Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Cum a picat examenul comunicării orale adolescenta din autobuz care întreba unde e ASE-ul

autobuz - Getty

Ozana s-a ridicat din banca alăturată și emoția a făcut-o să se bâlbâie, încercând să răspundă la întrebarea de istorie a învățătoarei. Cu o secundă înainte, Cristina îmi șoptise răspunsul la ureche, dar pentru ca nu era sigură pe ea, nu ridicase mâna. Florentina se fâstâcea toată și se înroșea până în vârful urechilor, cu mâinile transpirate, trăgând șorțulețul în jos, în timp ce se legăna de pe-un picior pe altul.

Toate aveam 11 ani și eram în clasa a 4-a. Știam ce vrem să spunem, dar nu puteam să arătăm că știm, pentru că nu știam cum s-o spunem.

***

Într-o zi însorită de primăvară târzie a acestui an, pe cursa unui autobuz dinspre Perla-Dorobanți spre ASE, o adolescentă lipită de ușa autobuzului, cu căștile de mobil în urechi. Pe la jumătatea traseului, am auzit-o spunând destul de tare: „O întrebare: la ASE este stația următoare?” Nu i se adresa cuiva anume, căci nu încerca niciun contact vizual. La orele 11 dimineața, înghesuiala nu era așa de mare ca, fiind în proximitatea ei, cumva să te fi simțit vizat și să dai vreo lămurire. Așa că fata a adresat întrebarea în aer încă de câteva ori, cu o tonalitate destul de ridicată, astfel că, într-un final, cineva i-a răspuns. Nici adresare politicoasă, nici formulare clară, departe de o comunicare civilizată de bază… mai ales că era în interesul propriu.

***

În ultimii anii, consultarea societății civile în provocările globale care se fac simțite, precum încălzirea climatică și poluarea, alimentația sănătoasă, migrația și altele asemenea, a devenit o practică curentă în baza principiului transparenței și implicării cetățeanului în deciziile comunității. Atunci când, în interviurile din orașele europene, întrebări pe aceste teme sunt adresate persoanelor (de orice vârstă) oprite spontan pe stradă, nu se poate să nu fi observat concretețea, fluența și toleranța cu care aceștia răspund.

Mă întreb, la noi, de ce nu înțelegem „o boabă” din ce se răspunde la întrebări similare, în fața camerei postate nu oriunde, ci în centrul capitalei, la Piața Romană sau la Universitate? Spre deosebire de semenii noștri europenii care, de cele mai multe ori, răspund la obiect și acoperitor, la noi, majoritatea răspunsurilor deviază de la miez, alunecând repede spre „un of” destul de personal, mai mult sau mai puțin înrudit cu mobilul întrebării. Această deviere se observă mult mai pronunțată în dezbaterile publice în care subiectul discuției, în loc a fi aprofundat în elementele lui relevante, este lățit și întins ca o gumă de mestecat, pe arii adiacente, deseori irelevante pentru informarea audienței.

Recurgerea la o construcție logică argumentativă într-o discuție, practica detașării sentimentului (emoție, milă, nervozitate, bucurie) de tonul unei prezentări clare și cursive, lipsesc, oricare ar fi cadrul (formal sau informal) al exprimării orale.

Prin observarea și altor situații similare, am ajuns să mă întreb de ce românul are handicapul comunicării orale în limba maternă (limbile străine nu intră în ecuație). Nu handicap logoreic, ci lipsa adresării publice politicoase, a unui discurs fluent, bine argumentat, nealterat de sentimente personale, ușor de reluat la o eventuală întrerupere. Răspunsul este simplu și dezarmant. Suntem un popor care încă nu a asimilat cultura comunicării, pentru că nu a existat preocupare pentru acest lucru nici în familie, nici în biserică, nici în școală (care nici acum nu a introdus Comunicarea ca materie de sine stătătoare, în programă). Poate în școlile și liceele private se predau cursuri de comunicare orală, prezentare personală, tehnici de argumentare într-un limbaj convingător, dar în același timp pe înțelesul tuturor.

Așa cum limbile străine se învață de la vârste mici, așa și comunicarea în societate se deprinde de când ești mic. Mai auzim câteodată: „Eehh, nu vorbește corect, vorbește așa cum vorbea acasă…”. Comunicarea este feedback-ul perceput al gândirii, care este foarte important pentru copil, de a-și forma personalitatea și de a crește încrederea în el de-a lungul interacțiunilor cu societatea. Comunicând de o manieră societal acceptată, el trebuie să se simtă bine și să se facă înțeles nu numai în mediul familial, ci oriunde se află.

Importanța comunicării colocviale și a adresării în public este încă subestimată în mediul școlar. Pregătirea de a comunica este multiplă, pe mai multe dimensiuni, în esență pedagogul, modelând personalitatea în creștere: conținut (pregătire, documentare, asimilare în alianță cu temperamentul copilului), sincronizare cu dinamica discursurilor interlocutorilor pentru a avea într-adevăr o contribuție viabilă în dialog, adaptarea tonului și a vocabularului folosit în funcție de nivelul și pregătirea interlocutorilor și altele asemenea.

Desigur, noi ceilalți nu suntem pierduți, o prindem din zbor. Comunicarea se poate deprinde și șlefui și la vârsta adultă, cu un grad mai mare de conștientizare și efort în schimbarea exprimărilor intrate deja în practica obișnuinței.

Mi se pare nefiresc ca serviciile private de predare a comunicării prin teatru (mai ales cele destinate copiilor) să se adreseze unui număr restrâns de doritori prin prețurile piperate la care se pot cumpăra (într-o scurtă explorare, am descoperit că o ședință de o oră este 100 RON). Chiar dacă a trecut mai mult de un deceniu de la apariția lor pe piața „training-ului” (inițial adresând-se corporatiștilor ca un „entertainement intelectual”, un repaus activ) aceste cursuri au încă prețurile ridicate și ceea ce ele oferă este, din păcate, încă perceput ca apanajul unei comunicări rafinate, pe care numai un procent limitat al populației active pe piața muncii și-l poate permite, astăzi, când civilizația este cuantificată dincolo de masterizarea limbilor străine, cu atât mai mult a celei native. Și, mai mult, ca o subminare a culturii fragile a comunicării orale, trendul unei comunicării exagerate prin telefoanele mobile de către copii și adolescenți, prin deformări și schimonoseli de cuvinte, capătă o amploare îngrijorătoare.

