Despre legiuni și lighioane într-o viață de om

imagine cu titlu generic/Foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

Aveam nouă ani când am auzit prima dată de legionari. La câteva zile după Revoluție, când îmi manifestam gălăgios o bucurie pe care cei din jur nu aveau naivitatea să o manifeste, i-am zis lui Bunu, care mă privea cu drag și o ușoară ironie:

- Ce bine c-am scăpat de comuniști!

- Mă, flintioc, mi-a replicat Bunu, de comuniști nu ne pot scăpa decât regele sau legionarii...

Tonul cuvintelor sale, grav și deznădăjduit în același timp, mi-a luat tot avântul. Înțelegeam că Revoluția și-a ratat misiunea, că nu dispăruseră comuniștii ca prin minune odată cu împușcarea cuplului Ceaușescu.

Despre rege sau legionari nu știam nimic. Istoria citită de mine prin reviste se oprea la domnitori. Regii trăiau doar în povești. Mi s-a înfiripat dintr-o dată ideea că poate exista un Făt-Frumos care să devină rege și să desăvârșească ceea ce revoluționarii nu reușiseră. Poate că fusese tăiat capul balaurului, totuși în locul lui crescuseră altele și coșmarul se întețise. Dar, în următoarele luni, regele a devenit concret, Mihai, și basmul și-a pierdut sensul.

Legionarii au rămas un mister fascinant.

Abia în tumultul anului 1996 s-a discutat mult despre legionari. Eram în liceu și dialogam aprins despre alegeri cu un coleg. Tatăl lui era profesor de istorie și îl susținea pe Petre Roman. Ai mei erau cu țărăniștii. Eu nu agream nicio figură de la vreun partid, dar îi susțineam pe țărăniști, pentru că ei voiau să aducă regele. Într-o zi, colegul mi-a spus:

- Tata zice că preoții au fost mereu cu regele și cu legionarii. Taică-tău și bunică-tău sunt preoți, de aia ții tu cu Constantinescu.

Nu am avut replică la asta. Întors acasă, m-am dus direct la Bunu și l-am întrebat de-a dreptul, fără bună-ziua, dacă el a fost cu legionarii.

- Când eram la București, am fost apropiat de Casa Regală. Eu l-am învățat pe regele Mihai să pescuiască, pe când avea 12 ani. 

Era cât pe ce să mă ademenească departe de subiectul legionarilor, dar nu m-am lăsat atras.

- Am fost o singură dată la un discurs al lui Corneliu Zelea-Codreanu, a continuat văzând că nu i-a ieșit eschiva. Tot auzeam de el, aveam colegi de facultate legionari, m-am dus din curiozitate. Aveau idei interesante, dar Codreanu nu m-a fascinat. Din contră, ceva nu părea bun acolo, așa că mi-am văzut de treabă.

Ca un făcut, au apărut în ziarele următoarelor zile câteva articole care m-au lămurit despre extrema dreaptă din România Interbelică. L-am întrebat și pe profesorul nostru de istorie ce ne poate spune, a completat și dânsul puzzle-ul din mintea mea.

Bunu, în schimb, nu a vrut să-mi mai spună nimic, așa cum nu voia să-mi povestească din război sau din închisoare. Misterul pe care îl păstra dânsul, alături de faptul că articolele citite erau din ziare anti-CDR, mi-au sporit curiozitatea și fascinația.

Bunu a murit în anul următor. Doi ani mai târziu, profesorul de Filosofie mi-a împrumutat „Doctrina legionară” a lui Horia Sima și „Pentru legionari” a lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Odată cu revenirea lui Iliescu la Cotroceni și teroarea psihologică a guvernării Năstase, cu eșecul țărăniștilor de a reinstaura monarhia, legionarismul mi s-a părut dintr-o dată mesianic.

Am cunoscut, în facultate, doi membri ai Noii Drepte. Mi-au povestit cum erau filați, cum primeau periodic amenințări și alte lucruri din viața lor semi-clandestină. O astfel de viață se potrivea perfect cu caracterul meu rebel. L-am invitat într-o seară pe unul din ei la un vin fiert, fiindcă urma să ies împreună cu colegii. A venit, s-a amețit și a devenit violent când colega căreia îi făcuse avansuri l-a respins. I-am luat fetei apărarea și tipul, după ce m-a jignit în multe moduri posibile, a sărit la bătaie. M-am ferit și a căzut peste masă. Barmanul a venit și i-a atras atenția că a întrecut măsura. Așa s-a sufocat, din fașă, tentația (că e prea mult s-o numesc tentativă) de a mă alătura neolegionarilor.

