De curând, copilul unui prieten a plecat la școală departe de casă și l-am întrebat zăpăcit: „Cum e să fie casa goală, fără copil?” Răspunsul lui a fost dezarmant

Foto: Getty Images

De mult timp am vrut să mă apuc de textul asta. Ca o întâlnire cu un prieten drag, pe care o amâni tot mai mult, pentru a aduna cât mai multe de povestit. Dar apoi, fie că a trecut prea mult timp și cuvintele nu se leagă, fie pentru că ochii care nu să văd nu au ce să-și mai spună, fie că nu se mai întâmplă, fie că nu mai există chimia, în fine, simți că „deocamdată, nu”.

Așadar, „deocamdată, nu” este o sintagmă pe care mai ales cei din vechea generație o stiu foarte bine, atunci când le propui ceva: „Hai să punem căldură în camera asta rece” sau „Hai să luam un tratament” sau „Hai să facem ceva “. Răspunsul nu este „nu”, ci „deocamdată, nu”. Evaziv, împăcuitor, atemporal.

Ca o trecere, o transformare care face să luăm lucrurile mai ușor decât am face-o în fața unui refuz abrupt. Nu vine dintr-o lașitate, ci dintr-o prevenție pe care cei mai în vârstă o intuiesc fără să o definească clar, luând locul unei renunțări fără fustrari. Un fel de mioriță repetativă, modernă. Obișnuiește-te cu „nu” și nu ai așteptări.

O avem și noi, ăstia mai tineri, dar o spunem altfel; de pildă, de curând a plecat copilul unui prieten la scoală, departe de casă și l-am întrebat zăpăcit: „Cum e să fie casa goală, fără copil?” Răspunsul lui a fost dezarmant : „Nici înainte nu era chiar atât de plină! Deocamdată, nu e rău.” Apoi am realizat transformarea: când ai un copil mic, toață viața ta se învârte în jurul lui. E adevărat că și viața lui gravitează în jurul tău. E ca un vârtej dublu care vă prinde pe amândoi. Ăla mic vrea apă, vrea pipi, vrea pe Moș Crăciun, le vrea pe toate care să învârt în jurul lui, iar tu te rotești în jurul lui. Apoi, pe nepusă masă, întâlnește un coleg, cu care iese la un baschet. Sau la un cinematograf. Iar apoi la un baschet și la un cinematograf. Și apoi, după baschet și cinematograf, stă la el peste noapte. Și poate stă și a doua zi, că s-au simțit bine. Așa de bine, că vor să petreacă tot weekend-ul următor împreună la munte. Doar ei și câțiva prieteni. Cu care au planificat și o excursie. O săptămână doar, zece zile. E normal. Și te gândești că ultima oară ați mers împreună cu bicicleta astă primăvară. În toamnă va merge la facultate, departe de casă, la câteva sute de kilometri și va veni acasă o dată pe lună. Dar nu mai pare atât de abrupt. Oricum nu l-ai văzut propriu-zis, din primăvară. Nu-i stres. Deocamdată, nu.

E transformarea care ne face să vedem lucrurile ireconciliabile ca pe ceva firesc. Desigur că Moartea e ceva ireconciliabil . Oricum ar surveni, oricât de așteptată ar fi, oricât de „oncologică” ar fi, moartea rămâne ireconciliabil neașteptată. Și totuși, atunci când moare cineva (și acum cu acest Covid-19, sau mai ales acum) prima întrebare este ce vârstă are. „Aaaaa, avea 76 de ani și suferea de plămâni. … Atunci normal, m-am liniștit. E normal că a murit.” Ca și cum, dacă ai avea 76 de ani și ai suferi de plămâni ar fi aproape o chestiune firească să mori. Te și miri că a trebuit să vină un virus din China, de parcă nu puteai muri și așa, ca prostu' , că doar ai 76 de ani și suferi de plămâni. Și nu se mai mira nimeni. 

Auzim tot mai des termenul „comorbidități”. Nu îl foloseam așa de des înainte de pandemie, (nu aveam nici „distanțare socială” si nici „contacți”, dar astea sunt alte deveniri si evoluții social-lingvistice). Nu îmi place cum sună - să ai co-morbidități înseamnă că, în viață fiind, să ai în tine, în ființa ta, anumite semințe ale morții (morbități) cu care, culmea, conviețuiești. Tu nu știi că ai morbidități, dar după ce ai murit, știu toți că le aveai și era foarte firesc și normal să mori.

Pare atât de simplu. Am o simplă insuficiență respiratorie, no, am fumat toată viața, tușesc cam mult și noaptea mă ridica tusea din pat, dar în fine , nimic serios. Apoi mori. „Avea BPOC” , zice unul și nimeni nu se miră. Ba dimpotrivă, e de mirare că ai trăit atât cu asemenea comorbidități. Și îți propui să te lași de fumat. Și să bei un pic mai puțin. Și mai puține cafele. Poate si să muncesti mai puțin. Și tot amâni. Deocamdată, nu. Nu că ar fi vreodată, dar deocamdată, nu.

Nu e proprius-zis o concluzie, cât o observație - „deocamdată, nu” nu va ajunge vreodată „acum, da”. E doar o trecere, o amânare, o tragere de timp, până să ai curajul să spui răspicat: „Sigur, nu”. Ceea ce e important în această formulă nu este negația, pentru că ea va rămâne aceeași, se va adânci și se va înțepeni în timp într-un refuz categoric. Ceea ce evoluează este trecerea prin care „deocamdată” prinde curajul să fie „definitiv”. Ceea ce se transformă ești tu, definitiv.

Atunci când cineva drag, diagosticat cu cancer, a primit o variantă de tratament, o solutie posibilă, răspunsul a fost varianta evazivă, împăcuitoare si atemporală. N-am să știu niciodată dacă a avut șansa de a fi „deocamdată , da”.