Mă gândesc că, în timp, vom suferi o disfuncție anatomică și poate buricele degetelor vor începe să strige.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Hm, nici nu ma mira. Este o atitudine pe care au dobandit-o tinerii de azi de la varste ffff mici, in primul rand de la bunici. Nu o data am fost indignata sa vad bunica stand in picioare langa pustiul de 7, 8 ani in autobuz. O data chiar mi-am luat inima in dinti si i-am atras atentia unei doamne. "Nu il invatati sa stea jos si Dvs in picioare langa el, umila. Va invata ca persoanele in varsta, oricine ar fi ele, sunt niste persoane fara personalitate pe care el oricand le poate jigni, umili." Doamna cu nepotelul nu a inteles nimic, ba mai mult m-a jignit si m-a pus la punct. "Iete-te, ce te bagi sa faci tu educatie copilului in autobuz. Vezi-ti de ale tale si de copilul tau. De al meu am eu grija". Majoritatea a tacut si a privit in partea opusa, copilul si-a primit lectia de educatie de la bunica pentru care nu va avea niciodata respect, iar pe mine m-a strafulgerat cu o privire pe care atunci cand va fi matur nu voi vrea sa o intalnesc. Atunci cand aud replica "lasa-l draga, e prea mic sa inteleaga. Ii voi explica mai multe cand va creste, cand va avea 12, 13 ani...." ma trece un fior pe spate pentru ca stiu ca atunci va fi prea tarziu, iar de atunci incolo nu se va mai putea face nimic. Un alt exemplu: o pustoaica de vreo 14 ani, bine "imbracata" de mama deloc interesata de progenitura, termina de molfait o banana a carei coaja o arunca peste capul ei neinteresand-o unde cade. Un pas daca eram mai in fata ma simteam ca in jungla, cu o coaja de banana pe cap. Gestul m-a revoltat, mai ales pentru ca nu a avut nici macar curiozitatea sa vada ce a facut. Am grabit putin pasul, i-am pus mana pe ghiozdan si am intors-o spre mine spunandu-i in acelasi timp pe un ton calm sa ridice coaja si sa o arunce in primul cos, care nici macar nu era departe, M-a privit de sus, si-a tuguiat buzele si rastit si apasat mi-a spus: " du-te dracului de proasta, ridic-o daca te incurca", s-a smucit si si-a vazut de drum, aruncandu-mi o privire de invingator peste umar si razand in hohote cu restul grupului de care ramasese in urma din cauza mea. Totul se intampla in dreptul unei statii de autobuz. Nu o sa credeti, dar cateva femei, intentionat nu le spun doamne, s-au aruncat pe mine ca vulturii apostrofandu-ma cu "ce-ti veni? Ca daca era copilul meu iti aratam eu tie, tuta, sa te bagi! Si ce daca a aruncat coaja pe jos? Ia-o si arunc-o tu la gunoi, ce-i asa mare lucru. E un copil. Educa-ti plodul tau" Da, tocmai pentru ca este un copil am simtit nevoia sa intervin. Asadar, ce facem cu ei? La scoala, profesorii nu pot face nimic in acest sens pentru ca parazitii razgaiati se plang acasa, iar proful/profa ajunge sa fie jignit(a) inutil de o mama fals protectoare. Strada nu ii poate educa pentru ca strada este ca ei in mare parte, iar ca mine sunt putin si adevarul este ca nici eu nu voi mai interveni cu siguranta. Acasa au parte de lipsa de interes, lipsa de timp si lipsa capacitatii de intelegere a unor parinti incapabili sa inteleaga ce inseamna educatie de fapt si cu ce se mananca cei 7 ani de acasa. Aveam pana in 5 ani, iar tatal meu mi se adresa cu "domnisoara, te rog..." doar pentru ca eu sa invat sa ma adresez politicos celor din jur. Mama nu este "Adina" niciodata, dar este mama, mitzule, soro, coana mare, mamitzico, o alint, dar nu-i spun niciodata tu. Este o regula nescrisa - nu trebuie sa ne lasam tutuiti de copii sau nepoti, fara ca inainte sa ii invatam sa fie politicosi. A fi politicos nu este un defect cu care sa ne rusinam. Ma gandeam la ce fel de natie suntem, cum sa o definesc si am ajuns la concluzia ca nu suntem educati, dar asta stim, si nu suntem politicosi, nu ne-a invatat nimeni sa ne respectam reciproc. Da! Asta ne lipseste - RESPECTUL. Cand il vom avea, se vor schimba mult si societatea si membrii ei, tineri, frumosi... educati.
    • Like 0
  • Oare pentru orice idiotenie a unei generatii trebuie introduse materii scolare? Nu este nevoie de ore de Comunicare, trebuie sa-i invete MA-SA si TAT-SU acasa!
    • Like 0
  • Educația trebuie să înceapă de acasă! Fătuca din autobuz este oglinda părinților ei. Școala de stat nu are suficiente resurse/metode pentru a forma/educa viitorii adulți. Sau măcar pentru a-i atrage către învățarea comunicării și a bunelor maniere. Ieri am fost siderat de atitudinea a doi tineri liceeni. Mă aflam cu soția la ușa blocului, amândoi cu câte 2 sacoșe pline de cumpărături. Eu, și cu o sticlă de 2 litri de apă, la subsuoară. Cum-necum, subsemnatul a deblocat ușa. Soția a ținut de ea, ca să mă lase să intru. Apoi, urma să îi țin eu ușa. Cei doi adolescenți (care nici nu s-au sinchisit să sune la interfonul apartamentului unde urmau să urce), au zbughit-o pe ușă, spre lift, fără să zică nici "Mulțumesc". Darămite să țină masiva ușă de la intrarea în bloc. Au "prins" liftul și duși au fost la etajul 10! Probabil aveau vreo partidă de jocuri pe Playstation de neratat. Deci, despre asta este vorba. Educația (ne)dată de părinții lor. Probabil tot niște oportuniști, genul de melteni care te depășesc în trafic, ca ajungă acasă mai repede cu 10 minute. Noi, din contră, ne educăm cei 2 băieți gemeni (aflați în clasa a 4-a) în spiritul respectării și ajutării celor din jurul lor. Așa cum ar trebui să o facă orice părinte responsabil.
    • Like 4
    • @ Liviu Barsan
      Exact. Nici nu este rolul scolii sa il invete pe elev bunele maniere. Unele lucruri se invata acasa, indiferent de resursele sau lipsa de resurse a scolii.
      • Like 2
    • @ Liviu Barsan
      Scoala ar trebui sa corecteze "meltenismul" de acasa, ba chiar si societatea. (Puteati sa atrageti atentia celor doi tineri ca nu asa trebuie procedat. Cand eram eu copil-acum vreo 55-60 de ani, de multe ori oameni adulti ne atrageau atentia cand mai faceam in spatiul public vreo "dracovenie', inspirata de teribilismul varstei. Deci eu si acum cand sunt bunica mai atrag atentia unor copii sau preadolescenti cum ar fi mai bine sa procedeze. E drept asta se intampla in Cluj) . Din pacate numeroase familii (chiar aparent "onorabile") nu au cum oferi o educatie cat de cat decenta copiilor pentru ca sunt la randul lor needucati. Aici isi spun cuvantul cei 30 de ani de "tranzitie" tembela, dar si rasturnarea valorilor din timpul dictaturii, denumita impropriu comunism (socialism).
      • Like 1
    • @ Catalina Ghitulescu
      Imposibil atata timp cat a fi profesor este complet neatragator pentru tinerii bine pregatiti/educati/cu principii morale solide. Ca mai sunt cativa care fac meseria de dascal din pasiune ajuta prea putin in Romania de acum. Dar majoritatea aleg meserii mai banoase si mai putin stresante.
      • Like 0
  • Ada check icon
    Da, educatia de acasa... ce sedinte , ce pedagog, ce profesori.
    Trebuia sa inceapa : "Buna ziua" sau "Ma scuzati, imi spuneti va rog daca ASE-ul este la urmatoare statie " si "Multumesc".
    Codul bunelor maniere se poate asculta si in casti, numai sa vrei.

    • Like 2
  • Valentin check icon
    Asta pentru că la noi examenul de pedagogie nu e luat în seamă. La titularizare există o notă la examenul de predare si una la examenul scris, dar nu se face media si nici nu este luată în considerare. Noi nu avem profesori pentru că accentul nu cade pe predare.
    • Like 2
    • @ Valentin
      Faptul ca fata s-a exprimat cum s-a exprimat e vina parintilor, nu a profesorilor. Bunele maniere se invata acasa.
      • Like 2


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult
sound-bars icon