Despre moartea Reginei fără mânie şi părtinire. De ce sunt insuportabile elogiile deşănţate?

Foto: Profimedia Images

Romanii aveau o vorbă despre morţi: De mortuis nil nisi bonum (= Despre morţi numai de bine). Vorba aceasta au preluat-o, fără îndoială, de la greci (Τὸν τεθνηκóτα μὴ κακολογεῖν = Nu-l vorbi de rău pe cel care a murit!), numai că, aşa cum se observă comparând traducerile, au preluat-o prost. Şi prost s-a transmis şi în lumea modernă, al cărei acces la cultura antică s-a făcut, în principal, prin intermediul latinei, nu al elinei. În esenţă, ceea ce pretindea Chilon din Sparta, unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei, căruia proverbul i-a fost atribuit de biograful Diogene Laertius în versiunea originală, era ca memoria mortului să nu fie terfelită, ca mortul să nu fie deci defăimat întrucât nu se mai poate apăra. Romanii însă au adăugat aforismului o nuanţă inexistentă în versiunea greacă, şi anume obligaţia de a vorbi despre mort exclusiv în termeni pozitivi, lucru pe care îl facem adesea şi noi. Or, aceasta este o denaturare a unui dicton altfel foarte înţelept. Ilustrarea înţelegerii greşite a proverbului cu pricina o vedem din plin astăzi, când o plângem pe cea care a fost Elisabeta a II-a, Regina Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

De joi seară, de când s-a anunţat oficial decesul Reginei, atât în Marea Britanie, cât şi în Europa şi în întreaga lume, au început o ploaie de epitete măgulitoare, un potop de elogii neţărmurite, ample emisiuni şi necrologuri despre caracterul său nobil, despre demnitatea sa exemplară (deja fac alergie la cuvântul „dignity”), despre moştenirea pe care o lasă în urmă, despre cum a schimbat faţa Marii Britanii etc. 

Reţelele sociale gem de emoticoane cu lacrimi pe obraz, ziariştii se declară devastaţi şi chiar, paradoxal, fără cuvinte. Nici redacţiile româneşti nu fac excepţie, acestea umplându-se de comentatori cu feţe solemne şi cu aerul că ei ştiu bine cum e cu monarhia britanică, ce rol a jucat Regina, ce scursură e Prinţul Harry şi ce noroc va pica pe români că Regele Charles al III-lea a avut legături importante cu România. În realitate, desigur că majoritatea îşi iau informaţiile din tabloide britanice, habar neavând – se vede limpede – de cum funcţionează monarhia constituţională. Dat fiind că urmează 17 zile de doliu naţional în Marea Britanie, personal, voi lua o pauză de la aceste dulcegării greu de înghiţit chiar şi de un monarhist convins ca mine. 

Se poate scrie obiectiv despre Regină?

Totuşi, romanii, prin intermediul lui Tacit, ne-au mai lăsat o vorbă mare, de care s-ar cuveni să ne amintim mai des. Mai exact, celebrul istoric insista ca despre evenimente şi personaje istorice să se scrie sine ira et studio (= fără mânie şi părtinire). Cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne iuţim la mânie contra mortului, ceea ce, în fond, cerea şi Chilon din Sparta, dar nu ar trebui nici să ne lăsăm pioşenia, dragostea sau recunoştinţa să ne obnubileze judecata în raport cu defunctul.

În cazul de faţă, e firesc ca britanicii şi poate chiar şi unii străini ataşaţi prin cultură şi educaţie de Marea Britanie să se simtă sincer copleşiţi de moartea celui mai longeviv monarh britanic, o figură familiară care ne-a însoţit pe mulţi dintre noi de-a lungul întregii vieţi. Cu toate acestea, nu este normal, exceptând membrii familiei apropiate, să ne prefacem că viaţa Elisabetei a II-a a fost un nesfârşit şir de evenimente luminoase, că modelul ei este unul infailibil sau că moştenirea ei e mai mare decât în realitate. Desigur, nu-i poate nimeni contesta abnegaţia cu care şi-a servit ţara şi Commonwealth-ul, puterea de a zâmbi şi de a insufla curaj şi încredere supuşilor ei, credinţa creştină profundă, capacitatea de a-i uni pe britanici, de a rămâne politic neutră în cele mai multe situaţii şi de a proteja astfel Coroana Britanică de atacurile politicienilor. Dar toate acestea sunt departe de a constitui un portret complet şi cinstit al Reginei, iar a insista exclusiv pe aspectele pozitive ale vieţii ei în detrimentul total al umbrelor şi scăderilor care i-au marcat şi ele domnia nu-i aduce Majestăţii Sale niciun serviciu post mortem.

Mama naţiunii a uitat să fie mama propriilor copii

Elisabeta a II-a nu s-a bucurat de o educaţie foarte solidă în copilărie şi adolescenţă căci pe vremea aceea (în anii 20-30) femeile fie se ocupau cu cratiţa şi cu crescutul copiilor dacă erau de rând, fie, dacă aparţineau aristocraţiei, trebuia să fie simple bibelouri, obiecte decorative spre desfătarea bărbaţilor. Astfel, ajunsă pe tron ca urmare a unei suite de întâmplări mai mult sau mai puţin fericite, aceasta a fost rapid absorbită de aparatul birocratic de la Buckingham şi de aparatul de stat al prim-ministrului, astfel încât, dintr-o simplă prinţesă tinerică şi frumuşică, a devenit peste noapte mămica naţiunii. Având, din pricina datelor ei educaţionale, o înţelegere extrem de rigidă a noţiunii de tradiţie şi fiind din fire neconflictuală, noua Regină a ajuns, fără să crâcnească, sclava curtenilor şi a consilierilor de modă veche, o marionetă numai bună de purtat prin lume în lungi călătorii impuse de prim-miniştrii ei. 

Numai că anii treceau, iar propriii copii, lăsaţi acasă cu un tată tiran, uitaţi la şcoli cu internat sau căraţi ei înşişi prin diverse călătorii inutile şi ridicole chipurile în folosul statului, au crescut, practic, fără mamă. Cum, cu toată bunăvoinţa din lume, nimeni şi nimic nu poate suplini iubirea maternă, aceştia au ajuns nişte tineri râzgâiaţi, imaturi emoţional şi incapabili să-şi gestioneze vieţile private. Nicio clipă nu i-a trecut Reginei prin minte să stea de vorbă cu copiii ei, să afle ce se întâmplă cu ei sau să încerce să le dea o direcţie în viaţă când aceştia păreau debusolaţi, pentru că ea a fost tot timpul ocupată să fie mama bună de pus în vitrină a poporului. Nici nu-i de mirare că, pierzând orice autoritate morală asupra lor, copiii Reginei au ajuns fie nişte rataţi în cel mai bun caz (Edward, Anne), fie nişte destrăbălaţi (Andrew, Charles). Mai mult decât atât, se pare că nu a înţeles nici în ultimii ani ai vieţii cât de mult rău a putut să le facă copiilor lăsându-i pe mâna străinilor, a consilierilor şi a secretarilor. Nici în ceasul al doisprezecelea nu s-a trezit din lunga amnezie şi l-a abandonat pe Prinţul Harry, traumatizat el însuşi după o copilărie fără mamă, în mâinile birocraţilor de la Buckingham. Cum este posibil – oricine ai fi pe pământul ăsta – să nu comunici cu nepotul tău decât pe canale oficiale? Cum este posibil să nu vezi că soţia lui, Meghan Markle, e tratată de presă – altfel foarte favorabilă ţie – şi de apropiaţii familiei ca o zdreanţă? Cum este posibil să nu te aşezi cu ei doi la o masă şi să stai omeneşte de vorbă să vezi ce probleme au? 

Neutralitate sau pur şi simplu ignoranţă?

De regulă, în poziţia de monarh constituţional, neutralitatea e o condiţie nu numai necesară, ci chiar imperativă. E foarte important ca monarhul să nu se angajeze în bătălii politice, să nu ia public partea unui partid sau altuia. Există însă diverse căi de a rămâne neutru, iar tăcerea nu este, contrar aparenţelor înşelătoare, întotdeauna cea mai bună cale. Nu e vorba aici, desigur, de a-ţi da cu părerea dacă să mărească guvernul taxele sau nu, dacă să închidă minele sau nu ori dacă să bată cu pumnii în masă la Bruxelles sau nu. Dar e vorba în primul rând de a înţelege că, dincolo de a-ţi sprijini propriul guvern în deciziile pe care le ia, tu ai o datorie faţă de toţi supuşii tăi, inclusiv faţă de aceia pe care guvernul tău pare să-i ignore sau, mai rău, contra intereselor cărora pare să acţioneze. Fără îndoială că nu poţi impune viziunea ta prim-ministrului sau miniştrilor tăi, dar, cum zice englezul, there’s more than one way to skin a cat, iar arta de a negocia au stăpânit-o foarte bine monarhi constituţionali cum au fost Regina Victoria sau Regele Edward al VII-lea, care s-au implicat profund în viaţa supuşilor lor fără a lăsa impresia că se opun guvernelor. 

Din acest punct de vedere, Elisabeta a II-a a fost tot timpul în urma vremurilor ei, nu înaintea lor. Nu a susţinut nicio cauză demnă de susţinut, nu a apărat niciodată public drepturile femeilor, trimise la cratiţă până prin anii 90, nu a apărat niciodată minorităţile sexuale pe care multe guverne ale ei le-au persecutat feroce, nu a apărat niciodată drepturile amărâţilor şi oropsiţilor sorţii, nu a fost văzută făcând un minim gest de omenie faţă de refugiaţi, de imigranţi, pe care i-a lăsat tot timpul să fie victime ale retoricii patriotarde a politicienilor. Conservatoare până în cea mai adâncă fibră a ei, nu s-a modernizat decât silită (de moartea tragică a Prinţesei Diana, din care, totuşi, nu a înţeles nimic) şi de faţadă, superficial. Strategia ei de abordare a situaţiilor dificile din societate şi din propria familie a fost băgarea gunoiului sub preş cât mai mult posibil, salvarea aparenţelor în speranţa că mâine totul va trece şi lumea va uita. Fără înoială, are şi cuminţenia virtuţile ei: nu e bine să fii un permanent revoltat sau să sari la bătaie şi, dacă o faci, e bine să-ţi alegi cu grijă bătăliile şi să ai şi aliaţi de nădejde. Dar una este să nu-ţi exprimi nicio opinie pentru că doreşti să rămâi nepărtinitor şi alta este să nu o faci pentru că pur si simplu nu ai nicio opinie. Neutralitatea e una, ignoranţa e alta. Dar avantajul tăcerii, recunoscut încă de pe vremea romanilor (Si tacuisses, philosophus mansisses = Dacă tăceai, filosof rămâneai) este că poţi trece drept filosof, gânditor, înţelept tocmai pentru că lumea nu are ocazia să-ţi vadă ignoranţa crasă. 

De aceea astăzi cele mai multe comentarii o elogiază pe Regină drept o înţeleaptă taciturnă. Totuşi, a spune cel mult banalităţi sau clişee de ocazie te salvează întotdeauna de la ridicol, dar nu te face vreun filosof, orice s-ar spune.

O domnie de 70 de ani care nu lasă în urmă nimic

În mod cinstit nu se poate vorbi de o eră elisabetană aşa cum vorbim de una victoriană sau edwardiană pentru că, în ciuda prezenţei sale constante pe scena publică, ea nu a avut niciodată curajul, aşa cum au avut cei doi monarhi menţionaţi, să fie ea însăşi, să rupă chingile şi corsetele unui sistem desuet şi să-şi pună propria amprentă asupra societăţii. Desigur, are meritul că-i aduna pe britanici în faţa televizorului de Crăciun, când toţi ascultau pioşi un discurs clişeizat, înţepenit într-o retorică postbelică. Dar, dincolo de asta, obiectiv vorbind, nu rămâne mai nimic. Regina Victoria rămâne pe vecie asociată cu revoluţia industrială, pe care a îmbrăţişat-o şi promovat-o. În timpul Reginei Elisabeta a II-a, epoca industrializării apusese de mult, dar a apărut epoca tehnologiei avansate, a digitalizării, epocă în care aceasta a alergat tot timpul gâfâind. Cu greu a acceptat ca mesajul ei de Crăciun să fie televizat, cu greu a acceptat că internetul există şi nu mai pleacă nicăieri: în afară de un cont pe Instagram şi de un site oficial, familia regală nu are nimic de-a face cu digitalizarea. Or, e prea puţin pentru a fi identificat fundamental cu o anumită eră. A fost preocupată, în schimb, în ultimul an de viaţă, de banalităţi, de prostii irelevante, cum ar fi să se asigure că fosta amantă a lui Charles, actualmente nevastă, Camilla Parker-Bowles, va fi numită Regină Consoartă atunci când Charles va deveni rege. Asta este preocuparea unei Regine adevărate la 70 de ani de la urcarea pe tron? Ca amanta din cauza căreia fiul său şi-a distrus familia, şi-a băgat prima soţie în groapă şi şi-a dezbinat propriii copii să ajungă regină? E cam puţin. De minimis non curat praetor, ziceau romanii. Altfel spus, de fleacuri nu se ocupă şeful cel mare. Dar faptul că pentru ea statutul controversatei nurori nu a fost un fleac, ci o chestiune de maximă importanţă arată perfect felul cum a înţeles ea rolul pe care l-a jucat atât de mult timp: niciodată angrenată în proiecte importante, de anvergură şi de real interes pentru supuşii săi, tot timpul obsedată de protocol, de tradiţie şi de reguli, sub a căror tiranie şi-a trăit întrega viaţă. Requiescat in pace!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp