Cum a picat examenul comunicării orale adolescenta din autobuz care întreba unde e ASE-ul

Ozana s-a ridicat din banca alăturată și emoția a făcut-o să se bâlbâie, încercând să răspundă la întrebarea de istorie a învățătoarei. Cu o secundă înainte, Cristina îmi șoptise răspunsul la ureche, dar pentru ca nu era sigură pe ea, nu ridicase mâna. Florentina se fâstâcea toată și se înroșea până în vârful urechilor, cu mâinile transpirate, trăgând șorțulețul în jos, în timp ce se legăna de pe-un picior pe altul.

Toate aveam 11 ani și eram în clasa a 4-a. Știam ce vrem să spunem, dar nu puteam să arătăm că știm, pentru că nu știam cum s-o spunem.

***

Într-o zi însorită de primăvară târzie a acestui an, pe cursa unui autobuz dinspre Perla-Dorobanți spre ASE, o adolescentă lipită de ușa autobuzului, cu căștile de mobil în urechi. Pe la jumătatea traseului, am auzit-o spunând destul de tare: „O întrebare: la ASE este stația următoare?” Nu i se adresa cuiva anume, căci nu încerca niciun contact vizual. La orele 11 dimineața, înghesuiala nu era așa de mare ca, fiind în proximitatea ei, cumva să te fi simțit vizat și să dai vreo lămurire. Așa că fata a adresat întrebarea în aer încă de câteva ori, cu o tonalitate destul de ridicată, astfel că, într-un final, cineva i-a răspuns. Nici adresare politicoasă, nici formulare clară, departe de o comunicare civilizată de bază… mai ales că era în interesul propriu.

***

În ultimii anii, consultarea societății civile în provocările globale care se fac simțite, precum încălzirea climatică și poluarea, alimentația sănătoasă, migrația și altele asemenea, a devenit o practică curentă în baza principiului transparenței și implicării cetățeanului în deciziile comunității. Atunci când, în interviurile din orașele europene, întrebări pe aceste teme sunt adresate persoanelor (de orice vârstă) oprite spontan pe stradă, nu se poate să nu fi observat concretețea, fluența și toleranța cu care aceștia răspund.

Mă întreb, la noi, de ce nu înțelegem „o boabă” din ce se răspunde la întrebări similare, în fața camerei postate nu oriunde, ci în centrul capitalei, la Piața Romană sau la Universitate? Spre deosebire de semenii noștri europenii care, de cele mai multe ori, răspund la obiect și acoperitor, la noi, majoritatea răspunsurilor deviază de la miez, alunecând repede spre „un of” destul de personal, mai mult sau mai puțin înrudit cu mobilul întrebării. Această deviere se observă mult mai pronunțată în dezbaterile publice în care subiectul discuției, în loc a fi aprofundat în elementele lui relevante, este lățit și întins ca o gumă de mestecat, pe arii adiacente, deseori irelevante pentru informarea audienței.

Recurgerea la o construcție logică argumentativă într-o discuție, practica detașării sentimentului (emoție, milă, nervozitate, bucurie) de tonul unei prezentări clare și cursive, lipsesc, oricare ar fi cadrul (formal sau informal) al exprimării orale.

Prin observarea și altor situații similare, am ajuns să mă întreb de ce românul are handicapul comunicării orale în limba maternă (limbile străine nu intră în ecuație). Nu handicap logoreic, ci lipsa adresării publice politicoase, a unui discurs fluent, bine argumentat, nealterat de sentimente personale, ușor de reluat la o eventuală întrerupere. Răspunsul este simplu și dezarmant. Suntem un popor care încă nu a asimilat cultura comunicării, pentru că nu a existat preocupare pentru acest lucru nici în familie, nici în biserică, nici în școală (care nici acum nu a introdus Comunicarea ca materie de sine stătătoare, în programă). Poate în școlile și liceele private se predau cursuri de comunicare orală, prezentare personală, tehnici de argumentare într-un limbaj convingător, dar în același timp pe înțelesul tuturor.

Așa cum limbile străine se învață de la vârste mici, așa și comunicarea în societate se deprinde de când ești mic. Mai auzim câteodată: „Eehh, nu vorbește corect, vorbește așa cum vorbea acasă…”. Comunicarea este feedback-ul perceput al gândirii, care este foarte important pentru copil, de a-și forma personalitatea și de a crește încrederea în el de-a lungul interacțiunilor cu societatea. Comunicând de o manieră societal acceptată, el trebuie să se simtă bine și să se facă înțeles nu numai în mediul familial, ci oriunde se află.

Importanța comunicării colocviale și a adresării în public este încă subestimată în mediul școlar. Pregătirea de a comunica este multiplă, pe mai multe dimensiuni, în esență pedagogul, modelând personalitatea în creștere: conținut (pregătire, documentare, asimilare în alianță cu temperamentul copilului), sincronizare cu dinamica discursurilor interlocutorilor pentru a avea într-adevăr o contribuție viabilă în dialog, adaptarea tonului și a vocabularului folosit în funcție de nivelul și pregătirea interlocutorilor și altele asemenea.

Desigur, noi ceilalți nu suntem pierduți, o prindem din zbor. Comunicarea se poate deprinde și șlefui și la vârsta adultă, cu un grad mai mare de conștientizare și efort în schimbarea exprimărilor intrate deja în practica obișnuinței.

Mi se pare nefiresc ca serviciile private de predare a comunicării prin teatru (mai ales cele destinate copiilor) să se adreseze unui număr restrâns de doritori prin prețurile piperate la care se pot cumpăra (într-o scurtă explorare, am descoperit că o ședință de o oră este 100 RON). Chiar dacă a trecut mai mult de un deceniu de la apariția lor pe piața „training-ului” (inițial adresând-se corporatiștilor ca un „entertainement intelectual”, un repaus activ) aceste cursuri au încă prețurile ridicate și ceea ce ele oferă este, din păcate, încă perceput ca apanajul unei comunicări rafinate, pe care numai un procent limitat al populației active pe piața muncii și-l poate permite, astăzi, când civilizația este cuantificată dincolo de masterizarea limbilor străine, cu atât mai mult a celei native. Și, mai mult, ca o subminare a culturii fragile a comunicării orale, trendul unei comunicării exagerate prin telefoanele mobile de către copii și adolescenți, prin deformări și schimonoseli de cuvinte, capătă o amploare îngrijorătoare.

Mă gândesc că, în timp, vom suferi o disfuncție anatomică și poate buricele degetelor vor începe să strige.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp