“Vreau la Buni!” Nu știu câți părinți ar țopăi de bucurie la auzirea acestor cuvinte, dar bănuiesc că mulți s-ar grăbi să împlinească dorința și și-ar freca palmele cu un zâmbet pe buze ce ar trăda planurile nebunești de a ieși în oraș, de a deschide un vin alături de partener, de a comanda junkfood și, mai ales, de a dormi până târziu. Noi, părinții, suntem ființe simple. În general, cam toți visăm la aceleași lucruri: mai mult timp pentru ce ne place, mai mult somn.
Doar că eu simțeam un gol în stomac când auzeam cererea fetiței mele. Mă dureau capul, stomacul, nu mai puteam mânca, am luat o viroză care m-a lăsat fără voce o săptămână. Perioada aia a fost ca o gripă oribilă.
Aveam o mulțime de reacții fizice la stresul adus de divorț, de vinovăția de a fi incapabilă să îi ofer unui copil liniștea pe care toți ne-o dorim când suntem mici, mediul ăla în care nu se întâmplă nimic nou și tocmai asta e minunat: casa e casă, Crăciunul arată la fel, vacanțele la mare și la munte, cu mami și cu tati, sunt mereu la fel. Schimbarea e dureroasă, aduce confuzie. Știam asta, doar trăisem doar cu mama mea, divorțată de tatăl meu, și mereu m-am întrebat de ce la mine acasă nu e la fel ca la alții.
Până atunci mă puteam plânge, ca orice mamă normală și cât de cât modernă și sofisticată, că nu am timp să ajung la sală și la salon, că nu mai ies cu prietenele în oraș, că nu dorm destul. Noile probleme din viața mea făceau ca cele vechi să pară o miorlăială penibilă. Aveam de rezolvat o situație mult mai complexă decât o dimineață de sâmbătă în care cineva, nu spun cine, mă trezește la răsărit și îmi cere clătite cu dulceață.
Bifând toate căsuțele din formularul clasic, cu o slujbă solicitantă, un soț ocupat și o grădiniță privată, puteam chiuli destul de mult de la rolul de mamă. Aveam mereu scuze foarte bune. În primul rând, eram epuizată. În al doilea rând, aveam cea mai bună bunică din lume pentru fetița mea: mama mea. Era ca și cum aș fi fost eu acolo, îmi spuneam, nu angajasem o bonă filipineză!, deși și aia ar fi făcut probabil o treabă bună, doar că... nu eram eu. În al treilea rând, nici nu știam cum să fiu mamă. Am decis să amân cât era posibil asta. Dar la un moment dat nu s-a mai putut amâna, cutremurul m-a lovit, iar eu știam demult că am bulină roșie.
M-am trezit singură cu fetița mea. Singură și fără să știu cum să mă apropii de copilul meu de 4 ani și jumătate care a stat mult mai mult cu bunica decât cu mine, adică de dimineața până seara, până la 3 ani, când eu am renunțat la slujbă și am devenit freelancer, și încă un an în care, greu am înțeles de ce, prefera să stea cu tatăl când îl prindea pe acasă. O relație complicată și acolo, dar fiecare cu psihologul lui, ca să zic așa.
În toată nebunia pe care o trăiam, aveam un reper. Vedeam un far în depărtare. Eram în derivă, dar știam că acolo trebuia să ajung. Eu și mama mea am fost mereu apropiate, îi spuneam totul și aveam încredere în ea, ceea ce nu s-a schimbat până astăzi. Când am închis ochii și mi-am imaginat viitorul, eu nu am văzut asta pentru mine și fiica mea. Am văzut ceva dureros: că aș fi aflat ce mai face de la alții, că nu m-ar fi sunat să vadă pur și simplu ce mai fac, că nu am fi avut secretele noastre și planurile noastre. Iar pe copiii ei i-ar fi crescut niște bone, eu aș fi fost una dintre acele bunici care insistă că au viața lor și nu se pot sacrifica, au de udat plante, de plimbat căței, de văzut peisaje frumoase, nu au timp de schimbat scutecele nepoților. M-aș fi urât. Nu, deja mă uram.
Nu știam ce să fac sau, mai bine zis, îmi plăcea să cred că nu am ce să fac. Că am încercat totul. Că nu mai depindea de mine. Psiholoaga la care am mers în acea perioadă mi-a aplicat un duș rece de care aveam nevoie. “Nu reușesc să am o conexiune cu ea, oricât aș încerca!”, mieunam eu slabă de pe canapea. Nu aveam curaj să mă privesc în oglindă, de fapt, să înțeleg ce fac greșit. “Ești neliniștită, ai un conflict interior care se vede, se simte, deranjează, obosește. Copiii caută la adulți liniște, să se simtă în siguranță în brațele lor.” Atunci am înțeles că nefericirea mea se transmitea ca un virus. Că orice om, mic sau mare, m-ar fi ocolit dacă ar fi avut vreun pic de instinct de conservare. Trebuia să rezolv acele dureri care mă măcinau și mă împiedicau să văd și să ascult cu adevărat un copil.
