Despre multinaționale, dincolo de propagandă: cum le facem să-și dorească să lase mai mulți bani în România

Foto: Inquam Photos/ David Muntean

Povestea cu atacul asupra multinaţionalelor pe motive fiscale e veche şi nu e nici măcar românească. La nivel mondial se discută de ani de zile, cu precădere după criza din 2008, despre reformularea regulilor de impozitare a companiilor multinaţionale, adică de modificare a regulilor de împărţire a impozitului pe profit între ţări, pe o bază mai logică şi corectă pentru toate jurisdicţiile implicate în tranzacţiile tot mai complexe ale multinaţionalelor. Aceste discuţii se poartă de câţiva ani (şi se continuă) în forumuri mondiale de discuţii precum G20 (următorul summit fiind programat în iulie 2017 sub conducerea Germaniei), OECD sau în cadrul UE.

România, chiar fără voia ei, ar fi putut (şi încă poate) beneficia de vechile şi de noile reguli de impozitare, dacă ar fi ştiut (sau va şti) să le implementeze şi, mai ales, să le aplice practic în mod corect. Pentru asta, este însă nevoie de specialişti implicaţi în scrierea legilor interne şi de investiţii în oameni – controlori specializaţi în materie de fiscalitate internaţională şi preţuri de transfer.

Atacul asupra multinaţionalelor este totuşi o armă care trebuie mânuită cu responsabilitate, pentru că planificarea lor fiscală cu scopul unui posibil „export” al profiturilor - de care, să nu uităm, s-ar putea bucura implicit, prin colectarea unor impozite pe profiturile mai mari, ţările lor de origine - nu ar trebui contracarată cu abuzuri ale fiscului local şi cu declaraţii politice ostile, ci cu o abordare corectă, pe baza regulilor agreate la nivel internaţional şi european, astfel încât să se inducă conformarea lor voluntară şi, implicit, plata unor impozite corecte în ţări precum România.

Multinaţionalele, prin complexitatea activităţilor lor – de la producţie, comerţ, design, cercetare şi inovaţie, finanţare etc. – desfăşurate, fiecare, în mai multe ţări şi prin zeci de companii din acelaşi grup, deţinute în final de aceeaşi acţionari (fie ei mulţi şi „anonimi” la bursele unde aceste multinaţionale sunt listate, fie mai concentrate, ca afaceri de familie) – s-au concentrat în ultimii zeci de ani şi pe planificare fiscală, în principal pentru a maximiza, pe de o parte, profiturile nete după impozitare, ce le revin acţionarilor lor (prin dividende) şi, pe de altă parte, valoarea acţiunilor lor (a se vedea dependenţa dintre profiturile nete şi valoarea acţiunilor companiilor multinaţionale listate).

Atacul asupra multinaţionalelor este totuşi o armă care trebuie mânuită cu responsabilitate, pentru că planificarea lor fiscală cu scopul unui posibil „export” al profiturilor - de care, să nu uităm, s-ar putea bucura implicit, prin colectarea unor impozite pe profiturile mai mari, ţările lor de origine - nu ar trebui contracarată cu abuzuri ale fiscului local şi cu declaraţii politice ostile, ci cu o abordare corectă, pe baza regulilor agreate la nivel internaţional şi european, astfel încât să se inducă conformarea lor voluntară şi, implicit, plata unor impozite corecte în ţări precum România.

Prin preţurile practicate între aceste companii din acelaşi grup (mai mari sau mai mici decât „preţul pieţei”) – fie ele preţuri ale materiilor prime cumpărate sau produselor finite exportate în grup, prin dobânzile practicate la finanţare sau redevenţele facturate intra-grup (funcţie şi de jurisdicţiile favorabile în care îşi înregistrează drepturile de autor şi mărcile), prin preţul serviciilor intra-grup – ele îşi pot optimiza „nota de plată” fiscală totală – fie legitim, fie excesiv, iar uneori chiar abuziv. Planificarea e dictată, dincolo de considerentele legate de maximizarea profiturilor acţionariatului, şi de competiţia dintre companiile din aceeaşi ramură. De asemenea, globalizarea, dar şi noile tehnologii şi industrii, mutarea multor afaceri în zona on-line (de ex. comerţul on-line cu bunuri şi servicii, telecomunicaţiile etc.) au dus la o complexitate şi mai mare a modului de derulare a acestor afaceri şi, implicit, la dificultăţi în determinarea locului impozitării acestora –trebuind astfel identificate noi reguli pentru a se determina jurisdicţia în care aceste afaceri creează valoare şi implicit unde ar trebui impozitate astfel de afaceri – acolo unde e înregistrată firma, unde e localizat serverul sau unde sunt consumatorii etc.?  