Anul acesta, în primăvară, am primit acces la dosarul de Securitate al lui Bunu.

Sincer, am interpretat mereu tăcerea dânsului pe subiect ca fiind o eschivă. Eram sigur că își ascunde trecutul legionar și mi-aș fi dorit să și-l asume cu mândrie. Mă frapa însă faptul că nu petrecuse decât mai puțin de un an la Jilava, la începutul anilor 50, în comparație cu alți legionari.

Dosarul de Securitate al lui Bunu (Preot Păun Jura Marcu) începe printr-o notificare trimisă de la Sibiu la Petroșani, în care se reproșează centrului local că, de mai bine de un an, nu se răspunde întrebării dacă a fost sau nu legionar. Notificarea se repetă la câteva luni. Răspunsul venit e scurt: Preotul Păun Jura Marcu a fost membru al Mișcării Legionare. Se atașează și dovezile: o listă, nesemnată, neparafată, nedatată, din vremea Siguranței, care cuprindea șefii de cuib din Valea Jiului. O altă listă, la fel fără semnătură și ștampilă, cu legionarii care au trădat Legiunea.

Cu timpul, la dosar apar câteva fotografii de grup în care se află și Bunu, dar și unii membri ai mișcării, în vremea studenției la București. De asemenea, fotografia din satul unde era preot, în care apare o cruce ridicată în memoria lui Moța și Marin.

Apare apoi și declarația lui Bunu la interogatorii. Sintetizând: neagă că a fost legionar, a apărut în fotografii cu membri ai mișcării doar pentru că se aflau întâmplător în aceeași conjunctură. Crucea legionarilor Moța și Marin a fost ridicată deasupra unei fântâni amenajate de administrația locală în timpul guvernării legionare, chiar Bunu, ca preot, oferind cimentul pentru puț, pe considerent că fântâna era necesară satului.

În următorii ani, la dosar se adaugă noi dovezi contradictorii și acuzații. Carliștii îl acuzaseră că a luat apărarea muncitorilor petroșeneni agresați de autorități în timpul unor greve, deci era comunist. Legionarii că era prieten cu evrei. A oferit, de Crăciun, unui prizonier rus din lagărul de muncă de la periferia satului, câteva mii de lei. Această acuzație devine una de trădare în vremea dictaturii antonesciene. La eliberarea din lagăr, rușii îl caută acasă și îl poartă pe sus prin sat, motiv pentru care și Siguranța de după 23 august îl acuză de simpatii comuniste. După distanțarea de ruși a lui Dej, această legătură cu rușii din lagăr devine nou prilej de acuzații.

La toate interogatoriile, Bunu a declarat că dânsul, în calitate de creștin și preot, a fost mereu alături de cei în nevoie. Nu l-a interesat culoarea politică a nimănui, a făcut binele, indiferent de cine era în necaz și cine la putere. Când a început colectivizarea, i-a încurajat pe oameni să coopereze, să-și plătească cotele, s-a implicat în ameliorarea animalelor și a pomilor fructiferi, dar în același timp a făcut sesizări că nivelul cotelor e exagerat.

Preotul Traian Moșic din satul vecin, la arestare, l-a acuzat că Bunu l-a trădat. Știu de la tata că însuși Pr. Moșic i-a povestit cum, împreună cu alți simpatizanți legionari, inițiase o mișcare anticomunistă clandestină. L-au invitat și pe Bunu. Dânsul a lipsit dar cei prezenți au fost arestați. Au dedus că Bunu îi pârâse. Când tata l-a întrebat pe Bunu ce s-a întâmplat atunci, Bunu a spus că a primit invitația dar i-a spus Părintelui Moșic direct că e iluzoriu ce vor să facă și că niciodată nu s-a implicat în așa ceva, nici nu se va implica. Părintele Moșic a insistat că e singura șansă a românilor și că-l așteaptă.

Am găsit menționat acest episod în trei locuri din dosar. Un informator declara că „preoteasa Moșic zbiera prin sat că Popa Jura l-o băgat pe bărbatu-so în pușcărie.” A doua mențiune e din răspunsul unui ofițer de la Petroșani care, la insistența Securității de la Sibiu de a aduce noi dovezi la dosarul lui Păun Jura Marcu, răspunde că urmăritul e simpatizant al regimului socialist și, drept dovadă, scrie că a avut o contribuție la definitivarea dosarelor mai multor legionari, printre care Pr. Traian Moșic. A treia mențiune este din nota informativă a unui alt preot Moșic, rudă a celui arestat, care spune că Marcu și Traian s-au iertat unul pe altul și s-au împăcat. În memoriile sale, Pr. Traian Moșic nu pomenește nimic despre asta.

M-a minunat zgârcenia cu care Petroșaniul răspundea Securității de la Sibiu. Tata îmi spune că „toți securiștii din Petroșani mâncau zilnic păstrăvi la noi la păstrăvărie, aici îi aduceau pe șefii de la partid care veneau în vizite de lucru. Or fost la noi miniștri, ambasadori, actori și cântăreți. Normal că nu voiau să piardă asta. I-a zis o dată unul: Te-aș bea într-un pahar cu apă, dar ești prea valoros de la gât în sus!”

Buna mi-a povestit de un ofițer de securitate care ținea in mod deosebit la familia lor. Datorită acestuia, Bunu a rămas în viață. Odată, chiar Buna a fost împreună cu acest securist la locul în care, fără să-și anunțe superiorii, alți doi securiști îl duseseră pe Bunu să-l omoare. Când au ajuns, tocmai scoteau pistoalele și se pregăteau să-l împuște.

Mă gândesc că e același ofițer care s-a folosit de acuzația soției Pr. Moșic pentru a convinge Securitatea de la Sibiu că nu e cazul să îl mai urmărească pe Bunu.

Nu a reușit. Ulterior, în dosar a apărut o declarație a bunicului meu din timpul dictaturii antonesciene. De fapt era o scrisoare prin care Bunu informa organele de siguranță că acel cuib legionar în care, printre alții, activa vărul său Mirci Ion Mitulescu, a fost definitiv desființat în urmă cu mai mulți ani, și știe asta pentru că el însuși îl desființase, în calitate de șef de cuib. Interogat din nou de Securitate, Bunu a justificat acțiunea prin faptul că a fost singura soluție găsită la momentul respectiv pentru a-și salva vărul de la moarte. Și-a riscat propria viață pentru a scăpa o alta.

În anul 1976, Bunu a fost arestat și închis la Bârcea pentru un an. A fost acuzat de posesie de armă, totul pornind de la declarația din închisoare a unui fost legionar, frate al unuia din cumnații săi. După un an, Bunu a fost găsit nevinovat; s-a dovedit că i se înscenase totul de către unul din frații săi, crâșmar, arhicunoscut turnător la Securitate.

Periodic, până în 1989, Sibiul a cerut de la Petroșani informații cu privire la activitatea legionară a lui Bunu. Se trimiteau ca răspuns note informative cu ceea ce declarau informatorii locali, mereu cu concluzia că nu mai reprezintă un pericol la adresa regimului.

Patru dosare de „simpatizant legionar” totalizând 800 de pagini, pornind de la participarea, din curiozitate, la un discurs public al lui Corneliu Zelea-Codreanu.

Și e infim față de ceea ce cunosc din familie și din alte surse.

De pildă, Bunu nu a spus nici Siguranței, nici Securității, nici familiei că a stat timp de un an ascuns în casa unui consătean, la marginea pădurii. S-a ascuns încă din timpul dictaturii legionare și până a trecut perioada represaliilor antonesciene împotriva legionarilor. Săteanul a povestit femeii care l-a îngrijit înainte de moarte, (cea care mi-a povestit mie) că Bunu citea toată ziua, iar la căderea nopții pleca în pădure. Se întorcea înainte de primii zori.

Într-o seară, prin 1995, l-a vizitat un bătrân care îi fusese cântăreț la biserică. Bunu l-a cinstit cu țuică, au povestit, omul a zis din floieră, am asistat fascinat. La un moment dat, bătrânul a început să plângă. Și-a cerut iertare că „așa or fost vremurile”. Bunu i-a spus cu blândețe: „Lasă, Petre, nu fii năcăjit, am știut și te-am iertat. Nu ți-am purtat pică nici atunci și niciodată.”

Am citit cu ceva ani în urmă cartea lui Ianolide despre Gafencu, cartea lui Virgil Maxim și alte cărți și articole de și despre „sfinții închisorilor”. Cărțile lui Dimitrie Bejan. Am (re)simțit și eu fascinația lor tinerească față de „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Și am simțit și o anumită dezamăgire că Bunu nu a fost ca ei.

Citirea dosarului de Securitate m-a vindecat și de mândrii, și de dezamăgiri.

Viața lui Bunu, pe care nădăjduiesc s-o pun într-o carte cine-știe-când, mi-a arătat că se poate și altfel. Că poți să faci bine fără să te înregimentezi ideologic. Ceea ce nu te scutește de represiuni din partea celor ce vor răul. Dar are avantajul de a nu da prilejul de a fi mânjit binele cu nicio vopsea.

Bunu era un om al bucuriei. Cei care l-au avut duhovnic îmi povesteau cum nu era nevoie să mărturisească nimic, deoarece dânsul le știa dinainte greșelile. Nu le dădea canoane, ci îi dezlega și le arăta alternativa, ținând cont de potențialul fiecăruia, cu vorbe de încurajare pline de har izvorât din inimă. Le dădea și iertare și curaj și putere să meargă înainte.

La un moment dat, l-au intervievat de la TVR pentru un reportaj despre Miron Cozma, cel care a copilărit la noi în parohie. Eu mă așteptam să-l arate pe liderul minerilor ca fiind și pe dinăuntru cum se arăta pe dinafară când ieșea din subteran. N-a făcut-o. După interviu, l-am întrebat de ce nu a profitat pentru a-i condamna acțiunile. Bunu mi-a răspuns răspicat: „Nu scoate nimeni cărbunii încinși din sobă cu mâna mea!”

Nu scriu toate aceste lucruri ca să-l slăvesc pe cel care mi-a fost bunic, fiindcă știu că l-a slăvit Dumnezeu în ceruri cu slava Sa, și e de ajuns.

De ce scriu doar acum, tocmai acum, este pentru că aceste alegeri m-au lămurit cum vorbele lui Bunu despre legionarii care scapă țara de comuniști prezentau o soluție dar nu, așa cum le percepusem eu, una de dorit. Prăbușirea PSD și PNL în acest moment fac din cuvintele acelea o profeție care, după 35 de ani, se împlinește.

Dar, mai ales, scriu pentru că văd cum lideri politici cu profil mesianic, arătând flăcările iadului, strigă că țara arde, aprinsă de occident, și că doar sub conducerea lor, oameni providențiali, aleși de însuși Dumnezeu, pot stinge focul. Și îi cheamă și îndeamnă pe alegători să scoată cărbunii încinși din foc cu propriile lor mâini.

În duminica alegerilor locale din primăvară, preotul ne-a sfătuit la predică să votăm cu aceia care ajută biserica. Dar celălalt bunic al meu, țăran de meserie, îmi povestea cum un sărac cu mulți copii din comună recita la masă, în loc de Tatăl Nostru: „Petru Groza să trăiască/ Că ne-a dat pământ și casă/ Și mămăligă pe masă.” Bunicu însuși, întâia oară când a avut drept de vot, a votat Doctor Petru Groza. De la dumnealui am aflat că dictatura proletariatului salvator al țării bogate de sub opresiunea burghezo-moșierească a început prin a lua cu forța de la cei bogați și a împărți sărmanului popor de pe spinarea căruia se îmbogățiseră. După care dictatura i-a făcut pe toți deopotrivă de săraci, și popor și țară. Săraci și prizonieri.

Niciodată nu am votat cu cei care au dat sau au promis că dau, că fac și dreg. Nici cu cei care clamează că apără Biserica, Țara și Neamul Strămoșesc. Am votat mereu cu aceia despre care am crezut că garantează libertatea tuturor. Totul în creația lui Dumnezeu ne învață că nu e nimic mai prețios. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp