De-ale comunicării… Poți trăi și fără cunoașterea unei limbi străine, dar cu ea poți trăi mai bine

Foto Guliver/Getty Images

Într-o călătorie lungă pleci cu două valize, de obicei, una mai mare decât cealaltă. Una principală, cu lucruri de bază și cealaltă secundară, cu lucruri necesare, dar, de care, la o adică, te poți lipsi. Dacă viața noastră ar fi acea călătorie, am pune (nu?) limba nativă în valiza mare și limba străină în valiza mică, cea de accesorii. Poți trăi și fără cunoașterea unei limbi străine, dar cu ea poți trăi mai bine. Metaforic vizual, limba străină este ca o bijuterie pe o vestimentație. Bijuteria fără vestimentație este o frivolitate, iar vestimentația fără bijuterie lipsește personalitatea de harul afirmării sale.

Mai explicit, ar fi cam așa…

Ajunsesem destul de devreme în mica peninsulă Valletta, astfel încât, pe la 10 dimineața intram în holul hotelului, nu era aproape nimeni, decât o doamnă între două vârste, îmbrăcată „casual”, pe tonuri pastelate, în armonie cu atmosfera solară malteză care-și răsfrângea culorile proaspete în aerul brizat de mare. Cu o notă subtilă de eleganță în machiaj și coafură, drăguța doamnă conversa cu recepționerul, majordomul tradițional britanic, evadat în realitate dintr-o ecranizare reușită a romanelor lui Jules Verne.

Ce-ar fi trebuit să fie o simplă conversație „de check-in”, se dovedea a fi un șir de explicații poticnit, însoțit de gesturi largi și reluări de explicații în care frânturi din limba spaniolă mi-au ajuns la ureche în timp ce așteptam la o distanță decentă în spate. Doamna nu știa „o boabă” de engleză, iar recepționerul nu dădea semne că ar înțelege spaniola ei. Pentru că, din motive pragmatice voiam să-mi iau cât mai repede camera-n primire și pentru că preferam imaginea șarmantă feminină în locul uneia de ființă neajutorată, m-am băgat și eu în discuție, încercând să economisesc timpul tuturora. 

În următoarele zile ne-am împrietenit și doamna respectivă s-a dovedit a fi un cunoscut medic, avocat și militant pentru drepturile femeilor din El Salvador. Și, în particular, o companie deosebit de plăcută, pasionată de istoria mai puțin spusă a oamenilor obișnuiți, ceea ce nu se putea descoperi decât cunoscătorilor de limba spaniolă, frumoasa limba nativă a doamnei. În cele trei zile cât am stat în peninsulă am dus discuții pe teme variate, de la situația socio-politică a țării sale și premisele care au condus la aceasta, manifestările pentru drepturile femeilor la scară globală, până la culesul și calitatea cafelei sud-americane.

Acum, continuăm corespondența de la distanță și, cum era de ghicit, în avantaj reciproc, ea în engleză, eu în spaniolă.

Comunicarea ne înconjoară precum moda, nu o putem trece cu vederea atât timp cât ea mijlocește interacțiunea și conviețuirea cu semenii. Dar, ca orice modă, are și excentricități, fie că folosim limba nativă sau alta, dobândită mai târziu. 

Când te gândești că un curs de comunicare ți-ar prinde bine, se naște firesc întrebarea: la ce, mai exact? Ai nevoie de o dicție mai clară, de potrivirea tonalității în adresare, de adaptare a volumului? De modelarea limbajului corporal sau mai simplu cum să te exprimi firesc, potrivit caracterului tău, fără a copia clișee „la modă”? Sau ai vrea să deprinzi spiritul actoricesc, centrat pe efectul de scenă în a capta audiența și mai puțin pe veridicitatea mesajului?

Dacă te interesează construcția conținutului împreună cu nuanța de limbaj diplomatic sau meandrele negocierii, va trebui să cauți mai mult. Cursurile care-și propun acest lucru sunt prea puțin vizibile. În majoritatea lor, ele apar ca un „entertainment intelectual”, un repaus activ și util. Participantul resimte o stare de bine dată de satisfacția lucrului împlinit prin exerciții practice ușoare și prin acea senzație de a deține cunoștințe „mai altfel”. Încrederea în sine crește.

Mai putem conta și pe participările la conferințele pe variații ale temei „leadership și buna comunicare” sau la seminarele despre dezvoltarea personală sau „public speaking”, etc. După ce prețul te-a cucerit prin „măreția” lui precum și impresionat de fluența cu care ți s-a vorbit cam două ore, realizezi că ti s-a dăruit o demonstrație de comunicare în engleză, „face-to-face”, mai mult sau mai puțin „întruchiparea” fidelă a tuturor recomandărilor de la cursuri. Din acel discurs bogat cu detalii divagante și ramificații umoristice pentru a crea familiaritate cu audiența, ideea principală (dacă este vreuna) o poți exprima într-o frază, în cinci secunde cel mult. Pentru o fire mai titrată, cu imaginație, să spunem trei minute, dacă vreun curios te-ar asculta, dar, în nici un caz, două ore. Deseori această demonstrație de „storrytelling” (termen exagerat de vehiculat și atribuit oricărei povestiri cu un vocabular puțin „dincolo de uzanța cotidiană”) apare ca un cadou în ambalaj strălucitor, promițător în descoperirea lui, dar dezamăgitor în conținut. 

În cazul discursului de scenă strălucitor, indiferent de domeniul abordat, inferența logică a unui mesaj concis este deseori estompată de acorduri erudit piperate cu buzzword-uri și termeni de argou ce dau culoare și relaxează audiența, dar, în efect paralel, diluează și seriozitatea ideii. Se induce confuzie sau plictiseală în rândul publicului, prin reformulări mai degrabă menite „să scoată la aer” bogăția lexicului vorbitorului. Dacă pronunțăm cuvinte nu înseamnă neapărat că enunțăm idei. Cei care îndrăznesc să ceară lămuriri se lasă păgubași, de teama de a nu fi luați sub reflector. Nu doresc să pară că n-ar fi înțeles. Dacă te afli printre cei câțiva insistenți, care încă cer lămuriri, ești invitat de o manieră diplomat explicită să renunți. Sigur formularea vă este familiară: I hope I answered your question. I’ll be pleased to continue the conversation with you during the break.

În ultimii doi-trei ani, tendința societății românești pe acest segment este de a fi mai selectivă în privința „coach-urilor” invitați, care au talentul de a transmite dincolo de tonul și melodia cuvintelor un mesaj clar, născut din experiența faptică, care poate fi util oricărui individ.

Acest fenomen interesant de a nu identifica mesajul din cauza ambalajului comunicațional prea baroc, nu este îngrădit de granițele uzanței vreunei limbi. Într-un interval de aproape un deceniu, la întâlnirile de lucru în cadrul inițiativelor europene, nativii vorbitori de limbi latine (cu precădere francezi, italieni, portughezi) își arătau accentul. În prezent, la mulți dintre aceștia, accentul limbii native este aproape insesizabil. Nu vorbesc de cei din statele nord-europene și nici de Malta sau Cipru, bine cunoscute ex-colonii engleze; îi preferam pe „latinii noștri” sau pe vecinii est-europeni când intervenția lor în discuții, mai poticnită, în ciuda unei fluențe nereușite de limba engleză, se construia din explicații fragmentate și, în cele din urmă, era clară și aliniată la cerințele dialogului. Acum, intervențiile sunt piperate, poate deranjant de mult, cu expresii colocviale, în trei fraze alambicate în loc de una simplă. Din păcate, acest exces de etalare lingvistică nu conferă mesajului mai multă consistență sau detalii lămuritoare. Si totuși, el câștigă priză la public. Sonoritatea cuvintelor și metalimbajul primează, în detrimentul informației utile. 

Să mă înțelegeți mai bine…

De multe ori la o discuție de masă rotundă, unde sunt așteptate intervenții constructive, audiența este captată nu (cum ar fi de așteptat) atât de logica argumentării, cât de frumusețea ordonării cuvintelor; mai mult, repetiția unei singure idei în diferite aranjamente lingvistice pe o intonație intenționat convingătoare distinge discursul unui nativ englez de celelalte. Acolo unde o singură frază poate fi răspunsul așteptat, o formulare nativ-englezească care-ți gâdilă frumos auzul cu accente “Downton Abbey”, îi face până și pe cei mai nerăbdători să treacă cu vederea lipsa contribuției constructive. În schimb, dacă un non-nativ exprimă un punct de vedere cu un argument bine conturat, prin cuvinte potrivite, dar sărace în sonoritate și ieșite din „bilboard-ul” modernismului, mult mai puțini parteneri de dialog schițează vreun semn de captare a mesajului. Se întâmplă ca, deseori, mozaicul cuvintelor goale să supună argumentul logic al cuvintelor potrivite!

Fenomenul contagios al discursului golit de conținut, practicat și în sfera academică, cu precădere de generațiile tinere, a fost amintit cu îngrijorare de Gabriel Liiceanu în dialogul „Dereglări ale lumii contemporane” cu Andrei Pleșu, la începutul acestui an, în cadrul conferinței fundației Humanitas, „Despre lumea în care trăim“. Mai rar așa conversație autentică, antrenantă, amuzantă și ușor de urmărit!

Comunicarea, prin definiție, este un dialog care conduce la o schimbare de atitudine. Nu este suficient să trimiți un mesaj în eter. Trebuie să fii dispus să primești și să reacționezi și să-ți formezi instrumentele adecvate. Prin urmare, vorbim de acțiune și reacție în care ideile și opiniile se reflectă transformate, la fiecare luare de cuvânt.

„Comunicarea este ca un vals”, spunea un trainer român în ale comunicării. Este măsura empatiei pe care o putem dezvolta și, de ce nu, în ultimă instanță, demonstrația asertivității, față de interlocutor, față de publicul care ne ascultă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp