În celebra carte „Parenting necondiționat“, specialistul american în parenting Alfie Kohn atrage atenția asupra unui fapt extrem de important, dar rareori conștientizat de părinți: „Acum mulți ani, psihologul Haim Ginott ne-a invitat să ne gândim cum am reacționa dacă fiul sau fiica noastră și-ar uita acasă un obiect, după care să comparăm cu cea pe care am avea-o în cazul în care un prieten uituc ar face același lucru. Puțini dintre noi s-ar gândi să ocărască un adult cu tonul care este de obicei folosit cu copiii: Ce este în neregulă cu tine? De câte ori să-ți spun să te uiți în jur după lucrurile tale înainte să pleci? Crezi că n-am altceva mai bun de făcut?“.
O perspectivă (aparent) la îndemână, dar totuși câți dintre părinți țin cont de ea? Extrapolând, câți dintre noi nu avem reacții disproporționate fix față de oamenii pe care îi iubim cel mai mult, în vreme ce ne cenzurăm și cosmetizăm reacțiile în raport cu persoane pentru care nu avem nici un sentiment de afecțiune?
Cu atât mai mult în ceea ce privește copiii, ieșirile negrădinărite ale părinților pot induce în eroare și răni în feluri greu de evaluat. În acest context, apare o întrebare incomodă, dar justificată: când superiorul ierarhic ridică tonul într-o ședință oarecare, când un funcționar are o ieșire care ne umilește sau când un călător cu alură de luptător sumo ne împinge repetat în metrou, avem oare aceeași reacție pe care am avea-o dacă propriul nostru copil ar face oricare dintre aceste lucruri? Am țipa la managerul nostru, l-am repezi? Am jigni funcționarul? Am scutura de guler călătorul musculos? Probabil că nu, dar nu pentru că nu avem aceste porniri, ci pentru că ne abținem.
Din motive ce țin de rigorile sociale, dar mai ales dintr-un raport inegal de forțe (moral sau fizic), în fața străinilor răspunsul nostru în anumite contexte nedrepte este adesea voalat, diluat față de cum ne-ar plăcea (în lumea noastră ideală) să fie.
Mergând pe aceeași linie a umilirii fără prea multe ezitări și remușcări, apare o altă întrebare: ce simt copiii atunci când sunt loviți, bruscați sau agresați verbal chiar de către părinți, mai ales că adesea nici nu știu că au greșit? Cum să decodifice ei oare această îngânare schizoidă dintre dragoste și palmă?
Așadar, în momentele tensionate putem face un exercițiu simplu, dar eficient: pentru a ne putea tempera pornirile nervoase, e suficient să ne imaginăm că avem în față un adult, nu propriul copil, și să ne întrebăm cum ne-am purta cu acesta. Vom înțelege astfel că în acest context, sintagma „te iubesc ca pe propriul meu copil“ poate avea valențe aproape negative și efecte ce n-au nici o legătură cu dragostea maternă.
În final, aș mai adăuga o idee, cred, lămuritoare în acest context. Când au un comportament dificil (țipă, sunt îndărătnici, necooperanți etc), copiii ascund adesea o nevoie neîmplinită pe care nu știu să o exprime altfel decât codificat. De altfel, câți dintre noi cunoaștem și stăpânim comunicarea asertivă, în care ne verbalizăm direct dorințele și nevoile, fără să pretindem ca ceilalți să le ghicească?
Așadar, data viitoare când copiii vor fi pur și simplu copii – adică ființe lipsite de experiență – vom face bine să ne gândim dacă și față de un adult ne-am comporta așa cum ne comportăm cu ei, dar și să ne întrebăm ce mesaj de adâncime, ce durere, ce nevoie ascunde cu adevărat „obrăznicia“ celor mici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Chiar cred că persoanele care reușesc asta au un talent pedagogic/psihologic nativ, ce trebuie răsplătit cum se cuvine, pentru că e o calitate rară.
Părinții tind ori să treacă cu vederea defectele copiilor și să le țină partea necondiționat (lucru iarăși foarte rău), ori să facă opusul, să-i certe/corijeze disproporționat față de fapte.