Bazându-mă pe experiența personală, îmi permit să lansez ipoteza că fanii Coldplay provin în mare parte din middle și upper middle class, că mulți dintre ei sunt persoane educate din mediul urban cu venituri disponibile și pentru cheltuieli care nu sunt urgente. Cel puțin cei care merg la concerte. Vorbim deci despre oameni care au crescut și au fost socializați, implicit sau explicit, cu ideea că manelele sunt un mare nu. Că manelele reprezintă o categorie socială inferioară, lipsă de educație, vulgaritate, incultură etc., deci tot ceea ce au învățat că e negativ și de nedorit de la propria persoană.
Nu de alta, dar așa am crescut și eu.
Am simțit si eu rușinea atunci când observam că ritmul e antrenant, că poate muzica nu e atât de rea până la urmă. Chiar și acum mi-e mai ușor să dansez pe turbo folk. Creierul îmi oferă o portiță: dacă nu sunt cântate în limba română, dacă nu înțeleg versurile, înseamnă că nu sunt manele.
Și nu mă refer la manifestări publice: Am descoperit recent o manea care îmi place. Însă nici măcar în intimitatea casei mele nu mă simt 100% confortabil dansând pe această melodie. Atât de internalizată e rușinea.
Dar să revenim la subiect.
De ce huiduie acești oameni educați și cizelați? Și pe cine huiduie de fapt?
Din experiența personală și profesională aș zice că, huiduind artistul de pe scenă, dau voce propriului conflict interior (element important în manifestări individuale ale rasismului), frustrării acumulate în timp ce deveneau ceea ce sunt: exponenți ai categoriei lor sociale, ai burgheziei.
În acest parcurs am fost nevoiți să ne conformăm anumitor norme pentru a fi acceptați în comunitatea din care doream să facem parte: în familie, în grupul de egali, în națiune.
„Selbstverfolgung im Anderen“ e o sintagmă importantă în cercetarea rasismului împotriva romilor. Trăirile și impulsurile pe care nu le putem accepta la propria persoană sunt proiectate pe alții și pedepsite într-un proces de autoflagelare prin condamnarea celuilalt.
Cu alte cuvinte, oamenii ăștia se huiduie pe ei înșiși pentru că probabil majoritatea dintre ei s-au “rupt pe manele” sau și-ar fi dorit să o facă la un moment dat. În același timp își exprimă frustrarea față de societatea care i-a forțat să se controleze, să se conformeze, astfel încât să bifeze căsuțele dezirabile. Proiectează ura împotriva sinelui asupra persoanei de pe scenă.
Toate aceste procese au loc inconștient, bineînțeles, pentru că: “Nu fac vorbele cât fac faptele – mai bine vorbe puține și buzunarele pline.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cuvintele dvs: „Din experiența personală și profesională aș zice că, huiduind artistul de pe scenă, oamenii dau voce propriului conflict interior (element important în manifestări individuale ale rasismului), frustrării acumulate în timp ce deveneau ceea ce sunt: exponenți ai categoriei lor sociale, ai burgheziei. Ce fel de logica aveti din experienta dumneavoastra profesionala? Conflict interior? Si burghezi? Ia coboriti putin pe Pamint si incercati experienta despre care va vorbesc.