Foto: Dha / imago sportfotodienst / Profimedia
Astăzi vreau să-ți spun trei povești adevărate ultra-scurte, iar la final să trag o concluzie despre ce poate să însemne viitorul nostru ca nație.
Prima poveste e din anii 50. Ea ar putea fi intitulată: Numai noi și Numai acum:
Profesor celebru la Harvard, Edward Banfield face o călătorie cu noua sa soție în satul natal al acesteia, Chiaromonte, în sudul Italiei. Pentru că amândoi erau specialiști în studiul comportamentelor sociale, soții Banfield observă diferențe uriașe între locul respectiv și SUA. Chiaromonte e un loc marcat de sărăcie, lipsă de cooperare și invidie, fără viață asociativă și fără dorință de dezvoltare a societății.
Esența acestei descoperiri este viziunea pe termen scurt, dublată de interesele familiei în detrimentul binelui comun.
În cartea care a apărut în urma acestei cercetări spontane („Baza morală a unei societăți întoarse pe dos") se remarcă două observații:
În primul rând, Banfield a introdus conceptul de „familism amoral" care descrie o cultură în care oamenii acționează în interesul imediat al familiei lor nucleare, ignorând interesul comunității mai largi. Oamenii nu aveau încredere unii în alții și nu cooperau decât în cadrul familiei lor imediate. Acest comportament era văzut ca un obstacol major în calea dezvoltării economice și sociale locale.
În al doilea rând, sătenii din Chiaromonte aveau o perspectivă foarte limitată asupra viitorului. Ei nu investeau în educație sau în afaceri pe termen lung, preferând să se concentreze pe obținerea unor beneficii imediate și sigure.
Când am citit observațiile lui Banfield mi-a fost foarte clar că există paralele viguroase între acea cultură și cultura românească de după anii 90. Mai ales lipsa cronică de încredere între români (studiile arată că e de 4-6 ori mai puțină încredere între români decât între locuitorii țărilor din vestul Europei, cum ar fi Germania sau Olanda).
A doua poveste este din anii 2000. Ea e intitulată: Ce am învățat în China despre colectivism.
În 2007 am avut ocazia să stau câteva luni în China la niște prieteni care aveau o companie de training. M-au frapat multe lucruri în cultura chineză, dar cel mai interesant a fost să învăț despre felul cum funcționează colectivismul.
Mi-aduc aminte că la un moment dat prietenii mei antreprenori (un englez și un australian) îmi povesteau cum au comandat bere pentru o petrecere a companiei. Pentru că știau din alte surse că e foarte important să pună în contract gradul de umplere al paharelor, au specificat proprietarului de restaurant că berea trebuie să acopere 3 sferturi din înălțimea paharului. Când au ajuns la restaurant proprietarul schimbase paharele cu altele mai mici. Practic, găsise o modalitate să reducă așa cantitatea, dacă nu punând mai puțin lichid, atunci reducând volumul recipientului.
În zilele următoare, când am întrebat pe unul dintre prietenii mei dacă pot merge la un spectacol de Karaoke (sunt extrem de populare în China), mi-a zis că am noroc, pentru că are un prieten chinez amator de așa ceva.
L-am întrebat dacă nu e mai bine să mergem noi cu cei de la firmă. S-a uitat mirat la mine și mi-a zis că nu așa se merge. Trebuie să cunoști pe cineva de-ai lor. „Dacă ești prieten cu unul dintre ei, ești prieten cu toți’’, mi-a zis amicul meu. De regulă camerele de karaoke sunt rezervate cu mult înainte și dacă ai prieten din grupul respectiv, poți veni cu încă 1-2 oameni.
Cele două întâmplări au fost suficiente, pentru ca la întoarcerea în țară să mă documentez despre formele de organizare socială colectiviste versus cele individualiste sau autonome. De fapt, atunci am și dat peste cartea lui Banfield.
În culturile colectiviste, așa cum remarcă profesorul Daniel David, „grupul este mai important decât individul. Într-o structură a indivizilor autonomi, grupul este important, dar trebuie să servească interesele, valorile și nevoile individului.”
În plus, față de cele de mai sus, merită adăugat că o consecință a culturilor colectiviste este stima de sine scăzută a indivizilor. E normal să fie așa. Dacă tu ești mereu subordonat grupului, nu-ți trebuie prea multă stimă de sine. Scopul tău nu e să te impui, ci să te supui.
România este astăzi încă o cultură colectivistă (țările asiatice și cele ale Europei de est așa sunt). Țări precum SUA sau societățile din Europa de Vest sunt reprezentanții culturilor individualiste sau autonome.
Interesant însă este faptul că noua generație de români dă semne evidente de cultură orientată spre autonomie.
Și așa ajungem la a treia poveste adevărată, în prezent. Îmi vine să îi dau titlul: Am înfrânt.
La final de mai, am fost pe stadion la meciul de retragere al generației de aur. Un eveniment excelent organizat și foarte bun în ansamblu!
Eram cu un prieten în tribună, după ce nu mai mersesem la un meci de 20 de ani…
M-am uitat în ochii lui și am avut amândoi aproape aceeași reacție: fotbalul poate fi extraordinar de frumos.
Cu vreo 20 de ani în urmă, eram la un meci Steaua – Bacău, în Ghencea. Mă dureau urechile de atâtea înjurături. Când am ajuns acasă, în cabina de duș am văzut urmele de semințe de floarea-soarelui care îmi fuseseră scuipate în cap de cei de pe scaunele de mai sus.
Contrastul și atmosfera au fost senzaționale pentru mine. Dar a fost ceva și mai profund la acel eveniment. Am realizat în dialogul de după cu prietenul meu că acel meci a fost de fapt o ELIBERARE. O închidere de buclă. O copertă 4 în volumul intitulat Generația de aur.
Generația de aur își făcea ieșirea din teren ca să lase loc generației de azi.
Dialogul nostalgic pe care l-am avut cu Cristi (prietenul meu), s-a amestecat la un moment dat cu o tristețe acută, generată de întrebarea: noi de ce ne omorâm eroii ?
De ce procedăm așa cum am făcut cu Simona Halep, când pierdea câte un meci? De ce nu mai reușim să ieșim din apucătura asta hidoasă în care oricine reușește ceva e trântit la pământ…
Am plecat cu acest gust dulce amar de la stadion. Dulce, că tot evenimentul a fost foarte bun. Amar pentru că avem istoria asta de auto-denigrare națională.
Apoi, doar câteva săptămâni mai târziu a venit meciul cu Ucraina.
Am câștigat cu scor fain și ne-am bucurat cu energie renăscută că fotbalul românesc face bine.
Asta nu a fost însă destul să mă facă să cred că putem fi buni cu cei care se zbat în numele nostru.
A venit însă meciul cu Belgia. Și am pierdut în teren!
Am câștigat însă enorm în tribună și în țară.
Am câștigat o schimbare de paradigmă, de la înjurături la adresa celor ce ne reprezintă, la imnul național cântat din mii de piepturi ca un omagiu pentru ei.
Sper din toată inima (și cred) că trecerea de la o generație de fotbaliști la alta nu se aplică doar la fotbal, ci la întreaga țară.
Generația de aur era formată din vedete. Generația de azi e formată din oameni care au stimă de sine suficientă pentru a nu se demoraliza în grup la primirea unui gol.
Am rezonat foarte mult în sensul acesta cu observațiile publicate în Republica de Adrian Stepan :
„Astăzi (…) avem o echipă surprinzătoare formată din fotbalişti mediocri, dar care nu mai gândesc ca băieţii din anii ’90: luptă, iau gol, dar nu se demoralizează, trag de adversari de zece ori mai bine cotaţi decât ei. Cei mai mulţi au crescut prin Occident, nu mai au complexele generaţiilor crescute în comunism, cărora ni s-a indus ideea că suntem o naţie mică, bătaia de joc a celor mari…”
În concluzie, am inima plină de speranță din trei motive:
1. Sunt șanse (și semne) să ieșim încet din zona familiarismului amoral și a lipsei de încredere între frați (durează generații)
2. Cultura colectivistă nu generează prosperitate și progres pentru că este cerc închis. Membrii grupului sunt loiali grupului, dar consideră inamic orice persoană din afara grupului. Cultura autonomă (spre care pare că ne îndreptăm) generează bunăstarea pe care ne-o dorim.
3. În orice școală de psihologie există o corelație directă între încrederea în sine și prosperitatea individului. Noua generație de români dă semne de mai multă încredere în sine autentică decât predecesorii lor.
La final vreau să-ți spun că sunt conștient că nu se face primăvară cu o floare. În același timp, la meciurile naționalei se deplasează zeci de mii de români. Până acum ei au făcut pe străzile orașelor germane un adevărat spectacol de suporteri. Specialiștii știu că e nevoie de un mic procent din populație pentru a genera o mișcare de mase (3,5%). E foarte posibil ca ceea ce vedem acum în legătură cu echipa națională să arate că această masă critică a fost atinsă în România.
Ca un îndemn la acțiune îți propun să ne uităm la doi indicatori în viitor: Primul este măsura în care „luăm gol” și apoi ne mobilizăm să jucăm mai departe fără să ne dăm victime. Îl putem denumi coeficient de antifragilitate. Al doilea indicator este măsura în care ne onorăm reprezentanții, în loc să ne vărsăm frustrarea pe ei. Îl putem numi index de suporter.
Sunt măsurători simple care pot indica însănătoșirea fibrei naționale și a mândriei naționale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.