Foto: Kalush Orchestra, trupa care reprezintă Ucraina la Eurovision/ Profimedia
De vreo 20 de ani urmăresc cu religiozitate finala concursului Eurovision. Este un eveniment special pe care îl aștept mereu cu bucurie și este, totodată, unul dintre puținele motive pentru care cred că mai merită să ții un televizor în casă. Pentru mine, show-ul de la Eurovision se situează la nivelul maxim de interes mediatic, la fel ca finala Champions League sau alegerile din SUA.
Cunosc și opinia generală și greșită pe care o împărtășește publicul românesc, și anume că Eurovision este doar un show bătrânesc și demodat, cu artiști mai degrabă extravaganți decât talentați și cu un sistem de vot complicat și oricum nefuncțional, datorită “blocurilor” naționale (adică, de exemplu, românii votează automat Moldova și invers). De aici și audiența modestă a show-ului în România, față de vestul Europei. Toate aceste păreri au fost valide în trecut însă multe dintre probleme s-au remediat deja.
De fapt, Eurovision este acum cel mai modern și cel mai popular program de entertainment din lume. Asta pe lângă faptul că este cel mai longeviv, funcționând continuu de 65 de ani.
Spectacolul este live și circa 10% din populația lumii îl urmărește, în fiecare an. În Islanda audiența este de 95% din populația țării. ABBA, Celine Dion sau Julio Iglesias au participat în trecut la concurs, iar invitați au fost Madonna sau Cirque du Soleil. Germania este țara care a participat de cele mai multe ori, iar Irlanda conduce la trofee câștigate (7). Singura ediție care nu s-a ținut a fost cea din 2020, iar întreruperea a fost cauzată de Covid. Pentru evenimentul de diseară se estimează din nou o audiența de peste 500 de milioane de telespectatori.
Ca unul care am lucrat toată cariera în industria de evenimente, mă pot contrazice cu oricine susține că show-ul este demodat. Nu este deloc, ba chiar este, an de an, cel mai complex spectacol muzical de sunet, lumini și efecte speciale din lume. Este o mega-producție, iar cele mai noi tehnologii video si FX sunt inaugurate anual aici. Fiind un spectacol de creativitate, inovațiile sunt mereu apreciate, așadar programul tehnic te surprinde mereu cu ceva nou și neașteptat. E adevărat că uneori spectacolul tehnic depășește calitatea artistică a interpreților, însă ansamblul este oricum impresionant, iar reprezentația poate fi admirată, ca în orice production-show.
E adevărat, nu toate cele 20 de piese din finală sunt remarcabile. Personal ajung să-mi descarc doar două sau trei în fiecare an, pentru colecția din mașină. Dar fiecare țară încearcă, așa cum poate, să scoată ceva bun. Piesele prezentate sunt alese în mod diferit, în fiecare țară, de către deținătorul drepturilor (în general televiziunea națională). Așadar, fiecare țară se străduiește să prezinte cea mai modernă, cea mai populară și cea mai relevantă melodie compusă în acel an.
Întregul show este în fond despre kitsch, adică despre amestecuri creative de ingrediente, cu cât mai ciudat, cu atât mai modern și cu atât mai interesant. Toate detaliile unei reprezentații de 3 minute sunt foarte atent alese. Cei mai buni specialiști se ocupă de scenografie, costume, machiaj sau coregrafie, iar cei mai buni ingineri corelează materialele video cu programele de lumini și efecte speciale. Toate detaliile sunt teribil de importante și îndelung repetate, atunci când acompaniază solistul, pe scena de la Eurovision.
Sistemul de vot a avut probleme mari în trecut, în special, cum spuneam mai sus, datorită blocurilor naționale. Fostele republici sovietice sau țările din fost Iugoslavie se votau între ele, ca niște surori. România primea voturi patriotice din Italia și Spania, de la românii de acolo, indiferent de piesa cu care se prezentase. Exista și o solidaritate scandinavă, dar și nații mai încordate, care nu se votau niciodată între ele. Era clar că votul final nu reflectă decât parțial calitatea interpretării artistice.
Această problemă reală a apărut în anii 90, odată cu includera țărilor din estul Europei, care au destabilizat sistemul de vot, cu cultura lor orientată mai mult spre solidaritate națională, decât spre evaluare artistică obiectivă. Probelma a fost tratată îndelung și a fost cu greu rezolvată. Schimbarea sistemului de vot și reintroducerea juriilor naționale, a limitat efectele blocurilor naționale, așa cum reiese din evaluarea rezultatelor finale din ultimii 5 ani.
Acum, la Eurovision se practică un naționalim foarte soft, chiar plăcut. Unii participanți insistă pe acorduri muzicale provenite din cultura lor tradițională, pe când alții, mai moderniști se raportează mai mult la valorile culturale universale. După admiterea Israelului, iar apoi a Australiei, concursul a devenit multi-continental. Acum are audiență bună și în SUA și Canada.
Urmărind istoria concursului se poate înțelege cum politica nu se poate abține să nu se amestece în artă. De exemplu, atunci când Israelul a fost admis, în 1973, mai multe televiziuni arabe, care nu acceptau existența țării Israel, au ezitat, însă au continuat să difuzeze spectacolele. Dar reprezentația artiștilor evrei nu putea fi prezentată, așadar în timpul ei, posturile arabe difuzau reclame. Mai nasol a fost în 1978, atunci când Israelul chiar a câștigat concursul, iar în timpul votului, atunci când acest lucru a devenit destul de evident, posturile arabe au oprit pur și simplu emisia.
Chiar și actualul conflict dintre Rusia și Ucraina se putea anticipa mocnind, doar dacă urmăreai reprezentațiile de la Eurovision, încă de la Revoluția Portocalie încoace. Piesa Ucrainei din 2007 se numea “Lasha tumbai”, însă artistul pronunța clar “Russia Goodbye”, iar piesa Georgiei din 2009 se numea “We don’t wanna put in”. Atunci, organizatorii au solicitat schimbarea versurilor, pentru a nu inflama spiritele politice, dar Georgia, în semn de protest împotriva cenzurii, s-a retras din concurs.
Piesa “1944” interpretată de artista ucraineană Jamala a câștigat concursul din 2016. Versurile melodiei invocau specific traume istorice precum deportările ucrainenilor și cruzimea rușilor. Anul următor, la Kiev, reprezentantei Rusiei i-a fost inerzis accesul în Ucraina datorită unei vizite ilegale pe care o desfășurase anterior în Crimeea ocupată. Participarea Belarus a fost interzisă în 2021, datorită înăbușirii violente a protestelor de stradă, iar Rusia este bineînțeles suspendată pentru ediția 2022. În schimb, valul actual de empatie europeană pentru Ucraina mă face să deduc logic că votul din finală va fi unul foarte subiectiv, iar Ucraina poate câștiga Eurovision diseară, chiar și cu o reprezentație slabă.
Valoarea principală promovată la Eurovision, în opinia mea, este diversitatea. Conservatorii îl consideră “prea modern” atunci când se gândesc la femeia cu barbă sau la diavolii finlandezi (Conchita Wurst, câștigătoare în 2014 și formația Lordi, câștigătoare în 2006). Un sărut între două fete pe scena de la Eurovision i-a oripilat pe conservatori, iar Turcia, revoltată, a încetat de atunci să mai participe sau să mai difuzeze concursul. O controversă încă nerezolvată este legată de numărul aparent mare de participanți (și câștigători) aparținând comunității LGBT. Câteva țări, în frunte cu Rusia, persiflează acest aspect, inclusiv politic, mai ales când vor să ilustreze “decadența” vestului.
Finala Eurovision se poate urmări diseară la TVR și live pe site-ul oficial. De două ori am urmărit și eu spectacolul pe net. O dată când nu eram în țară și altădată când România nu a plătit taxa de participare, motiv pentru care am fost supendați, în mod rușinos, din concurs.
Cel mai plăcut mod de a viziona Eurovision diseară este să-ți inviți niște prieteni acasă. În prima parte a spectacolului, când se cântă piesele, fiecare își poate alege favoritul (sau favoriții) iar clasamentul final va decide cine a intuit corect. În cea de-a doua parte, la distribuția voturilor, se poate consuma și puțină adrenalină, mai ales atunci când prefaratul tău primește 12 puncte neașteptate de la Norvegia și urcă 6 poziții în clasament.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Și totuși muzica bună unde e?
Apropo, ce zic acum de asta adepții meritocrației? ( 2 titluri mai sus).
Apropo de naționalismul soft, nu că ar fi rău, dar asta conduce în realitate acest concurs la care muzica a rămas pe locul doi. Votul de anul acesta a fost unul emoțional, până la urmă muzica exprimă și emoție. Îl luăm așa cum e, din Song contest a rămas doar numele.
Voi exemplifica opiniile unui mare muzician, VANGELIS, care pentru CUNOSCĂTORII DOMENIULUI nu are nevoie de prezentare, o personalitate care a sintetizat DIRECŢIA GREŞITĂ care se promovează actualmente în muzică.
"Ceea ce avem noi astăzi nevoie, mai mult decât orice, este să investim în frumos, pentru că frumosul este armonia provenită din haos. În schimb, noi investim în haos, pentru că haosul este mult mai profitabil decât pacea... Frumusețea e un fel de seif pentru oameni. Și muzica la fel. Nu cred că muzica de azi e frumoasă, muzica acum este doar o modalitate de promovare a altor lucruri, pentru că muzica este o forță și prin urmare prin muzică putem promova orice.... Și muzica devine un produs... ceea ce e rău.[...] Interesul pentru educație, artă, știință, cultură este cheia crizei actuale, din punctul meu de vedere... Criza bancară nu este mai importantă decât criza culturală. Așadar, dacă te ocupi de cultură, cred că restul se poate rezolva mai ușor. Orice altceva, toată mizeria, provine din faptul că nu avem frumusețe, calitatea vieții. Calitatea vieții nu e dată de bani... e cu totul altceva."
Concursul asta nu este altceva decat o Cantarea Romaniei dar mai europeana.
Ca fapt divers sa ne spuna autorul , cei care au castigat in ultimii 30 de ani concursul asta cam cate stadioane au umplut in comparatie cu un Sting care si la 70 de ani umple un stadion in 2 minute dupa ce s-au pus biletele in vanzare.
Concursul e un show de tehnologie vizuala si atat ca de muzica nu poate fi vorba.