Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Despre multinaționale, dincolo de propagandă: cum le facem să-și dorească să lase mai mulți bani în România

Multinaționale

Foto: Inquam Photos/ David Muntean

Povestea cu atacul asupra multinaţionalelor pe motive fiscale e veche şi nu e nici măcar românească. La nivel mondial se discută de ani de zile, cu precădere după criza din 2008, despre reformularea regulilor de impozitare a companiilor multinaţionale, adică de modificare a regulilor de împărţire a impozitului pe profit între ţări, pe o bază mai logică şi corectă pentru toate jurisdicţiile implicate în tranzacţiile tot mai complexe ale multinaţionalelor. Aceste discuţii se poartă de câţiva ani (şi se continuă) în forumuri mondiale de discuţii precum G20 (următorul summit fiind programat în iulie 2017 sub conducerea Germaniei), OECD sau în cadrul UE.

România, chiar fără voia ei, ar fi putut (şi încă poate) beneficia de vechile şi de noile reguli de impozitare, dacă ar fi ştiut (sau va şti) să le implementeze şi, mai ales, să le aplice practic în mod corect. Pentru asta, este însă nevoie de specialişti implicaţi în scrierea legilor interne şi de investiţii în oameni – controlori specializaţi în materie de fiscalitate internaţională şi preţuri de transfer.

Atacul asupra multinaţionalelor este totuşi o armă care trebuie mânuită cu responsabilitate, pentru că planificarea lor fiscală cu scopul unui posibil „export” al profiturilor - de care, să nu uităm, s-ar putea bucura implicit, prin colectarea unor impozite pe profiturile mai mari, ţările lor de origine - nu ar trebui contracarată cu abuzuri ale fiscului local şi cu declaraţii politice ostile, ci cu o abordare corectă, pe baza regulilor agreate la nivel internaţional şi european, astfel încât să se inducă conformarea lor voluntară şi, implicit, plata unor impozite corecte în ţări precum România.

Multinaţionalele, prin complexitatea activităţilor lor – de la producţie, comerţ, design, cercetare şi inovaţie, finanţare etc. – desfăşurate, fiecare, în mai multe ţări şi prin zeci de companii din acelaşi grup, deţinute în final de aceeaşi acţionari (fie ei mulţi şi „anonimi” la bursele unde aceste multinaţionale sunt listate, fie mai concentrate, ca afaceri de familie) – s-au concentrat în ultimii zeci de ani şi pe planificare fiscală, în principal pentru a maximiza, pe de o parte, profiturile nete după impozitare, ce le revin acţionarilor lor (prin dividende) şi, pe de altă parte, valoarea acţiunilor lor (a se vedea dependenţa dintre profiturile nete şi valoarea acţiunilor companiilor multinaţionale listate).

Atacul asupra multinaţionalelor este totuşi o armă care trebuie mânuită cu responsabilitate, pentru că planificarea lor fiscală cu scopul unui posibil „export” al profiturilor - de care, să nu uităm, s-ar putea bucura implicit, prin colectarea unor impozite pe profiturile mai mari, ţările lor de origine - nu ar trebui contracarată cu abuzuri ale fiscului local şi cu declaraţii politice ostile, ci cu o abordare corectă, pe baza regulilor agreate la nivel internaţional şi european, astfel încât să se inducă conformarea lor voluntară şi, implicit, plata unor impozite corecte în ţări precum România.

Angela Roșca

Prin preţurile practicate între aceste companii din acelaşi grup (mai mari sau mai mici decât „preţul pieţei”) – fie ele preţuri ale materiilor prime cumpărate sau produselor finite exportate în grup, prin dobânzile practicate la finanţare sau redevenţele facturate intra-grup (funcţie şi de jurisdicţiile favorabile în care îşi înregistrează drepturile de autor şi mărcile), prin preţul serviciilor intra-grup – ele îşi pot optimiza „nota de plată” fiscală totală – fie legitim, fie excesiv, iar uneori chiar abuziv. Planificarea e dictată, dincolo de considerentele legate de maximizarea profiturilor acţionariatului, şi de competiţia dintre companiile din aceeaşi ramură. De asemenea, globalizarea, dar şi noile tehnologii şi industrii, mutarea multor afaceri în zona on-line (de ex. comerţul on-line cu bunuri şi servicii, telecomunicaţiile etc.) au dus la o complexitate şi mai mare a modului de derulare a acestor afaceri şi, implicit, la dificultăţi în determinarea locului impozitării acestora –trebuind astfel identificate noi reguli pentru a se determina jurisdicţia în care aceste afaceri creează valoare şi implicit unde ar trebui impozitate astfel de afaceri – acolo unde e înregistrată firma, unde e localizat serverul sau unde sunt consumatorii etc.?  

Miza e una foarte clară, devenită evidentă şi pentru ţările dezvoltate după criza din 2008-2009, când s-au golit toate vistieriile (căci şi ele, la rândul lor, pierd masa impozabilă în favoarea altor ţări, tot dezvoltate) – aceste companii trebuie să plătească impozitele corecte în fiecare ţară unde au loc efectiv tranzacţiile lor, fără “mutări” artificiale de profituri către jurisdicţiile care au impozit pe profit mai mic sau reguli preferenţiale de impozitare a profiturilor. Şi asta, în contextul mondial actual, în care chiar si ţările dezvoltate (nu doar cele în dezvoltare, ca România), sunt într-o competiţie în a reduce impozitul pe profit (SUA au anunţat posibila reducere de la 35 la 20% sau chiar la 15% a impozitului pe profit, Marea Britanie ia în calcul reducerea cotei de impozit pe profit de la 20% la 17%/15% în strânsă legătură cu Brexit-ul, Franţa analizează oportunitatea reducerii de la 34.43% la 28%, Belgia de la 34% la 20/25%, Austria de la 25% la 20% etc.). Ceea ce nu mai face din România, cu cota sa unică de 16%, ţara cea mai competitivă din acest punct de vedere, mai ales în context regional (10% impozit pe profit în Bulgaria, 9% în Ungaria, 19% în Cehia, 21% în Slovacia, 19%/15% în Polonia).

Unele ţări mai mici din UE au înţeles rapid că „jocul” taxelor vs. multinaţionale poate fi o sabie cu două tăişuri şi, pentru a-şi proteja de fapt economiile, locurile de muncă şi resursele bugetare, au ales să folosească cu grijă această armă (ex. Irlanda, Luxembourg, Olanda etc.). Pe lângă faptul că au - şi luptă să-şi menţină - o legislaţie fiscală favorabilă, au ales să investească constant în pregătirea unor inspectori specializaţi pe problematica impozitării internaţionale şi a preţurilor de transfer, care să nu ducă un război declarat cu aceste companii, ci mai degrabă să le direcţioneze temperat spre conformarea voluntară în baza noilor reguli internaţionale, într-o perioadă rezonabilă de timp. La fel cum au făcut şi continuă să facă şi ţările mari din UE sau din afara UE (Germania, SUA etc.). Fireşte, există şi ţări (din UE sau din afara Uniunii) care au declaraţii mai războinice, dar sunt şi altele care îşi apără companiile înregistrate în ţările lor de acuzaţiile recente de ajutor de stat din partea UE în privinţa fiscalităţii (de ex. Irlanda, Luxembourg).

Dar cum e cu legea românească? Ne trebuie legi noi sau avem deja legislaţia necesară? Legislaţia fiscală românească permite principial chiar din 1994 (Ordonanţa 70), apoi şi din 2002 (Legea 414) şi mai apoi din 2004, prin vechiul Cod fiscal (cu obligativitatea documentării din 2006/2008 şi extinderea şi la tranzacţii între firme româneşti în 2010), precum şi în baza noului Cod fiscal din 2016, ajustarea impozitării tuturor companiilor care-şi „exportă” profiturile sau nu-şi recunosc profitul fiscal corect în jurisdicţia în care îşi desfăşoară activitatea, ca urmare a unor tranzacţii din cadrul grupului. Aşadar, legislaţia românească permite de douăzeci de ani recalcularea impozitului pe profit datorat de companiile parte a unui grup, în funcţie de preţurile de piaţă ce ar trebui practicate de aceste firme (străine sau româneşti) la achiziţiile şi vânzările de bunuri şi servicii în cadrul grupului. Nu e deci nevoie de o nouă legislaţie, ci doar de adaptarea celei existente la noile reguli agreate internaţional (ex. Directiva ATAD, măsurile anti-BEPS ale OECD etc.), dar, mai ales, de specialişti în materie de preţuri de transfer care să înţeleagă legislaţia şi să ştie să o aplice corect în cazul controalelor fiscale.

Dacă vom continua să „eliminăm” din factorii atractivi, fără să punem nimic în loc, s-ar putea să asistăm în următoarea perioadă la o reducere a actualelor locuri de muncă oferite de multinaţionale, atât prin plecarea unora dintre ele către alte orizonturi, cât, mai ales, prin lipsa de atractivitate pentru altele care ar putea investi în România.

Angela Roșca

Dar de ce vin de fapt multinaţionalele să facă afaceri într-o ţară? Căci, pe cât de atacate, ele sunt în acelaşi timp dorite de peste 150 de ţări ale lumii care se „bat” să le atragă, România fiind aşadar într-o reală competiţie cu toate aceste ţări în a le oferi condiţii să facă afaceri şi, implicit, să genereze locuri de muncă palpabile.

Multinaţionalele sunt atrase de un mix de condiţii: infrastructură, resurse umane (bine pregătite, productive, cu un cost eficient), taxe mici, regimuri politice stabile şi previzibile, stabilitate legislativă şi predictibilitate, sistem juridic corect, administraţie fiscală compententă etc. Evident, ele investesc în ţări care au cât mai multe din aceste elemente. Când o ţară nu are sau pierde pe drum o parte din aceste elemente, automat, devine mai puţin atractivă pentru astfel de investiţii. Dacă, de pildă, infrastructura nu e un punct forte pentru România, am putea compensa prin resurse umane de calitate. Însă şi acestea sunt tot mai puţine din cauza emigrării masive din ultimii ani şi sistemului educaţional neadaptat şi necompetitiv, iar, în plus, costul muncii e din ce în ce mai mare (atât pentru salariile minime, cât şi pentru managementul din clasa de mijloc). Dacă vom continua să „eliminăm” din factorii atractivi, fără să punem nimic în loc, s-ar putea să asistăm în următoarea perioadă la o reducere a actualelor locuri de muncă oferite de multinaţionale, atât prin plecarea unora dintre ele către alte orizonturi, cât, mai ales, prin lipsa de atractivitate pentru altele care ar putea investi în România.

Pe de altă parte, e normal să ne aşteptăm ca multinaţionalele să plătească corect partea lor de impozit pe marjele corecte de profit, în jurisdicţiile în care operează efectiv, aşa cum se determină acestea pe baza regulilor agreate la nivel mondial. Însă, să nu uităm, atragerea lor de către toate ţările e făcută şi pornind de la o listă de beneficii pe care ele le oferă economiilor în dezvoltare şi, mai nou, şi celor dezvoltate, care se bat cot-la-cot pe aceşti investitori cu cele mai puţin dezvoltate. Multinaţionalele ocupă forţă de muncă pe care capitalul local nu o poate ocupa, profesionalizează şi disciplinează mediul de afaceri şi furnizorii locali, pregătesc bine forţa de muncă locală, plătesc salarii mai mari şi implicit plătesc impozite mari în materie de muncă, îşi plătesc taxele la timp etc. Mulţi dintre foştii angajaţi ai multinaţionalelor devin antreprenori locali şi formează şi generează apoi capital local.

S-ar putea aşadar ca, dacă sloganul „nu ne vindem ţara” continuă să fie vehiculat tot mai mult şi la toate nivelele, să rămânem cu o economie „nevândută” investitorilor străini, însă nu pentru că nu am mai vrea noi să le-o „vindem”, ci pentru că, la un moment dat, s-ar putea să nu mai vrea ei să ne-o „cumpere”. Nici capitalul românesc şi nici statul român nu au capacitatea şi nici nu o vor avea prea curând să creeze fabrici peste noapte, să le înlocuiască pe-ale multinaţionalelor. Implicit, ar mai putea pleca încă 2 milioane de români să-şi caute de lucru prin alte ţări.

Întrebarea firească este aşadar dacă România alege să continue să joace în jocul mondial al atragerii investiţiilor străine sau să revină la perioada anilor ’90, când alergam după multinaţionale şi fonduri de investiţii, dar ele nu voiau să vină, iar capitalul românesc nu reuşea de fapt să creeze locurile de muncă necesare susţinerii unei economii fără multinaţionale.

Dacă totuşi vrem ca multinaţionalele să rămână şi să mai vină şi altele în România, atunci poate că ar trebui să ne concentrăm pe a crea efectiv mecanisme de control moderne şi eficiente, prin care sa ne asigurăm că toţi investitorii, indiferent de provenienţa capitalului – românesc sau străin – sunt impozitaţi corect după aceleaşi reguli, sunt încurajaţi să se conformeze voluntar, iar multinaţionalele îşi plătesc „their fair share” din impozite în România, proporţional cu valoarea adăugată pe care o generează şi în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară local. Este totodată important să existe un „level playing field”, adică o bază corectă, comună de abordare a impozitării pentru toate companiile care operează în România, indiferent de cine sunt acţionarii, căci imparţialitatea, echitatea şi corectitudinea sunt principii-cheie care ar trebui să stea la baza oricărui regim de impozitare.

Întrebarea firească este aşadar dacă România alege să continue să joace în jocul mondial al atragerii investiţiilor străine sau să revină la perioada anilor ’90, când alergam după multinaţionale şi fonduri de investiţii, dar ele nu voiau să vină, iar capitalul românesc nu reuşea de fapt să creeze locurile de muncă necesare susţinerii unei economii fără multinaţionale.

Angela Roșca

Cu reguli globale, dar şi locale, mai clare, multinaţionalele vor avea şi ele un apetit tot mai mic pentru a jongla cu alocarea profiturilor între jurisdicţii în funcţie de fiscalitate. Însă un stat nu poate miza doar pe o mai bună conformare voluntară, ci trebuie să ia măsuri concrete si coerente pentru a uşura viaţa companiilor care îşi plătesc corect taxele, întărind şi controlul (corect, nu abuziv!) asupra celor care nu plătesc corect şi, prin aceste măsuri, să inducă efecte vizibile în privinţa colectării taxelor.

Schimbarea regulilor de alocare a profiturilor în baza noilor acorduri şi discuţii la nivel mondial (măsuri anti-BEPS – „Base Erosion Profit Shifting”, directiva ATAD a UE) reprezintă o oportunitate, atât pentru multinaţionale, cât şi pentru autorităţi, de a face o tranziţie spre corectitudine, astfel încât să nu se piardă venituri la buget şi totuşi România să rămână atractivă pentru companiile străine care au investit sau vor să investească aici. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Îi rugăm frumos? Le taxăm iar una din metode e taxarea sumelor șifonate prin offshor-uri. Ei nu or să dorească niciodată să plătească taxe mai ales într-o țară de mâna a treia ca a noastră. Discuția cu taxarea corporațiilor se poartă la nivelul UE și doar așa vom lua și noi mai mulți bani de la ei, noi nu suntem în stare să le oprim jmecheriile financiare.
    • Like 0
  • Gabi check icon
    Eu sunt pentru multinaţionale. Pentru că, am trăit vremurile când lipseau toate cele din magazine. Şi era o singură întreprindere de telefonie, care era monopol de stat.
    Nu îmi place titlul şi modul de abordare. „A Face” pe cineva este o metodă necinstită, haiducească; înseamnă a păcăli, a jegmăni - care este o jmecherie tipic românească. Ca să vedeţi de ce, încercaţi să aplicaţi acelaşi mod de abordare la nişte domenii diferite:

    - Despre casino-uri sau terasele de fiţe; cum să „îi facem” pe fraierii de clienţi să lase mai mulți bani la noi.

    - Despre prostituate, dincolo de oferta lor; cum să „îi facem” pe fraierii de bărbaţi să lase mai mulţi bani la studioul nostru de masaj erotic.

    A devenit un fel de „sport naţional” să deposedezi de profit în mod abuziv pe oricine îndrăzneşte să facă afaceri în România. Însă, defapt, „jmecheria” nu este „să le facem” pe multinaţionale de mai mulţi bani - ci, să le determinăm -în mod onest- ca ele să dorească, intradevăr, să opereze inclusiv la noi în ţară. Dar, asta este un lucru mult prea greu de înţeles pentru nişte minţi socialiste puse doar pe a lua cu japca cât cuprinde, de la oricine şi la tot pasul.

    Şi da, multinaţionalele plătesc factura produselor importate (ex. Parfum, etc., Cognac franţuzesc, etc.) înapoi în ţara unde acele produse au fost fabricate. Spălaţii pe creier numesc asta „externalizarea profitului” - ceea ce desigur că este o afirmaţie incorectă d.p.d.v. financiar-contabil.

    Nu te poţi aştepta de la investitorii externi să facă gesturi de caritate şi binefacere, să te „ajute” cu refacerea unui PIB prost calculat şi prost gestionat. Până şi Levi Strauss care asamblează blue-jeanşi în Bangladesh îşi ia înapoi o parte din profitul realizat. Că nu s-au dus acolo pe post de Crucea Roşie sau de salvatori naţionali.
    • Like 2
  • Ionel check icon
    Foarte bun articolul dvs. Felicitari ! Ati reusit sa surprindeti foarte bine faptul ca "atacul asupra multinationalelor este .......o poveste ". Nu exista niciun ataca asupra lor. Atata timp cat fac profit totul este ok, pt ele si pentru noi, ca oameni si ca tara. Regulile de impozitare si mediul de afaceri sunt cele care vor face diferenta, la fel de importante fiind infrastructura si resursele umane. In schimb, cele 2 articole scrise de d-le Raluca Ion si Sadeanu mie ime imi par a fi nerealiste, subiective, partinitoare. Sa spui ca ataca tara si ca ar fi de vina PSD-ul, luat ca entitate, care manipuleaza ..... !!!!!! Ca pot fi oameni din PSD care pot afirma asa ceva este ok.......Manipularea este practicata atat de putere cat si de opozitie, insa nu pot manipula pe toata lumea.....
    • Like 0
  • Moka check icon
    Teoretic e simplu cum le facem sa lase mai multi bani aici. Nici macar nu trebuie sa facem dumping fiscal. Practic este greu si nu se poate face decat cu un proiect national pe termen mediu/lung.
    - forta de munca educata si competenta
    - infrastructura
    - securitatea investitiei prin transparenta si previzibiliate legislativa

    Apoi rabdare si va garantez ca in cativa ani se vor vedea rezultatele.
    • Like 1
  • Partial corect.Mai tineti minte cum ne-au jupuit grecii dupa ce-au preluat Romtelecomul?Si cum ne-au jupuit marii din piata ,Orange,Vodafone sa,pina a aparut RDS-ul?Exemplele sunt cu nemiluita.Tendintele de a ascunde veniturile reale,sau sa le ascunda sub forma unor analize de piata,analize de strategii,de studii de piata au fost si vor mai fii.Ca si cele de asociere pentru stabilirea preturilor pe piata.Si altele...
    Nimic nou sub soare in cazurile astea.Guvernele aproba impozite mici,pentru atragerea capitalului,stiind din start ca vor fi furate!Depinde de cat de bine iti exerciti autoritatea,controalele,pentru a minimiza furtul.Ca de eliminat nici vorba!
    • Like 0
  • In sfarsit un articol documentat si pertinent pe subiectul multinationale (desi concern ar fi termenul corect - multinatonala e si o firma care are 3 angajati in Bulgaria).
    Toata discutia asta ar trebui purtata la rece, fara accente comunist-nationaliste sau drame personale. Am mai comentat pe tema pro/contra si impozit pe profit in cadrul unui articol precedent.
    Eu consider ca avantajele aduse de concerne sunt evidente pentru orice om cu logica. Discutia este, cum surprinde corect autoarea, cum dozam atragerea lor cu impozitarea lor.
    In domeniul impozitarii consider ca nu putem sari calul, pentru ca aici e o concurenta acerba si nu detinem cele mai bune carti. O reglementare mai clara insa ar fi benefica. In domeniul salariilor nu mai suntem asa competitivi ca si acum 10 ani. Ce mai ramane?
    Dupa mine sunt 2 cai de actiune concomitente
    1.) Nivelul ridicat de calificare si afinitatea culturala.
    2.) Dezvoltarea paralela a firmelor romanesti, care in timp, cu un management adecvat vor deveni ele insele concerne.

    In ambele cazuri, parghia fiscala e extrem de delicata si trebuie utilizata doar dupa o analiza atenta.
    • Like 1
  • check icon
    Absolut corect, dar la noi în țară, cei ce fac sau ar trebui să facă ȘI legile fiscale care să ordoneze activitatea fiscală a multinaționalelor, se ocupă exclusiv cu a găsi legi care să promoveze și să ascundă furtul la nivel înalt cât mai abitir la „drum de seară„ ,nu au ei timp de ligile normale adaptate noilor condiții economice mondiale.Așa că.....
    • Like 1
  • Fenomenul e mult mai complex .Ar trebui o analiza cu avantaje și dezavantaje !
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult
sound-bars icon