De ce sunt nemulțumiți românii?

Foto: Aleksey Butenkov / Alamy / Alamy / Profimedia

Printr-o analiză mai nepretențioasă, simplă, cu privirea deschisă spre realitatea cotidiană din țara noastră, ne punem întrebarea de ce sunt nemulțumiți românii? Această nemulțumire distonează în mod flagrant cu ceea ce vedem în jurul nostru. Mai exact, între realitate și nemulțumire există o contradicție în sine, de dragul contradicției, extrasă din fondul mental colectiv al românilor. Peste tot se vede o anumită bunăstare a populației și mai multe schimbări substanțiale ale lumii românești cu toate neîmplinirile și derapajele ei, schimbări ce țin de un anumit stagiu meliorist al vieții românilor.

Toate aceste schimbări în sens pozitiv sunt evidente și nu pot fi contestate de hipercriticismul românesc. S-au mărit pensiile și salariile, este adevărat cu niște costuri mari în deficitul bugetar al țării. S-au ridicat vizele și controalele la vamă și am intrat în spațiul Schengen. Suntem pe cale de a soluționa și vizele pentru intrarea în SUA. S-au dat în folosință autostrăzi proiectate și demarate cu câțiva ani în urmă. Românii au cheltuit miliarde de euro pentru concedii și excursii în străinătate, mai exact, în primele șase luni ale anului 2024, aproape 4 miliarde de euro au fost cheltuiți. Românii sunt îmbrăcați mai bine, deși cu igiena corporală stau rău. Tot mai multe mașini scumpe circulă pe șoselele României, după cum și stațiunile turistice sunt mai pline în perioadele de vacanță. Libertățile personale sunt garantate. Însă, ceea ce rămâne năucitor este faptul că România se plasează pe locul întâi în Europa în ceea ce privește cele 2,2 milioane de tone de mâncare aruncate anual. Nu prea seamănă a sărăcie.

Cu toate acestea, românii sunt nemulțumiți de o clasă politică în majoritate impostoare și nepregătită, aspect ce s-a văzut în procesul electoral. Este surprinzător că votul populației românești s-a îndreptat spre partide extremiste, precum AUR, SOS, POT, spre Călin Georgescu, George Simion, Diana Șoșoacă. Cred că acestor votanți li se pot reaminti cuvintele Apostolului Pavel către Galateni: „O, Galateni fără minte, cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredințați adevărului – pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Isus Hristos răstignit?”

Cred că, în ambele cazuri, s-au întâlnit două ineficiențe „educaționale”, cum ar spune un înțelept al nației, prima dintre ele fiind impostura și nepregătirea clasei politice, iar a doua ineficiență fiind slaba pregătire cetățenească, civică, a românilor. Pe de altă parte, suntem un neam isteric, neastâmpărat și clevetitor, totul ne pute și miroase, iar peste toate acestea s-a instituit o amnezie voită și periculoasă privind anii comunismului.

Trebuie să subscriem la adevărul de neocolit, și anume că clasa politică este chintesența de reprezentativitate a neamului nostru. Este vorba de delegarea la nivelul clasei politice a tuturor calităților, dar mai ales, a tuturor defectelor etnice, mai precis, „cum e turcul, și pistolul”, populația înscriindu-se în general într-o pasivitate și comoditate specifică tuturor națiunilor lumii pentru că „în general societatea este interesată mai mult să stea pe tușă și să admire cum evoluează în diverse forme, decât să-i pese de obiective concrete”. Pe de altă parte, „realitatea politică este în mare măsură expresia unor modalități simbolice” (T. Arnold). Guvernul, partidul, statul sunt elaborări simbolice înainte de a putea „fi iubite, imaginate, gândite” (D.I. Kretzer). Aceste simboluri ritualizate consacră puterea politică. În asemenea condiții, această putere legitimează inegalitatea dintr-o societate și cultivă disonanțe cognitive, dar mai ales ambiguitățile clasei politice sub semnul „noi facem așa, însă ei, pe de altă parte fac asta; noi stăm aici, dar ei se duc acolo; noi privim în sus, iar ei privesc în jos” (D.I. Kretzer). Toate acestea formează principiile jocului politic dintotdeauna și de pretutindeni. Tocmai de aceea, există puternice clivaje între clasa politică și realitatea socială. Există așadar o critică justificată de cele mai multe ori a clasei politice ineficiente, deși realitatea românească incorporează un anumit „spirit al timpului” care direcționează societatea spre progres, bunăstare și prosperitate, fără ca puterea politică să aibă un rol determinant în acest sens. Mai pe scurt, volens, nolens, suntem trași în sus de modelul european al timpului, prosperității și bunăstării.

Prin urmare, clasa politică are tendința nemărturisită de a fi detașată de corpul social și să aibă un statut particular autonom, să se reproducă pe sine în variante și ipostaze similare. De exemplu, Marcel Ciolacu se reproduce din ridicol în ridicol, de la infantilismul pe TikTok, la ridicolul tatuajelor ca tactică de persuasiune, după cum pasivul Klaus Iohannis se reproduce în lenea proverbială a lui Crin Antonescu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp