginott ne-a invitat să ne gândim cum am reacționa dacă fiul sau fiica noastră și-ar uita acasă un obiect, după care să comparăm cu cea pe care am avea-o în cazul în care un prieten uituc ar face același lucru. Puțini dintre noi s-ar gândi să ocărască un adult cu tonul care este de obicei folosit cu copiii: Ce este în neregulă cu tine? De câte ori să-ți spun să te uiți în jur după lucrurile tale înainte să pleci? Crezi că n-am altceva mai bun de făcut?“.

O perspectivă (aparent) la îndemână, dar totuși câți dintre părinți țin cont de ea? Extrapolând, câți dintre noi nu avem reacții disproporționate fix față de oamenii pe care îi iubim cel mai mult, în vreme ce ne cenzurăm și cosmetizăm reacțiile în raport cu persoane pentru care nu avem nici un sentiment de afecțiune?

Cu atât mai mult în ceea ce privește copiii, ieșirile negrădinărite ale părinților pot induce în eroare și răni în feluri greu de evaluat. În acest context, apare o întrebare incomodă, dar justificată: când superiorul ierarhic ridică tonul într-o ședință oarecare, când un funcționar are o ieșire care ne umilește sau când un călător cu alură de luptător sumo ne împinge repetat în metrou, avem oare aceeași reacție pe care am avea-o dacă propriul nostru copil ar face oricare dintre aceste lucruri? Am țipa la managerul nostru, l-am repezi? Am jigni funcționarul? Am scutura de guler călătorul musculos? Probabil că nu, dar nu pentru că nu avem aceste porniri, ci pentru că ne abținem.

Din motive ce țin de rigorile sociale, dar mai ales dintr-un raport inegal de forțe (moral sau fizic), în fața străinilor răspunsul nostru în anumite contexte nedrepte este adesea voalat, diluat față de cum ne-ar plăcea (în lumea noastră ideală) să fie.

Mergând pe aceeași linie a umilirii fără prea multe ezitări și remușcări, apare o altă întrebare: ce simt copiii atunci când sunt loviți, bruscați sau agresați verbal chiar de către părinți, mai ales că adesea nici nu știu că au greșit? Cum să decodifice ei oare această îngânare schizoidă dintre dragoste și palmă?

Așadar, în momentele tensionate putem face un exercițiu simplu, dar eficient: pentru a ne putea tempera pornirile nervoase, e suficient să ne imaginăm că avem în față un adult, nu propriul copil, și să ne întrebăm cum ne-am purta cu acesta. Vom înțelege astfel că în acest context, sintagma „te iubesc ca pe propriul meu copil“ poate avea valențe aproape negative și efecte ce n-au nici o legătură cu dragostea maternă.

În final, aș mai adăuga o idee, cred, lămuritoare în acest context. Când au un comportament dificil (țipă, sunt îndărătnici, necooperanți etc), copiii ascund adesea o nevoie neîmplinită pe care nu știu să o exprime altfel decât codificat. De altfel, câți dintre noi cunoaștem și stăpânim comunicarea asertivă, în care ne verbalizăm direct dorințele și nevoile, fără să pretindem ca ceilalți să le ghicească?

Așadar, data viitoare când copiii vor fi pur și simplu copii – adică ființe lipsite de experiență – vom face bine să ne gândim dacă și față de un adult ne-am comporta așa cum ne comportăm cu ei, dar și să ne întrebăm ce mesaj de adâncime, ce durere, ce nevoie ascunde cu adevărat „obrăznicia“ celor mici.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Da, e foarte greu să te controlezi ca să nu ajungi să bruschezi copilul.
    Chiar cred că persoanele care reușesc asta au un talent pedagogic/psihologic nativ, ce trebuie răsplătit cum se cuvine, pentru că e o calitate rară.
    Părinții tind ori să treacă cu vederea defectele copiilor și să le țină partea necondiționat (lucru iarăși foarte rău), ori să facă opusul, să-i certe/corijeze disproporționat față de fapte.
    • Like 1
  • Greu. Dar aveti dreptate.
    • Like 1


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult