Studiile referitoare la soliditatea şi calitatea relaţiilor de cuplu au arătat că încrederea este un factor de bază al unei relaţii reuşite [1, 2]. Cu toate acestea, relaţiile de cuplu – chiar cele mai solide – includ şi minciuni.
Cel mai frecvent folosite sunt minciunile „albe”, cele spuse pentru a face partenerul/a să se simtă mai bine conjunctural (de tipul aprecierii tunsorii, machiajului, a unui fel de mȃncare, etc). Acestea vin în general din dorinţa de a nu răni nenecesar şi nu afectează relaţia de cuplu [2].
Pe de altă parte paleta situaţiilor în care apare minciuna este mult mai largă.
La începutul unei relaţii de multe ori minciuna este folosită pentru a atrage atenţia sau a păstra interesul unui potenţial partener (sau parteneră): de la exagerarea unor caracteristici pozitive şi sau minimizarea unor aspecte negative pȃnă la „inventarea” unor poveşti, situaţii sau elemente care stȃrnesc interesul, par exotice sau misterioase, sau măresc dezirabilitatea percepută.
Alte tipuri de minciuni, care apar pe perioada dezvoltării unei relaţii, sunt legate de teama de respingere: dacă celălalt ar afla de o situaţie nefavorabilă se poate să se îndepărteze, să-şi schimbe comportamentul, etc.
Uneori minciuna este prin omisiune – unele evenimente trecute pot fi considerate prea ruşionase pentru a fi aduse la lumină în cuplu, iar persoana în cauză le trece cu vederea sperȃnd că acestea nu vor fi niciodată dezgropate. Aici se pot încadra evenimente traumatice din trecut, fapte reprobabile, comportamente ne-etice sau nepotrivite, obiceiuri trecute greşite, dar şi elemente ţinȃnd de mediul în care a trăit o persoană (sărăcia, dependenţele, problemele psihice sau legale ale unor membri de familie, etc).
Alteori minciuna este propagată din convingerea că „toată lumea minte”, deci „şi celălalt minte”, ceea ce reduce gradul de vinovăţie şi lasă calea deschisă spre minciuni oportuniste („nu m-am oprit să cumpăr ce am promis pentru că am avut o şedinţă lungă la birou”, în loc de „am uitat complet de asta” sau „am fost prea obosit(ă) ca să o mai fac”). De obicei aceste minciuni sunt folosite pentru a-şi asigura o comoditate a vieţii personale în dauna obligaţiilor din cuplu.
Un alt caz este acela al oamenilor obişnuiţi să mintă – au funcţionat prin minciună şi în familia de origine şi în cercul de prieteni, iar onestitatea le este complet străină. Puşi faţă în faţă cu adevărul aceştia nici nu pot explica de ce au minţit, pentru că minciuna este o a doua natură pentru ei. Ba chiar unele persoane derivă o satisfacţie din a minţi „creativ” şi a „scăpa neprinse” din această situaţie.
Uneori minciuna este concepută ca un mod de a-i proteja pe ceilalţi: aşa ajung unele persoane să mintă despre boli grave, despre probleme financiare, despre dificultăţi care le-ar putea aduce concedierea – în speranţa că vor rezolva aceste probleme înainte ca ele să ajungă să impacteze cuplul. Din păcate de cele mai multe ori lucrurile nu se rezolvă, iar sprijinul partenerului/partenerei, care ar fi putut fi foarte valoros atunci cȃnd problema abia se contura, devine indisponibil sau nu mai este suficient atunci cȃnd situaţia s-a degradat. În plus, la momentul în care minciuna iese la iveală, impactul poate fi dramatic asupra întregii familii.
Unele persoane mint în cadrul unei vieţi compartimentalizate: au anumite comportamente „nepermise” în situaţii bine definite şi nu consideră că acestea fac parte din viaţa de cuplu: de exemplu consumul de droguri sau infidelitatea „doar în cazul deplasărilor legate de job”.
Din cele de mai sus ar reieşi că minciuna este un defect al celui care minte. Dar lucrurile sunt de nuanţat, avȃnd în vedere că o relaţie este co-creată. Uneori apare un fel de „invitație” la minciună din partea partenerului/partenerei de cuplu. De exemplu în cazul în care neîndeplinirea unei obligaţii/promisiuni chiar minore atrage o pedeapsă disproporționată, manifestată prin reproşuri, sarcasm, certuri interminabile. Altă situaţie de minciună „cerută” este cea în care un partener este excesiv de gelos, bănuitor sau are o nevoie extremă de control (de exemplu financiar) – anumite situaţii sunt trecute sub tăcere sau „redesenate” pentru a reduce tensiunea din cuplu şi a nu provoca o „catastrofă” relaţională. Există şi persoane care îşi fac un punct de onoare din prezenţa unor valori morale extrem de rigide, ceea ce nu îi permite celuilalt să dezvăluie situaţii care ar fi îndoielnice, din trecut sau din prezent.
Ce e de făcut cu minciuna în cuplu?
Este bine ca cei doi parteneri să lucreze împreună spre a asigura un cadru de onestitate. Asta înseamnă nu doar a întelege, pentru sine, că minciunile odată spuse aduc o umbră în relaţia de cuplu, dar şi a crea celuilalt cadrul în care să vadă avantajele onestității. Asta nu înseamnă a asigura partenerul că o dezvăluire a adevărului nu va duce niciodată la tensiune, ci mai degrabă că, odată ce o situaţie neplăcută se manifestă, cei doi vor putea colabora spre a-i găsi o rezolvare, şi că aceasta nu va fi folosită în unicul scop de a-l penaliza pe cel care a greşit.
1. Cole, T. (2001). Lying to the one you love: The use of deception in romantic relationships. Journal of Social and Personal Relationships, 18(1), 107-129.
2. Peterson, C. (1996). Deception in intimate relationships. International Journal of Psychology, 31(6), 279-288.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.