foto: Profimedia
La Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, preşedintele Wodroow Wilson şi-a nemulţumit aliaţii europeni cu propunerile sale considerate utopice de liderii Marii Britanii şi Franţei: democraţie şi autodeterminare pentru toate popoarele eliberate de sub stăpânirea imperiilor învinse. Principiile promovate atunci de americani au făcut ca arabii supuşi până atunci sultanilor să ceară venirea armatei americane pentru a le garanta calea către independenţă şi democraţie. Planurile lui Wilson şi speranţele popoarelor din Orientul Mijlociu au fost însă spulberate de o discuţie scurtă avută între premierul britanic, David Lloyd George, şi premierul Georges Clemenceau înainte de conferinţă. Cel dintâi voia să păstreze Irakul şi Palestina, aşa că celălalt a primit mână liberă în Siria şi Liban. Urmarea cred că o cunoaştem cu toţii.
Un veac mai târziu, rolurile s-au inversat: europenii vorbesc de principii, iar americanii de petrol, anexări, minerale rare şi, iarăşi, sfere de influenţă.
A fost nevoie de un al doilea război mondial pentru ca Europa de Vest să rezoneze cu Washingtonul. Valorile promovate la conferinţa de pace pariziană au fost împărtăşite treizeci de ani mai târziu pe ambele maluri ale Atlanticului de întregul Occident.
Evident, între teorie şi practică, între principii şi aplicarea lor, este întotdeauna o diferenţă semnificativă. Englezii au mai răsturnat guverne legitime (cazul iranianului Mossadegh care a naţionalizat rezervele de hidrocarburi este simptomatic), Washingtonul a mai invadat ţări din America Centrală şi a instalat dictatori în America de Sud. Dar în lupta cu răul comunist pentru care individul, libertatea şi democraţia erau doar vorbe în vânt, Occidentul a rămas promotorul principiilor wilsoniene şi, după ce perioada colonială s-a încheiat, intervenţiile împotriva dictaturilor s-au făcut în numele democraţiei şi al eliberării naţiunilor oprimate. Bineînţeles, beneficiarele contractelor de reconstrucţie au fost companiile occidentale, cumva firesc, fiindcă nu putea cineva să suporte costurile unui război, iar alţii să tragă profitul.
Aşa că „misiunea specială” de la Caracas şi arestarea preşedintelui Maduro nu trebuie să surprindă prea mult. John F. Kennedy, Ronald Reagan, George H. W. Bush au făcut, la vremea lor, exact ceea ce a făcut Trump astăzi şi, poate, chiar mai mult (susţinerea unor gherile criminale precum Contras sau invazia din Panama pentru înlăturarea lui Manuel Noriega în mandatul preşedintelui Bush senior).
Aţi auzit cu siguranţă zicerea că politica internaţională nu este o activitate pentru domnişoare de pension. Mai ales astăzi, când China autoritaristă, care s-a folosit cinic de instituţiile şi normele internaţionale, şi-a extins zona de influenţă în Africa şi America latină prin achiziţii ale unor companii cheie şi exploatări de minereuri, promovând o coruptie endemică şi susţinând dictatori siniştri, domină autoritar piaţa metalelor rare necesare tehnologiilor de vârf şi ameninţă supremaţia americană, dar şi guvernările democrate. Totuşi, cel puţin în ultimul secol, liderii americani au vorbit întotdeauna despre valori şi principii chiar şi atunci când scopurile imediate erau altele. Cum s-ar spune pe la noi o „făceau cu perdea”. Nu numai pentru imaginea de lider al lumii libere pe care şi-a arogat-o pe bună dreptate Washingtonul, ci şi pentru ceea ce, în popor, s-ar numi „bun-simţ”.
În urmă cu mulţi ani am remarcat modul politicos şi elegant al majorităţii occidentalilor cu care am intrat în contact, chiar şi atunci când îşi exprimau nemulţumirea. Nu era o retorică de fricoşi, ci rezultată din experienţa că agresivitatea verbală şi trufia atrag o replică pe măsură. În plus, în societăţile civilizate, mojicii şi aroganţii nu sunt văzuţi cu ochi buni tocmai pentru că strică armonia comunităţilor şi produc conflicte. Acest comportament, pe care îl putem numi civilizat, l-am putut vedea la toţi marii lideri americani, francezi, englezi şi, cred că nu mai are rost să adaug, germani.
Ceea ce surprinde astăzi nu sunt neapărat acţiunile, ci retorica venită de peste Atlantic. Cumplit, dar discursul liderilor de la Washington se aseamănă mai degrabă cu tezele lui Hitler şi ale acoliţilor săi care vorbeau de “spaţiul vital” german. Nu mai e vorba de “regiunea sudetă”, ci de “emisfera vestică” şi necesitatea anexării Groenlandei pentru “securitatea naţională”. S-a insinuat iarăşi în discursul public împărţirea lumii în sfere de influenţă şi dreptul naţiunilor puternice de decide soarta ţărilor mici după bunul plac. Acum nu se mai exclude utilizarea forţei militare împotriva unui aliat şi membru NATO, chiar dacă secretarul de stat Marco Rubio a asigurat, în spatele uşilor închise, congresmenii americani că este doar o ameninţare pentru a aduce Danemarca la masa negocierilor.
Poate că are dreptate Donald Trump când spune că această lume occidentală civilizată se află la amurg. Dar ceea ce aduce noua retorică agresivă şi arogantă nu este o lume mai bună, ci deschide tocmai calea conflictelor şi transformării democraţiilor occidentale în state autoritare fiindcă, nu-i aşa?, am învăţat de la romanii antici că, în vremuri de restrişte, drepturile civile şi instituţiile republicane trebuie suspendate fiindcă numai dictatorii pot asigura supravieţuirea statului. Din păcate pentru administraţia americană şi miliardarii tech din spatele său, Statele Unite nu au încă un duşman care să le ameninţe existenţa şi să le sperie îndeajuns cetăţenii încât să i se prosterneze preşedintelui Trump ca unicului salvator şi rege. Dar, cu o asemenea retorică, trag nădejde că, în curând, “something big will happen”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1- Ceea face Trump nu reprezintă de niciun fel voința americanilor. Nici măcar a Congresului sau a Republicanilor.. El face ce visează..
2- Acțiunea din Venezuela reprezintă doar un pretext de care Trump avea nevoie.
La punctul 2, mai am o observație. Tot mai mulți comentatori observă că americanii n-au un plan, bine pus la punct, pentru ce se va întâmpla în continuare, după așa zisa eliberare a poporului venezuelean. Ceea ce conduce la concluzia că a fost ceva făcut în pripă.
Ori Trump îi purta sâmbetele lui Maduro de câțiva ani, povestea exproprierii activelor deținute de companiile americane de petrol din Venezuela, fiind și mai veche.
Logic e să ne întrebăm ce a determinat totuși această acțiune precipitată.
Și ne amintim că la sfârșit de an 2025, cam de Crăciun, au început să răsufle în presă știri cum că au apărut noi date care îl incriminau pe Trump, în "dosarele Epstein".
La zece zile după (au mai fost și sărbătorile..) americanii bombardează Caracas.
Miroase așadar de la o poștă a plan, făcut în grabă, cu scopul de a distrage atenția opiniei publice..
O manipulare, Hollywood-iană de succes, la scară largă..
Sau poate că nimeni nu vrea să spună că împăratul e gol..
Ori chiar fac pe-a proștii..