Foto: Getty Images
Când Primul Război Mondial începuse, deja avuseseră loc două congrese ale populaţiilor care locuiau în Palestina aflată în stăpânirea Imperiului Otoman: mai întâi, evreii se întâlniseră în Elveţia şi îşi propuseseră ca obiectiv crearea unui cămin naţional pe locul teritoriilor biblice, iar, ulterior, naţionaliştii arabi se vor întâlni la Paris şi vor cere autonomia provinciilor arabe faţă de Istanbul.
În 1917, guvernul Marii Britanii îi trimitea o scrisoare semnată de ministrul de externe, Sir Arthur Balfour (de aici şi denumirea ulterioară: Declaraţia Balfour), liderului sioniştilor englezi, baronul Rotschild, prin care se angaja să contribuie la crearea unui „cămin naţional pentru poporul evreu”.
Cinci ani mai târziu, Liga Naţiunilor acorda Marii Britanii mandatul de administrare al Palestinei, ceea ce a însemnat mărirea exponenţială a numărului de evrei care veneau aici din toate colțurile lumii. Această situaţie nu convenea arabilor, iar luptele dintre cele două popoare vor începe. Până la urmă, britanicii vor ajunge să limiteze drastic numărul coloniştilor evrei cărora li se va permite să vină aici.
În perioada marii conflagraţii, atât arabii, cât şi evreii din Palestina, s-au înrolat pentru a lupta împotriva forţelor Axei, chiar dacă marele muftiu al Ierusalimului, conducătorul spiritual al arabilor din Palestina, Mohammed Amin al-Husseini, devenise un apropiat al naziştilor: atât Adolf Hitler, cât şi al-Husseini împărtăşeau aceeaşi ură pentru israeliţi.
Prima problemă a Orientului Mijlociu apărută în 1945, după ce fuseseră descoperite ororile lagărelor de concentrare naziste, iar sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial era la câteva luni distanţă, a fost cea a Palestinei. În anii de conflict, centrul sionismului internaţional se mutase peste Atlantic, ȋn Statele Unite, chiar dacă zona unde urma să fie întemeiat noul stat se găsea ȋncă sub oblăduire britanică.
În 1947, precum odinioară Pilat din Pont, Marea Britanie s-a spălat pe mâini şi a ȋncredinţat Organizaţiei Naţiunilor Unite problema Palestinei.
Comisia Specială a ONU a recomandat ȋmpărţirea Palestinei ȋntr-un stat arab şi unul evreiesc, unificate economic, Ierusalimul urmȃnd să aibă un regim internaţional. Propunerea a fost aprobată de Adunarea Generală, însă a fost respinsă de liderii arabi şi nu a fost pusă ȋn practică niciodată.
Un an mai târziu, după ce s-a văzut incapabilă să pună capăt violenţelor, în faţa înarmării ambelor tabere, a lobby-ului intern pentru cauza evreiască şi a incapacităţii economice de a menţine supremaţia asupra coloniilor din întreaga lume, Marea Britanie a renunţat la mandatul acordat de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Palestina. A izbucnit imediat războiul civil.
Deşi numărul coloniştilor evrei era semnificativ inferior arabilor de aici, sioniştii au repurtat o serie de victorii surprinzătoare, dar au săvȃrşit şi numeroase excese asupra civililor. În replică, Liga Arabă, nou înfiinţata organizaţie regională, a luat poziţie şi a decis ca unităţi din Siria, Transiordania, Irak şi Egipt să restabilească ordinea.
În mod miraculos, evreii palestinieni au respins atacurile trupelor arabe, mult superioare, însă necoordonate şi prea puţin pasionate de arta războiului, iar, în curȃnd, patru cincimi din Palestina devenise parte a Statului Israel. Rezoluţia Naţiunilor Unite rămăsese doar un document fără aplicabilitate, iar jumătate din arabii palestinieni deveniseră refugiaţi: era vorba de circa 700.000 de persoane.
În urma războiului din 1949, Israelul va cuceri partea de vest a Ierusalimului, iar primul-ministru David Ben Gurion îl va proclama capitala noului stat. Partea estică, care cuprindea Oraşul vechi, cu al său Munte al Templului, pe care acum este ridicată moscheea al-Aqsa, se afla sub administraţie iordaniană. În această moschee, în 1951, un palestinian îl va asasina pe întâiul rege iordanian, Abdullah, cel considerat al 38-lea descendent direct din sângele profetului Mohamed. Şi tot în Ierusalimul arab va avea loc, în 1964, reuniunea organizaţiilor palestiniene care vor constitui, cu această ocazie, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.
Drama palestinienilor va ȋnsufleţi panarabismului ce se va ridica ȋn deceniile următoare şi dorinţa de revanşă va deveni unul din mesajele liderilor regiunii. Însă, curând, palestinienii vor deveni paria chiar şi pentru lumea arabă, fiind greu integrabili, mai ales de statele din jur care nu se putea lăuda cu un nivel economic şi social decent, de-abia ieşite din perioada colonială, şi uşor de atras în diferite înfruntări cu Israelul sau puterile care îl susţineau.
După primul conflict dintre noul stat creat aici, susţinut de Franţa şi Marea Britanie, şi ţările arabe din jur, care va consfinţi puterea Israelului, va urma Războiul de Şase Zile din 1967. Sinaiul va fi măturat de tancurile israeliene, Oraşul Vechi al Ierualimului luat de Tzahal, iar Siria se vedea cu blindatele apropindu-se ameninţător de Damasc când a survenit armistiţiul mediat de SUA şi URSS. La sfârşitul războiului, Ierusalimul de Est și Cisiordania, Înălțimile Golan din Siria, Gaza și peninsula egipteană Sinai rămâneau Israelului.
Un an mai târziu ia naştere mişcarea pentru eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat. Stabiliţi în Iordania, aceştia vor încerca să răstoarne dinastia haşemită, drept care mulţi palestinieni vor fi expulzaţi şi îşi vor găsi un cămin în - pe atunci - prosperul Liban.
În 1987 lua fiinţă Hamas, adică Mişcarea de Rezistenţă Islamică, membrii săi fiind cei care au lansat săptămâna aceasta circa 2.000 de rachete trase din Fâşia Gaza împotriva Israelului. Ţelul său: cucerirea Palestinei. Deşi a fost declarată mişcare teroristă de majoritatea capitalelor occidentale, Hamas va câştiga alegerile din 2006 în Fâşia Gaza, după retragerea completă a trupelor israeliene, în faţa rivalilor din Fatah. A urmat o reglare de conturi sângeroasă între cele două organizaţii palestiniene.
În ultimele decenii, Israelul a construit în teritoriile ocupate colonii în care trăiesc, în prezent, peste jumătate de milion de evrei. Palestinienii au contestat mereu această politică agresivă a Israelului care contravine acordurilor internaţionale şi reprezintă o problemă în calea păcii, în vreme ce Tel Avivul găseşte mereu explicaţii legale pentru acţiunile sale.
Arabii palestinieni trăiesc astăzi în Fâşia Gaza (cu adevărat o fâşie de litoral cu o densitate extremă de populaţie per kilometru pătrat, adăpostind aproape două milioane de suflete), Cisiordania (sau West Bank, adică teritoriul de pe malul vestic al Iordanului) şi câteva localităţi mixte din Israelul propriu-zis unde au avut loc în ultima săptămână conflicte interetnice şi înfruntări cu forţele de ordine. O altă parte, cum spuneam deja, trăiesc în diasporă.
Un conflict permanent care va continua. Liderii de azi ai celor două părţi implicate nu au în spate partide sau coaliţii care să le confere o putere reală, iar fondurile care vin de la diverse capitale arabe sprijinitoare ale fundamentalismului, atât sunnit, cât şi şiit, vor alimenta mereu războiul. Nu în ultimul rând, se opun păcii atât tinerele generaţii palestiniene crescute în ura faţă de Israel şi apetenţa înspre atacuri sinucigaşe îndreptate împotriva populaţiei civile, cât şi doctrina Dahiya a Tzahal conceptualizată după războiul din Liban din 2006 - „Ceea ce s-a întâmplat în cartierul Dahiya din Beirut în 2006 se va întâmpla în fiecare oraş din care se trage în Israel. Vom aplica o forţă disproporţionată asupra lor şi vom cauza mari pagube şi distrugeri acolo. Din punctul nostru de vedere, acestea nu sunt aşezări civile, sunt baze militare. Aceasta nu este o recomandare. Acesta este un plan aprobat.”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.