Am rămas singur cu trei sute de sterpe
În noaptea fără lună şi stele
Cinci câini bat înfocat
A urs şi a lup
La margine de jnepeni
Sub Tăul Verde
La perdea
Atent
Scrutez adânc întunericul încercând să prind în priviri
Fantoma credinţei pe care-am pierdut-o
Deşarte speranţe
Străine mie
Aproape
Atâta doar mai zăresc
Profilându-se în închipuirea mea
Poate
Umbrele iadului
Aud pasul foşnit al păcatului care mă pândeşte
Şi-mi pare că departe moartea sună din corn
Tremurând
Mă ghemuiesc în cojoc
Câinii se culcă tăcuţi
Încerc să adorm
Am scris poemul acesta pe când eram în clasa a doișpea. Până la el, eram obsedat de formă, de simetrie, de rimă, de stil clasic. Când, brusc, viața mea n-a mai rimat cu nimic, m-am eliberat de rigori și am creat, în câteva zile, o serie de poeme cu cadru pastoral.
Slăvei
Muntele sufletului
Oile pasc pe pășune
Departe
Mă cheamă băcița
Intru
Râul în spatele stânii
Urlă a moarte.
Coincidență? Premoniție? Cu viața pastorală nu aveam, la acel moment, nici în mânecă, nici în clin.
M-au găsit într-o zi
Nişte ciobani
Legat în jurul capului
Cu o năframă
Ce-mi astupa vederea
I-am rugat
Să nu mă dezlege
Că-mi intră
Timpul în ochi
Timpul e asemeni soarelui. Gravităm în jurul său, cu iluzia că el e cel care trece. Poate că suntem corpuri cerești, că viața noastră s-a petrecut deja la ani-lumină. Poate că, asemeni luminii stelelor, viața abia acum a ajuns în noi. S-a petrecut deja, abia acum o conștientizăm.
Am avut de multe ori premoniții care s-au împlinit, deja-vu am destul de frecvent. De câte ori le experimentez, îmi spun: Viața mea merge pe făgașul ei, sunt acolo unde trebuie să fiu.
„Dă-i la baba ceva să-ți dau leac să faci școală mare, domnu!” Am întors capul. Masivă, femeia ocupa întregul culoar. „Nu mai am niciun ban”. M-a privit fix în ochi, după care și-a coborât privirea și a oprit-o pe mijlocul meu. Mi-am imaginat, pentru o clipă, că-mi cere să fac sex cu ea. „Dă-m pachetu de țâgări!”
Răsplata chinului meu de vânzător a fost un cățeluș: Zăbran. L-am cumpărat din Sibiu, pentru 200 de mărci, de la Ilie Lupu, părintele rasei Ciobănesc Mioritic. Aveam convingerea eronată că e bine să am deja câinele atunci când voi avea oi. L-am luat, așadar, încă din aprilie; de regretat aveam să regret mai târziu.
Mă întorceam cu trenul; două studente se jucau cu cățelușul, eu citeam. Ușa culisantă a compartimentului a huruit și, în cadrul ei, s-a proțăpit o țigancă masivă, îmbrăcată tradițional.
- Hai să vă ghicească baba! Să vă ghicească baba trecutu și viitoru!
Asta cu ghicitul trecutului m-a făcut atent. Studentele au râs, au făcut semn cu mâinile că refuză. Ghicitoarea nu s-a lăsat păgubașă ci s-a așezat în fața mea.
- Dă, domnu, mâna, să-ț ghicească baba!
Eram tentat, recunosc, dar mai aveam în buzunar doar o bancnotă de 2000 de lei, emisiunea specială de eclipsă.
- Nu-i nimica că n-ai bani, ajunge foaia aia de două mii!
M-am crucit. Țiganca mi-a luat palma fără să mai aștepte, a făcut pe ea 3 cruci și-a început să ghicească:
- Ai fost la școli mari în București da te-ai lăsat.
A făcut o pauză, m-a privit în ochi. Cele două fete au pufnit în râs. Îmi înghițisem limba.
- Mama și tata dumitale o avut mare supărare. O cheltuit mulți bani. Da-ți zice baba că nu trăbuia să te duci de tot la școli.
- Da? am reușit să întreb.
- Tu ai blăstăm mare pe sufletu tău să nu faci școli mari. Scoate foaia aia și dă-o la baba.
Am scos, ca un automat, bancnota. A făcut-o sul și mi-a desenat cu ea o cruce în palmă.
- Ai o soră, o cheamă Maria, o fost tot bolnavă. Da știe baba că scapă, ieste cineva care are leacu ei.
Trenul a intrat pe un tronson cu denivelări. Vagonul se cutremura, huruitul era infernal. Ușa compartimentului s-a trântit cu un pocnet. Ghicitoarea continua să vorbească dar nu mai auzeam nimic. Să fi trecut așa 2-3 minute. Când zgomotul s-a diminuat, țiganca spunea:
- Prin mâna ta or să treacă bani mulți. Cum vin, să duc, că tu n-ai dar să să prinde banu de tine. O să trăiești peste optzeci de ani da nu fericit, că ai o inimă chinuită.
Mi-a făcut, din nou, cruce în palmă. S-a ridicat cu greu și-a ieșit. Am rămas cu ochii în gol, cu palma încă întinsă. Studentele mă priveau cu nedumerire. Am ieșit să fumez. Nu știu de ce aveam senzația că țiganca fusese o nălucire; poate că adormisem și avusesem un vis. Sau că țiganca chiar îmi ghicise dar auzisem doar ceea ce subconștientul meu voia să aud.
- Dă-i la baba ceva să-ți dau leac să faci școală mare, domnu!
Am întors capul. Masivă, femeia ocupa întregul culoar.
- Nu mai am niciun ban.
M-a privit fix în ochi, după care și-a coborât privirea și a oprit-o pe mijlocul meu. Mi-am imaginat, pentru o clipă, că-mi cere să fac sex cu ea. I-am văzut coapsele atingând marginile culoarului și m-a trecut un fior prin tot trupul.
- Nu mai am niciun ban, am reluat.
- Dă-m pachetu de țâgări!
Am răsuflat ușurat. Se uitase la buzunarul din față; forma pachetului se ghicea prin blugii strâmți.
- Lăsați, nu-i nevoie, nu mai fac facultate. Mă fac cioban.
I-am spus-o cu mândrie. S-a uitat blajin, în adâncul ochilor mei. Pe chip avea o expresie de îndoială.
- Când o să chinui prin școli, o să-ț aduci tu aminte de baba!
Mă amenința sau mă avertiza?
N-am tânjit niciodată să fiu fericit. Cât despre bani, vorba Unchiului Culiță: ”Saracia o fost prietenă bună cu tata, șî cu minie tot așe!”
M-am lipit cu burta de peretele exterior al vagonului. Baba s-a strecurat pe lângă mine, s-a depărtat legănându-și trupul masiv, cu mersul acela specific femeilor de etnie rromă.
Am reîntâlnit-o pe ghicitoare trei ani mai târziu, pe aceeași rută. Călătoream spre Sibiu, împreună cu fata care avea să-mi devină soție. Țiganca s-a așezat în fața noastră și ne-a ghicit, fără să pretindă vreun ban. Dar asta este altă poveste.
M-am întrebat de multe ori ce-mi va fi spus ghicitoarea atunci când huruitul trenului îi făcea glasul neinteligibil. M-am întrebat ce ar fi fost să-mi dea ea leac împotriva blestemului. Am mai trecut după aceea printr-o facultate, am abandonat-o, am ajuns la a treia și am finalizat-o chinuit, cu un an tampon, fără să treacă măcar o zi să nu vreau să mă las păgubaș. Înainte de licență, cu teza gata făcută, mai aveam 13 examene restante de susținut în 3 zile. Nici acum nu îmi pot închipui cum am reușit să le trec. Diploma de licență e tot la universitate, nu mi-a folosit, nici măcar un minut, la nimic. Și nici nu cred că îmi va folosi vreodată.
N-am tânjit niciodată să fiu fericit. Cât despre bani, vorba Unchiului Culiță: ”Saracia o fost prietenă bună cu tata, șî cu minie tot așe!”
Dacă vreau ceva de la viață, e să las în urma mea o Gură de Rai. Și niște îngeri, să-i stea de strajă. Apoi, sătul de zdroabă, vreau să mă hodin. Nu mult, doar așa, o eternitate...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mulțumesc, domnule Jura.
Sau cei care au probleme sentimentale,și aceștia cheltuiesc sume mari,tot la țigănci...
Una peste alta,feriți-vă de această rasă,pentru ei sunteți doar niște gagii și gagici,adică buni de înșelat,de furat...
Se pare, iată, că nici lucrarea stăpânului accestei lumi (de jos) nu e perfectă. Și el v-a lăsat un colț umbrit.
Povestea de astăzi mi-a amintit de un pasaj din ”Imitațiunea lui Cristos” de Thomas a Kempis (Arhiepiscopia Romano-Catolică București, 2003, traducere de Andrei Brezianu, Cartea a III-a, cap. XXX, pag.178) care spune așa:
”E lucru firesc ca omul să se lase ademenit de închipuire, dar este semnul sufletului slab să se lase prins prea lesne în capcana de amăgiri a vrăjmașului. Pentru dușman e totuna dacă ademenirea și nălucirea au vreun temei adevărat sau sunt scornire curată; dacă te prinde în mreji și te trântește la pământ amăgindu-te cu lucruri de bine sau dacă te înșeală cu groaza de cele viitoare. Crede în mine și nu te îndoi de oblăduirea mea. Atunci când ți se pare că ești departe de mine, deseori se întâmplă să fiu mai aproape ca niciodată. Când te vezi cu totul pierdut, deseori ești tocmai aproape de a dobândi vrednicii de seamă. Totul nu-i pierdut numai fiindcă ți se întâmplă un lucru potrivnic. Nu trebuie să judeci lucrurile după părerea unei clipe și nici să te lași abătut de povara unei greutăți, oricare ar fi ea, ca și când s-ar fi stins orice licărire de nădejde.”
Inițial am vrut să citez numai prima parte a paragrafului trei (care se potrivea cu ghicitul), dar am citat întregul paragraf - să fie de folos.
Sufletul ”slab” e, cred, frica și credința lipsită de putere, căldicică.
Va doresc numai bine și fără ”babe ghicitoare”. Viața e mai frumoasă fără ele, în așteptare. Doamne ajută!
Lumea e ca o coadă de câine zic indienii, de la natură îndoită și se-ndreaptă când vrea ea, nu încerca să o îndrepți tu, că vine înapoi. Destul dacă te lasă s-o atingi din când în când. Sper că stau la subiect ...