O lună a trecut fără să știu cum, soarele a tot răsărit și a apus, iar eu am respirat și am expirat în mod automat, amorțită, am hrănit, spălat și dus și luat copilul de la grădiniță, iar într-o seară, am simțit că pot. Am pus telefonul pe silent, m-am așezat pe jos și am întrebat-o: ”Ce vrei să facem?” M-am uitat la ea, chiar m-am uitat la ea. Mi s-a părut că o văd pentru prima oară după foarte mult timp. Poate chiar de când am văzut-o prima oară, vânătă, urlând cu ochii închiși pe pieptul meu, cu cordonul ombilical încă pulsând. De atunci, cred că nu mai fusesem destul de atentă.
A vrut să pictăm. Masa din bucătărie a devenit atelierul nostru. Am întins foi, acuarele și pensule, am sacrificat și una de machiaj, preferata mea pentru smokey eyes, chiar m-a durut sufletul!, și am pictat până ni s-a făcut foame. Am adormit fericite în seara aia, îmbrățișate și liniștite.
A doua zi am făcut împreună un chec. În fine, de fapt am amestecat cam toate ingredientele, condimentele și ierburile pe care le-am găsit prin dulapuri, boia, chimion, piper, oregano, sare, făină, pesmet, sos de soia, după o rețetă numai de fii-mea știută.
În altă zi am lipit foi pe sub mese ca să putem desena întinse pe spate, cu ochii spre tavan. Am făcut schimb de haine, am hrănit porumbeii, am sortat jucăriile, ne-am urcat în pod pur și simplu, ne-am dus noaptea în parc să ne jucăm cu zăpadă și când ne-am întâlnit cu un alt copil și tatăl lui, le-am zis: “Ha, deci nu suntem singurii nebuni!” și am râs cu toții. De ziua ei, mi-a spus ce și-a dorit când a sulfat în lumânări. Numai mie, e secret!
Ceva s-a schimbat. O văd, o ascult, o înțeleg. Nu cred că aș fi ajuns aici dacă nu aș fi simțit că am ajuns pe marginea prăpastiei. Când am simțit că încă un pas în acea direcție înseamnă că nu mai e cale de întors. Trebuia să o iau de la capăt. Ori deveneam mama ei sau nu mai eram pentru ea decât o altă rudă de sânge. Durere mai mare nu ar fi existat pentru mine decât a doua variantă.
În sfârșit, văd. Nu doar pe ea o văd, cred că și pe mine mă pot privi în oglindă, în sfârșit. Și pe cei din jur. Astăzi, pot să țin ochii deschiși și să iubesc mai mult, mai profund. Ce nu te omoară te face mai puternic, nu? Nu, uneori te face mai bun.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
O sa fiti o mama perfect. Stiti de ce ? Pt ca o vedeti, asa cu totul , si ea va vede tot asa ( cu totul : cu bune si cu rele ).O sa construiti o relatie perfecta mama-fiica.
Sa doresc succes !
Bănuiesc că răspunsul la întrebarea din titlul pleonastic „de-ce-divortul-m-a-facut-o-mama-mai-buna-si-un-om-mai-bun" este banal: pentru că n-ați avut încotro, doamnă.
Divorțul, după perioada de jale și stres inerente, se poate dovedi, dincolo de nefericire, alegerea unei căi mai bune de viață. Da, inclusiv pentru copii. N-a avut încotro, e drept. Câteodată viața ne obligă să facem ceea ce nu vrem, dar se dovedește a fi calea mai bună.
Pare happy end...sau măcar o posibilitate.
Nu-i ușor să te conectezi la copii, asta E adevărat. Trebuie să mai ai capacitatea de a fi tu copil, ceea ce ee...nu e ușor.
Dacă mai ești și vreun corporatist din ăsta stresat, sau careva de sub ciubota vreunui cumătru, poți să o uiți.
Dar trebuie să încerci, nu? :-)
Baftă.
Baiatul meu e mai mare cu peste 10 ani fata de fata ta. Recent am inceput un proces asemanator tie - sa il privesc cu adevarat, sa il cunosc, sa vorbim altfel unul cu celalalt. Merge mai incet decat la tine. Varsta ii face mai susceptibili.
Tu o vei avea mereu aproape daca pastrezi relatia asa cum e acum. Numai bine amandorura.
Copiilor de școală primara li se vorbește despre divorț, familie recompusa, frați vitregi și asa mai departe. În primul rand e un subiect care chiar ii interesează, sunt suficient de mari ca sa observe ca Gigel are doar mama iar Costel are alt tata și doi frați in plus fata de anul trecut. Iar pe cei afectați direct ii ajuta sa audă și surse neutre ca nu-s ei motivul problemelor de acasă.
Deh, propaganda progresista. Mai bine ar invata să-și facă cruci în orele alea.
Și vezi că pui cam multe virgule cînd nu e cazul. :P
Nici n-ar fi avut sens povestea fără o lămurire a contextului.
.Mulțumesc. Voi fi mai atentă pe viitor.
Like pentru discreție. Sunt și eu de părerea că viața personală trebuie să rămână așa.