Miza e una foarte clară, devenită evidentă şi pentru ţările dezvoltate după criza din 2008-2009, când s-au golit toate vistieriile (căci şi ele, la rândul lor, pierd masa impozabilă în favoarea altor ţări, tot dezvoltate) – aceste companii trebuie să plătească impozitele corecte în fiecare ţară unde au loc efectiv tranzacţiile lor, fără “mutări” artificiale de profituri către jurisdicţiile care au impozit pe profit mai mic sau reguli preferenţiale de impozitare a profiturilor. Şi asta, în contextul mondial actual, în care chiar si ţările dezvoltate (nu doar cele în dezvoltare, ca România), sunt într-o competiţie în a reduce impozitul pe profit (SUA au anunţat posibila reducere de la 35 la 20% sau chiar la 15% a impozitului pe profit, Marea Britanie ia în calcul reducerea cotei de impozit pe profit de la 20% la 17%/15% în strânsă legătură cu Brexit-ul, Franţa analizează oportunitatea reducerii de la 34.43% la 28%, Belgia de la 34% la 20/25%, Austria de la 25% la 20% etc.). Ceea ce nu mai face din România, cu cota sa unică de 16%, ţara cea mai competitivă din acest punct de vedere, mai ales în context regional (10% impozit pe profit în Bulgaria, 9% în Ungaria, 19% în Cehia, 21% în Slovacia, 19%/15% în Polonia).

Unele ţări mai mici din UE au înţeles rapid că „jocul” taxelor vs. multinaţionale poate fi o sabie cu două tăişuri şi, pentru a-şi proteja de fapt economiile, locurile de muncă şi resursele bugetare, au ales să folosească cu grijă această armă (ex. Irlanda, Luxembourg, Olanda etc.). Pe lângă faptul că au - şi luptă să-şi menţină - o legislaţie fiscală favorabilă, au ales să investească constant în pregătirea unor inspectori specializaţi pe problematica impozitării internaţionale şi a preţurilor de transfer, care să nu ducă un război declarat cu aceste companii, ci mai degrabă să le direcţioneze temperat spre conformarea voluntară în baza noilor reguli internaţionale, într-o perioadă rezonabilă de timp. La fel cum au făcut şi continuă să facă şi ţările mari din UE sau din afara UE (Germania, SUA etc.). Fireşte, există şi ţări (din UE sau din afara Uniunii) care au declaraţii mai războinice, dar sunt şi altele care îşi apără companiile înregistrate în ţările lor de acuzaţiile recente de ajutor de stat din partea UE în privinţa fiscalităţii (de ex. Irlanda, Luxembourg).

Dar cum e cu legea românească? Ne trebuie legi noi sau avem deja legislaţia necesară? Legislaţia fiscală românească permite principial chiar din 1994 (Ordonanţa 70), apoi şi din 2002 (Legea 414) şi mai apoi din 2004, prin vechiul Cod fiscal (cu obligativitatea documentării din 2006/2008 şi extinderea şi la tranzacţii între firme româneşti în 2010), precum şi în baza noului Cod fiscal din 2016, ajustarea impozitării tuturor companiilor care-şi „exportă” profiturile sau nu-şi recunosc profitul fiscal corect în jurisdicţia în care îşi desfăşoară activitatea, ca urmare a unor tranzacţii din cadrul grupului. Aşadar, legislaţia românească permite de douăzeci de ani recalcularea impozitului pe profit datorat de companiile parte a unui grup, în funcţie de preţurile de piaţă ce ar trebui practicate de aceste firme (străine sau româneşti) la achiziţiile şi vânzările de bunuri şi servicii în cadrul grupului. Nu e deci nevoie de o nouă legislaţie, ci doar de adaptarea celei existente la noile reguli agreate internaţional (ex. Directiva ATAD, măsurile anti-BEPS ale OECD etc.), dar, mai ales, de specialişti în materie de preţuri de transfer care să înţeleagă legislaţia şi să ştie să o aplice corect în cazul controalelor fiscale.

Dacă vom continua să „eliminăm” din factorii atractivi, fără să punem nimic în loc, s-ar putea să asistăm în următoarea perioadă la o reducere a actualelor locuri de muncă oferite de multinaţionale, atât prin plecarea unora dintre ele către alte orizonturi, cât, mai ales, prin lipsa de atractivitate pentru altele care ar putea investi în România.

Dar de ce vin de fapt multinaţionalele să facă afaceri într-o ţară? Căci, pe cât de atacate, ele sunt în acelaşi timp dorite de peste 150 de ţări ale lumii care se „bat” să le atragă, România fiind aşadar într-o reală competiţie cu toate aceste ţări în a le oferi condiţii să facă afaceri şi, implicit, să genereze locuri de muncă palpabile.

Multinaţionalele sunt atrase de un mix de condiţii: infrastructură, resurse umane (bine pregătite, productive, cu un cost eficient), taxe mici, regimuri politice stabile şi previzibile, stabilitate legislativă şi predictibilitate, sistem juridic corect, administraţie fiscală compententă etc. Evident, ele investesc în ţări care au cât mai multe din aceste elemente. Când o ţară nu are sau pierde pe drum o parte din aceste elemente, automat, devine mai puţin atractivă pentru astfel de investiţii. Dacă, de pildă, infrastructura nu e un punct forte pentru România, am putea compensa prin resurse umane de calitate. Însă şi acestea sunt tot mai puţine din cauza emigrării masive din ultimii ani şi sistemului educaţional neadaptat şi necompetitiv, iar, în plus, costul muncii e din ce în ce mai mare (atât pentru salariile minime, cât şi pentru managementul din clasa de mijloc). Dacă vom continua să „eliminăm” din factorii atractivi, fără să punem nimic în loc, s-ar putea să asistăm în următoarea perioadă la o reducere a actualelor locuri de muncă oferite de multinaţionale, atât prin plecarea unora dintre ele către alte orizonturi, cât, mai ales, prin lipsa de atractivitate pentru altele care ar putea investi în România.

Pe de altă parte, e normal să ne aşteptăm ca multinaţionalele să plătească corect partea lor de impozit pe marjele corecte de profit, în jurisdicţiile în care operează efectiv, aşa cum se determină acestea pe baza regulilor agreate la nivel mondial. Însă, să nu uităm, atragerea lor de către toate ţările e făcută şi pornind de la o listă de beneficii pe care ele le oferă economiilor în dezvoltare şi, mai nou, şi celor dezvoltate, care se bat cot-la-cot pe aceşti investitori cu cele mai puţin dezvoltate. Multinaţionalele ocupă forţă de muncă pe care capitalul local nu o poate ocupa, profesionalizează şi disciplinează mediul de afaceri şi furnizorii locali, pregătesc bine forţa de muncă locală, plătesc salarii mai mari şi implicit plătesc impozite mari în materie de muncă, îşi plătesc taxele la timp etc. Mulţi dintre foştii angajaţi ai multinaţionalelor devin antreprenori locali şi formează şi generează apoi capital local.

S-ar putea aşadar ca, dacă sloganul „nu ne vindem ţara” continuă să fie vehiculat tot mai mult şi la toate nivelele, să rămânem cu o economie „nevândută” investitorilor străini, însă nu pentru că nu am mai vrea noi să le-o „vindem”, ci pentru că, la un moment dat, s-ar putea să nu mai vrea ei să ne-o „cumpere”. Nici capitalul românesc şi nici statul român nu au capacitatea şi nici nu o vor avea prea curând să creeze fabrici peste noapte, să le înlocuiască pe-ale multinaţionalelor. Implicit, ar mai putea pleca încă 2 milioane de români să-şi caute de lucru prin alte ţări.

Întrebarea firească este aşadar dacă România alege să continue să joace în jocul mondial al atragerii investiţiilor străine sau să revină la perioada anilor ’90, când alergam după multinaţionale şi fonduri de investiţii, dar ele nu voiau să vină, iar capitalul românesc nu reuşea de fapt să creeze locurile de muncă necesare susţinerii unei economii fără multinaţionale.

Dacă totuşi vrem ca multinaţionalele să rămână şi să mai vină şi altele în România, atunci poate că ar trebui să ne concentrăm pe a crea efectiv mecanisme de control moderne şi eficiente, prin care sa ne asigurăm că toţi investitorii, indiferent de provenienţa capitalului – românesc sau străin – sunt impozitaţi corect după aceleaşi reguli, sunt încurajaţi să se conformeze voluntar, iar multinaţionalele îşi plătesc „their fair share” din impozite în România, proporţional cu valoarea adăugată pe care o generează şi în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară local. Este totodată important să existe un „level playing field”, adică o bază corectă, comună de abordare a impozitării pentru toate companiile care operează în România, indiferent de cine sunt acţionarii, căci imparţialitatea, echitatea şi corectitudinea sunt principii-cheie care ar trebui să stea la baza oricărui regim de impozitare.

Întrebarea firească este aşadar dacă România alege să continue să joace în jocul mondial al atragerii investiţiilor străine sau să revină la perioada anilor ’90, când alergam după multinaţionale şi fonduri de investiţii, dar ele nu voiau să vină, iar capitalul românesc nu reuşea de fapt să creeze locurile de muncă necesare susţinerii unei economii fără multinaţionale.

Cu reguli globale, dar şi locale, mai clare, multinaţionalele vor avea şi ele un apetit tot mai mic pentru a jongla cu alocarea profiturilor între jurisdicţii în funcţie de fiscalitate. Însă un stat nu poate miza doar pe o mai bună conformare voluntară, ci trebuie să ia măsuri concrete si coerente pentru a uşura viaţa companiilor care îşi plătesc corect taxele, întărind şi controlul (corect, nu abuziv!) asupra celor care nu plătesc corect şi, prin aceste măsuri, să inducă efecte vizibile în privinţa colectării taxelor.

Schimbarea regulilor de alocare a profiturilor în baza noilor acorduri şi discuţii la nivel mondial (măsuri anti-BEPS – „Base Erosion Profit Shifting”, directiva ATAD a UE) reprezintă o oportunitate, atât pentru multinaţionale, cât şi pentru autorităţi, de a face o tranziţie spre corectitudine, astfel încât să nu se piardă venituri la buget şi totuşi România să rămână atractivă pentru companiile străine care au investit sau vor să investească aici. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp