De ce îi strică pe copii ora de Educație Sexuală?

Foto: Giovanni Gagliardi/ Alamy/ Profimedia Images

Un studiu destul de vechi încadra oamenii, alături de delfini și maimuțe bonobo, în categoria speciilor care fac sex de plăcere, nu doar cu scop de reproducere. Ce-i drept, acestea ar fi singurele specii descoperite până acum, având această calitate. A conștientiza, pe de o parte, și a accepta, pe de altă parte, acest lucru, este, se pare, chiar și în secolul XXI, o provocare pentru specia Homo sapiens sapiens. Evoluând din Homo erectus, sapienșilor li s-a pleoștit rațiunea sexuală.

Poporul român, reprezentat atât prin guvern și parlament, cât și prin instituția pentru purificarea sufletului și pregătirea pentru viața de apoi, își manifestă cu înverșunare ura față de sex, mai exact, față de educația sexuală.

Sunt aceia care își imaginează că orele de educație sexuală în școli ar presupune vizionări de filme porno, eventual transformate în orgii. Probabil o mulțime nedisjunctă cu prima are impresia că sexul este un mister pentru copiii și adolescenții sub 18 ani, iar cei care au auzit cuvântul „sex” sunt cazuri izolate, excepții de la regulă. Cine nu a dat printr-o școală de stat în ultimii 30 de ani – într-o recreație, nu în timpul orelor – s-ar găsi luat pe nepregătite de vocabularul lipsit de rușinea elementară, regăsit în acest mediu formator. Cuvinte precum „labă”, „țâțe” sau „cur” sunt printre acelea care vă vor zgâria cel mai puțin auzul, precum creta pe tablă. Și pe bună dreptate. Provenind din medii din cele mai diverse – având mai mult sau mai puțin acces la materiale sexuale pe internet, dar și la conversații din cele mai colorate în familiile din care provin, copiii și adolescenții, negat fiindu-le dreptul la cunoașterea propriului corp, își bagă și își scot tot ce pot, verbal sau fizic, în obiecte din cele mai diverse, precum cele din celebrul film american „American Pie”.

O statistică la nivel mondial spune că vârsta medie de la care copiii sunt expuși pornografiei este de 11 ani – fie în mod intenționat, fie accidental. 93% dintre băieți și 62% dintre fete sunt expuși pornografiei online pe parcursul adolescenței. 22% din pornografia accesată online de persoane sub 18 ani e vizionată de minorii sub 10 ani. 70% dintre adolescenți definesc pornografia în sensul ei funcțional, nu după forma ei. Adică adolescenții înțeleg pornografia ca imagini care le stimulează sentimentele intime, nu ca pe o formă de divertisment. 57% dintre adolescenți vizualizează pornografie cel puțin o dată pe lună, în timp ce la bărbații adulți procentul acesta e de 46%. Obișnuința cu pornografia e și ea foarte răspândită și un număr tot mai mare de adolescenți văd pornografia ca pe ceva normal.

Pornografia poate fi asemănată, într-o măsură, cu un drog. În sensul în care ea poate da dependență. Unul ușor, vizual, legal peste 18 ani (16 în anumite țări, 21 în altele), care este, totuși, mai la îndemână decât drogurile interzise – la egalitate cu țigara și alcoolul. Care drog, la fel ca oricare altul, afectează relațiile sociale și stima de sine. În plus, determină o viziune eronată asupra relațiilor sexuale sănătoase.

Scriitorul și eseistul francez Jean Baudrillard, decedat în secolul nostru, spunea: „La inima pornografiei este sexualitatea bântuită de propria ei dispariție”. Adică, pe cât mai mult încercăm să ne inhibăm natura sexuală, pe atât ea va răbufni. La polul opus, biserica și asociațiile gen „Coaliția pentru Familie” văd această chestiune ca având soluții în inhibare și interzicere.

Educația sexuală, într-o formă evoluată, ar trebui să aducă în discuție chestiunea pornografiei, cu toate efectele ei, și să o trateze nu doar în direcția „nu e bine”, ci „ce înseamnă”, „de unde provine”, „care sunt efectele nocive”, „cum se controlează”. Și, mai ales, curiozitatea nu a omorât, în acest caz, nici pisica, și nici pe nimeni altcineva. Bineînțeles, în limite legale.

O altă statistică recentă, oferită de Organizația Mondială a Sănătății, situează România pe locul 3 la nivel european în ce privește bullying-ul, după Rusia și Letonia. Ce mi s-a părut dintotdeauna interesant, în sens negativ, este faptul că limba română nu are traducere literală pentru cuvântul “bullying”. Practic, această noțiune nu există în limba română. Există termeni precum „hărțuire”, „intimidare”, „terorizare”, dar niciunul dintre aceștia nu redă în totalitate ideea de bullying, așa cum este ea înțeleasă în limba engleză. Adică, citând din Wikipedia, „un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire.[...] Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu altele: la școală, la locul de muncă, în familie, în cartiere, în biserică, în mass-media, chiar între țări etc. Se creează astfel o stare de conflict, care nu poate fi depășită decât dacă se conștientizează existența fenomenului.”.

Tot Wikipedia ne spune, la cauzele bullying-ului, că „expunerea la violență a unei persoane poate duce mai departe, precum efectul fluturelui, la alte fenomene de bullying, atât din partea agresorului, cât și din partea celui agresat. De multe ori, agresorul adoptă violența ca ultimă posibilitate de defulare și exprimare, fiind la rândul său abuzat ori neglijat. Cauzele cele mai des întâlnite care determină astfel de comportamente ale agresorului pot fi lipsa de empatie, egocentrismul, orgoliul, superficialitatea relațiilor umane, și, mai ales, expunerea și preluarea unor modele de comportament similare.

Bullying-ul nu este o etapă normală a dezvoltării copiilor și adolescenților și e considerat ca fiind un fenomen ce precede comportamente agresive cu consecințe și mai grave. De asemenea, bullying-ul poate contribui la crearea și menținerea unui mediu de teamă și intimidare în școală. Aproape zece ani de cercetare arată că fenomenul în discuție poate afecta foarte serios funcționarea psihosocială, învățarea și sănătatea celor care îi devin victime.

O concluzie îngrijorătoare privind motivele pentru care un copil a agresat un altul este că 50% dintre aceștia au considerat că victimele au meritat acest tratament, 36% au afirmat că și ei au fost agresați de persoana respectivă și au simțit nevoia să se răzbune, 29% au dorit să se impună, 15% consideră că mai mulți colegi se comportă astfel cu acea persoană și au făcut și ei la fel, 11% au făcut-o ca să se distreze, iar 6% au afirmat că astfel de comportamente sunt ceva obișnuit la ei în școală și nu consideră că au făcut nimic deosebit.”

Mă întreb în mod retoric: orele de educație sexuală nu ar putea include fenomenul de bullying? E adevărat că legătura între acest fenomen și sexualitatea umană nu este una directă, și la prima vedere, obiectul psihologie ar fi mai potrivit pentru el. Totuși, agresivitatea socială și cea sexuală pot avea cauze comune, motiv pentru care trecerea de la una la alta ar putea fi făcută ușor. În plus – mai important decât asta – ideea de educație sexuală ar manifesta un alt fel de atracție, dacă ar încerca în mod activ contracararea bullying-ului.

Cea mai veche meserie din lume este, recunoscut de toți, prostituția. Nu puține țări, atât europene, cât și de pe alte continente, o acceptă sau chiar o reglementează. Nu îmi voi propune, în cadrul acestui articol, nici să o promovez, și nici să o condamn. Susțin doar că ea există, și că ar trebui, cel puțin, să nu fie ignorată. La acest capitol, educația sexuală ar putea avea o mare contribuție. Ar putea prezenta, pe larg, dar și în detaliu, pericolele ajungerii în rețelele de trafic de carne vie și existența sclavagismului sexual (și nu numai). Ar putea preveni fetele, de la vârste fragede, despre felurile extrem de diverse de manipulare și seducție, despre sindromul Stockholm, dar și despre mijloace de contracepție – un subiect iarăși extrem de respins de către cultele religioase și ONG-urile care promovează familia tradițională.

Violul și combaterea lui ar trebui să fie o prioritate în predarea acestui obiect, având în vedere recentul studiu, în care aproximativ 55% dintre români îl consideră acceptabil în anumite condiții. Pe fenomenul violului ar trebui pus accentul atât la fete, cât – mult mai important – la băieți. Aceștia din urmă sunt, de fapt, cei care violează, în cele mai multe cazuri. Fetele pot fi învățate cum să încerce să prevină, dar și să reacționeze – atunci când ajung în situații inevitabile. Băieții, în schimb, au nevoie de exercițiul autocontrolului, puși fiind în dificultate în context de dezvoltare hormonală. Respectul pentru sexul opus, sau pentru sexul de care ești în mod natural atras, ar trebui să reprezinte o prioritate de la vârste fragede. Iar devierile sexuale comportamentale ar trebui consiliate și, în ultimă fază – la fel ca orice altă deviere – pedepsite.

Identitatea sexuală, sau identitatea de gen, este, din păcate, un subiect tabu în România secolului XXI. Aceasta, împreună cu orientarea sexuală, este, în mod dovedit, unul din motivele care stau la baza rejectării ideii de educație sexuală. Atât transsexualitatea, cât și homosexualitatea, și toate celelalte identități și orientări sexuale, sunt considerate de către mulți români devieri mentale, boli, la fel ca schizofrenia sau oligofrenia. Din acest motiv, mă întreb dacă nu cumva, exact pentru ca această materie să fie acceptată de către o masă mai mare a cetățenilor, în primă fază aceste două subiecte ar fi bine să fie ocolite. Mai târziu, peste câțiva ani, ar putea reintra în discuție introducerea lor.

Un subiect la fel de important ca și cele precedente, în cadrul materiei „Educație Sexuală”, ar trebui să fie momentul în care și persoana cu care alegi să faci sex. Bineînțeles, biserica promovează sexul după căsătorie, și chiar și în acel caz, doar sex neprotejat, cu scop de reproducere. Sunt curios câți dintre cititori sunt adepți fideli ai acestei dogme. Personal, am cel puțin doi prieteni vechi, oameni pentru care am un respect profund, care au respectat parțial această regulă, și anume sexul doar după căsătorie. Evident sau nu, acesta nu reprezintă unul dintre motivele ostentative pentru care îi respect. Cu toate astea, le înțeleg punctul de vedere, și îi consider oameni cu o voință de fier, care au ținut la o parte din tradițiile cu care au fost educați, iar acest lucru i-a ajutat pe ei să devină mai puternici. Că aceste tradiții sunt sau nu pragmatice pentru toată lumea, nu îmi propun să dezbat nici acest aspect în acest articol. Țin doar să punctez un singur lucru: sexul ar trebui să fie, în viziunea mea, actul cel mai intim cu putință dintre doi humanoizi. Copiii asociază, în inocența lor, sexul cu dragostea. Probabil că acesta este unul din lucrurile care ne diferențiază cu adevărat de alte specii: tandrețea din timpul actului sexual.

Mulți adulți consideră că sexul, odată conștientizat, explicat, predat, își pierde misterul. Iar copiii își pierd inocența. Eu consider că acesta este unul din motivele reale pentru care atâția oameni se opun predării sexului în școli. Ei bine, dragi cititori, eu consider că nu e deloc așa.

Faptul că unui copil îi explici detaliile tehnice ale unei povești cu zâne și zmei, faptul că îi spui că dragonii nu există, dar că ei sunt imaginați având trăsături asemănătoare cu reptilele, asta nu îi face să nu mai creadă în eroi, și în supremația binelui împotriva răului. Știința și Imaginația sunt două lucruri care nu s-au răzvrătit vreodată una împotriva alteia.

Dimpotrivă: pentru ca Iron Man sau Batman să reușească să își învingă adversarii, ei trebuie să devină extrem de conștienți de puterea acestora din urmă, în paralel cu dezvoltarea celei proprii.

De aceea, consider cu tărie că Educația Sexuală ar trebui ridicată la rang de materie în școli, iar biserica – să o promoveze.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp