De ce cresc salariile

După întâlnirea cu mass-media de la BNR, din 7 ianuarie, n-au fost puțini comentatorii care s-au grăbit să afirme că Banca Centrală ar fi marcat, prin vocea guvernatorului, o schimbare de macaz pe calea creșterilor salariale. Unele voci au interpretat mesajul guvernatorului BNR ca fiind chiar un fel de salut: „Bine că se măresc salariile”. 

Altele au văzut „un contrast între afirmațiile guvernatorului din 7 ianuarie 2016 și avertismentele din mai 2015, când se arătase îngrijorat că majorările salariale pot pune presiune pe deprecierea leului”.

În realitate, nu s-a produs nicio schimbare de macaz. Poziția BNR e aceeași din anii trecuți sau din mai 2015, fiind doar reafirmată în ianuarie 2016. Și anume că, în România, în contextul integrării europene și al libertății de circulație a forței de muncă, niciun guvern nu-și poate permite să evite majorarea salariilor.

Iar dacă nu ar da curs acestei cerințe, care este impusă de o realitate istorică, și-ar asuma riscuri politice, sociale și economice mari. Departe, deci, de a-și fi exprimat satisfacția pentru că, în 2016, bugetul statului este încărcat cu un spor de cheltuieli, fiind nevoit să asigure creșterea câștigurilor medicilor, profesorilor, asistenților sociali, în general ale salariaților bugetari și, din luna mai, mărirea salariului mediu, guvernatorul BNR remarca inevitabilitatea creșterilor salariale. Înghețarea salariilor s-ar solda atât cu descurajarea muncii, cât și cu plecări din țară ale multor specialiști buni –medici, profesori, ingineri, experți în calculatoare etc. etc. fapt ce ar conduce la agravarea deficitelor de forță de muncă bine pregătită.

Una e deci să spui, analizând contextul dat, că sporurile salariale sunt inevitabile și alta să saluți presiunea pe buget a salariilor în creștere. Iar dacă creșterea salariilor este inevitabilă, ce trebuie să fie evitat? Concubinajul! – a subliniat guvernatorul BNR. Concubinajul între creșterile de venituri și reducerile de impozite și taxe asociate cu dozajul incorect între muncă și bani, între muncă și capital, între ce se produce și ce se consumă.

Dar când nu plătesc cei ce dau frâu liber incompetenţei… plătesc toţi. Reducerile de taxe și impozite, pornite din buna intenție de a spori puterea de plată a firmelor din economie și a populației, nu-și mai ating scopul. Piaţa îşi încasează totdeauna impozitul pe nepricepere şi pe erori.

Școala de la BNR, în toate analizele publice, a opinat că România are nevoie ca de aer de salarii care să stimuleze munca bine făcută. Subliniind însă apăsat, din perspectiva stabilității financiare, interesul major pentru o legătură corectă între salariile plătite de la buget sau în companiile cu capital privat și puterea de plată a ţării raportată, desigur, la productivitatea muncii. Și nu la productivitatea muncii… în industrie, spre care alunecă numeroși analiști; pentru că un raport corect se face cu productivitatea muncii la nivelul întregii economii. Cum însă la acest indicator se ajunge punând în aceeaşi ecuaţie valoarea adăugată brută, cea obţinută în toată economia, şi populaţia ocupată –fiind cuprinşi aici atât salariaţii, cât şi lucrătorii pe cont propriu care exercită activităţi productive – ce concluzie se desprinde? Că o altă bază pentru creșteri salariale, mai solidă și mai obiectivă decât productivitatea muncii pe economie, e imposibil să poată fi găsită. 

Schimbări radicale sunt așteptate și în companiile de stat, între care cele ce se confruntă cu insolvența și cu pierderile nu sunt tocmai rare. Piața e neiertătoare și în cazul lor, dar statul închide deseori ochii.

Revin la ideea dozajului. Pentru că e nevoie, mai cu seamă, să se ajungă la o cerere de consum restructurată, care să fie acoperită cu bani din muncă eficientă, din investiţii în afaceri profitabile şi din alocaţii bugetare sustenabile, în stare să stimuleze creşterea economică sănătoasă. În prea multe locuri însă, de fapt în două sute de mii de firme risipa, munca neperformantă, cheltuielile mari şi cifrele de afaceri mici întrețin pierderi repetate an de an; Iar în aproape 300.000 de firme datoriile sunt mai mari decât întreaga lor avere. De plătit… plătește populaţia. Sau plătesc companiile rentabile, îndeosebi cele cu capital privat. Delăsarea şi incompetenţa nu pot constitui însă o bază pentru creșteri salariale.

Acum e nevoie ca veniturile sănătoase să sporească. Să fie atrași în companii manageri cu gustul performanţei. Să vedem patronii debarasându-se de vechile reflexe, dar promovând competenţa şi competitivitatea. Fiindcă prea mulți patroni nici nu-şi dau seama că angajând personal neperformant, care se mulţumeşte cu bani puţini, îşi subminează propriile afaceri.

Schimbări radicale sunt așteptate și în companiile de stat, între care cele ce se confruntă cu insolvența și cu pierderile nu sunt tocmai rare. Piața e neiertătoare și în cazul lor, dar statul închide deseori ochii. Buzunarul statului e larg, milioane şi milioane de români contribuie - cu impozite pe salarii, pe case, pe pământ, pe maşini, pe fiecare bănuţ cheltuit pe piaţa de consum - la liniştea managerilor neperformanţi. De fapt, aici îşi joacă rolul concepţia cea mai păcătoasă: că buzunarul statului e larg şi că, în fond, e... buzunarul nimănui.

Dar când nu plătesc cei ce dau frâu liber incompetenţei… plătesc toţi. Reducerile de taxe și impozite, pornite din buna intenție de a spori puterea de plată a firmelor din economie și a populației, nu-și mai ating scopul. Piaţa îşi încasează totdeauna impozitul pe nepricepere şi pe erori.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp