Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Dezîndrăgostirea. Îmi doresc să fug din țara asta, ca să mă pot trezi și eu cu zâmbetul pe buze

Bărbat în aeroport

Foto: Guliver Getty Images

Acum 11 ani făceam, poate, cea mai importantă călătorie din viața mea: un zbor spre Londra, care avea să-mi marcheze profund viitorul. Destinația finală: Universitatea din Cambridge. Nu mai știu la ce oră aveam avionul, dar știu că apucasem să aud Imnul Național al României, pe TVR. Nu-l mai ascultasem la ora aceea și în formatul acela de când eram copchil și mă duceau părinții la cămin. Mă trezeau puțin înainte de 7 și prindeam imnul la televizor.

Tot pe când eram copchil, tata îmi cânta cîntece patriotice: Imnul Eroilor, Marșul lui Iancu, Marșul lui Tudor, evident Treceți Batalioane Române Carpații și Drum bun, drum bun, toba bate. Toate acestea lasă o amprentă puternică. Atât în bine, cât și în rău. Sentimentul unicității poporului român, apartenența la o comunitate, admirația față de eroii neamului românesc… Toate acestea suprapuse peste mintea unui băiat care se visa următorul Negru Vodă, Baba Novac, Radu Haiducu sau, de ce nu?, Mircea cel Bătrân și Mihai Viteazul. Literalmente mi-aș fi dat viața pentru România.

Ce să mai, în copilărie eram un pui de românaș tipic: „moarte ungurilor”, „rușii reprezintă ciuma pe pământ/ diavolul pe pământ”… Dar timpul curge și puiul de românaș crește. A învățat să aprecieze diversitatea culturală și să conștientizeze cât de inepte sunt aceste porniri naționaliste. A învățat că în numele religiei și al naționalismului s-au comis cele mai multe crime și cele mai mari orori. A mai învățat că românașii săi sunt doar o notă de subsol în istoria lumii, că faptele de vitejie și de măreție ale câtorva străbuni nu reprezintă o calitate intrinsecă a acestui popor, ci, din contră, niște excepții.

Puiul de românaș a mai învățat că acea Dacie Preistorică a lui Densușianu este în fapt o fabulație de proporții epice și că, în genere, tracii au fost mai șmecheri decât dacii, nu cum frumos ne încântam din Herodot. A mai învățat că cel mai mare român a fost un neamț - un venetic pe numele lui, Carol - care s-a pribegit pe meleagurile ăstea.

Puiul de românaș a mai învățat că ungurii sunt un popor cu o bogată și frumoasă cultură, că tradițiile lor sunt la fel de frumoase ca ale românilor și că Matei Corvin a vorbit mai mult maghiara decât româna. Am mai învățat că rușii sunt pe culmi, la extreme - capabili de genialitate în formă pură, dar și de orori în formă pură. Că sufletul rusesc, așa tumultos cum este, are un farmec aparte și că buzele unei rusoaice blonde cu ochi albaștri sunt atât de senzuale. Că, în final, puiul de românaș a ajuns să capete o afinitate față de cultura rusă (și, între noi fie vorba, și față de rusoaice).

După cum spuneam, timpul a trecut, iar eu mă îndreptam spre Londra. Când am auzit imnul, atunci am remarcat că este 1 Decembrie. Am plecat spre avion cu ochii în lacrimi. Nu puteam să-mi explic, dar nici nu mai conta de ce.

The Cambridge Girl, iubita mea de atunci, avea să facă facultatea acolo. Eu urma să mă mut după ea. Urma să las în urmă ceea ce eu numeam sufletul românesc: un melanj între limba română, amintiri din copilărie și o mitologie proprie. Urma să las în urmă poezia și limba română - limbă pe care o ador, și care mi se pare în continuare cea mai melodioasă limbă de pe pământ, după franceză. Nu este la fel de expresivă precum franceza, dar este la fel de melodioasă - grație influenței slave care a mai șlefuit-o.

Știam că dacă voi pleca după The Cambridge Girl, pentru a mă dezvolta profesional și personal, ar fi trebuit să las în urmă tot ce era românesc. În astfel de situații, soluțiile de compromis nu sunt niciodată cu adevărat soluții. Urma să las în urmă poezia pentru a mă dedica cercetării în domeniul inteligenței artificiale. Pentru a putea scrie în engleză, mă gândeam cu inima strânsă că va trebui să renunț până și la amintirea cu bunicul meu care cosea pe câmp, în timp ce dintr-un radio mare, negru și vechi, se auzeau Rapsodia Română a lui Enescu, acordurile cu Ciocârlia.  Trebuia să renunț la tot pentru a putea începe o viață nouă acolo, alături de ea, The Cambridge Girl.

Ca tânăr poet, știam că o întreagă lume se va pierde în acel moment. The Cambridge Girl îmi vede lacrimile și mă sărută. Cu o maturitate fenomenală îmi spune: „Răzvan, nu fă pentru mine sacrificii pe care eu nu aș fi în stare să le fac pentru tine!”. Îi adusesem un inel de logodnă… I l-am dat ca inel de despărțire…

Următorul an am participat la concertul lui Eugen Doga, omagiu pentru 90 de ani de la Marea Unire, la Ateneu. A fost fabulos, dar mai ales mi-a oferit un sentiment de împăcare cu alegerea făcută în legătură cu The Cambridge Girl. În acel moment, mi-am promis că Centenarul o să mă prindă la Alba Iulia, în acord cu alegerea făcută de a da Cambridge-ul pe Universitatea din București.

Timpul curge din nou, iar eu sunt tânăr cercetător în matematică, în relație cu o avocată - cea mai lungă relație a mea. Amândoi, la început de carieră. Abia ne ajungeam cu banii de la o lună la alta, dar ce mai conta? eram împreună, ne iubeam și aveam viitorul în față.  Refuzasem între timp o ofertă de la Google San Franciso pentru a face cercetare în România. Mai mult decât atât, refuzasem IT-ul pentru matematică. Chiar și în România, indivizi pe care îi socoteam ușor superior mai slabi decât mine, doar pentru că activau în IT, aveau salarii cel puțin duble față de mine. Dar ce mai conta?! Eram în România, făceam cercetare în matematică și eram cu fata pe care o iubeam. Până când, printr-o coincidență ciudată, amândoi am ajuns să avem probleme grave de sănătate și ne uitam unul la altul că nu aveam bani să ne cumpărăm medicamente. Iar acesta este un exemplu din multe altele. Până când îți dai seama că Dan Barbilian a fost un matematician de importanță secundară, iar românii care au schimbat cu adevărat fața matematicii au făcut-o în afara României, la marile universități de străinătate. Până când conștientizezi că bruma de câteva genii din România (se pot număra pe degetele de la două mâini) au făcut performanță la nivel mondial în ciuda sistemului românesc. Până când ajungi la concluzia că și mediul academic, în genere, este un mediu submediocru.

Ușor, ușor, naivitatea puștiului care renunțase la Cambridge s-a destrămat în cinismul crud al traiului în România. Totuși, prin activitatea de cercetare am fost expus la diverse colective din Vest. Aveam oferte și/sau oportunități să plec cu munca prin toată Europa, mai ales că, între timp, mă specializasem în Criptografie. De la Berlin la Paris, de la Viena la Londra.

De la un punct încolo, nu mai poți ignora starea lucrurilor iar prezentul devine mai pregnant decît o amintire vagă a bunicului la coasă. Și eu, și iubita de atunci contemplam asupra viitorului. Ea fiind avocată, complica și mai mult lucrurile. Iar într-un moment de frustrare și de luciditate în același timp, i-am spus: „Dacă tu ai un viitor doar în România, ei bine, eu am un viitor doar în afara României!”. În final, am ales pentru încă o dată România…

Rând pe rând, cunoscuții și prietenii mei și-au luat zborul din România. Din generația mea, dintre foștii olimpici la info, în țară am mai rămas eu plus încă alt „prost”. Din clasa de la mine din liceu, 5 sau 6 indivizi sunt plecați în afară (dintre care unul fost olimpic la info, altul fost olimpic la mate). Generația cu un an peste, la fel. Generația cu un an sub, la fel. Pentru noi, România reprezintă o mlaștină. Atât profesional, cât și personal.

Am ajuns să mă văd cu prietenii mei prin concedii planificate în afara țării. Să nu aveți iluzii, oamenii ăștia nu se mai întorc. Pentru ei, viitorul este acolo. România, pentru ei? Precum orașul/satul al copilăriei pentru orice plecat din locul de baștină la București/ Iași/ Cluj/ Timișoara. O nostalgie profundă fără niciun viitor…

M-am apucat de cursuri la germană. Sunt la nivelul începător, cu aspirații spre mediu. În grupă am așa: economiști, medici, programatori, chiar și o avocată și doi copii de clasa a 10-a (un el și o ea). Cu toții, dar absolut cu toții, fac aceste cursuri pentru a emigra. Mă îngrozește gândul ăsta. Am încercat să le spun că sunt elite și că au o responsabilitate socială față de România… Mi-au râs în față. Ca dezastrul să fie complet, niciunul dintre ei nu a participat la vreun protest. În niciun caz din cauza vreunei afinități cu PSD, ci doar din lipsă de interes față de situația socială din țara asta. Pentru ei, România nu există sau, dacă există, reprezintă satul din care trebuie să evadeze.

La rândul meu, o dată pe an, am convulsii că plec din România și că nu mă mai uit înapoi. Dincolo de aspectul pecuniar, îmi doresc să fug din țara asta, ca să mă pot trezi și eu cu zâmbetul pe buze. Nu e vorba de bani, e vorba de starea de spirit. Am obosit în țara asta. M-a epuizat de-a dreptul. Și cu toate astea, fiecare început de an mă găsește tot aici.

Într-o ironie perfectă, acum puțin timp m-au căutat din nou cei de la Google Zürich (nu, n-are a face cu cursurile mele de germană). Încă nu m-am decis dacă accept oferta. Ce-i drept, încă nici ei nu s-au decis să mă ia dintr-o dată. Au devenit mai mofturoși, m-au pus acum să dau interviuri. Am zis să le fac jocul, am dat și voi mai da câteva interviuri. Dar trebuie să remarc că a trecut perioada cînd eram cu oferta pe masă, fără prea multe discuții. Pentru mine, este o realizare în sine faptul că, după atâția ani, m-au căutat fără ca eu să aplic la vreun job la ei.

Mă întreabă o prietenă din Frankfurt (care lucrează la Banca Central Europeană) ce reprezintă pentru mine această ofertă. Îi răspund că este, poate, ultimul tren de a mai face performanță la nivel înalt. Mă întreabă un prieten scriitor (foarte cunoscut în România) ce mai aștept, de ce nu mă duc un an, doi acolo? Îi explic că pentru mine și oamenii ca mine, simplul fapt de a bifa în CV că am lucrat la Google nu reprezintă un challenge în sine. Sunt conștient că sunt valoros, și nu doar între granițele acestei țări. Simplul fapt că oamenii de la Google mă caută reprezintă o confirmare în sine. Cum i-am spus și lui, vă spun și vouă: aceasta nu este aroganță, ci este un fapt - atâta tot.

I-am mai spus că oamenii ca mine nu fac alegeri neasumate. Că indiferent cît de naive și/sau prostești au fost alegerile noastre, întotdeauna au fost asumate. Iar asta are următoarele implicații: dacă voi pleca la Google, voi pleca să îmi fac o carieră acolo. Iar o carieră nu se face într-un an - doi, ci în câțiva ani buni (4-6). Iar după 6 ani, având în vedere tot contextul, nu voi mai avea la ce mă întoarce în România.

Am scris multe rânduri din simplul motiv că trăiesc multe sentimente contradictorii. Episodul The Cambridge Girl - Reloaded. Îmi vine să urlu și să strig: „Nu ne mai alungați din România!” Rezistăm și noi până la un punct. Indiferent cît de mult suntem îndrăgostiți de România, de la acel punct încolo, nu mai putem.

Și este un strigăt în gol… pentru că această guvernare PSDragnea, guvernul Dăncilă și lupta pe viață și pe moarte cu Justiția, nu reprezintă decât o oglindă a poporului român. Și să mă lasăți cu prostii de genul că poporul nu este așa. Ba da, așa este - văd asta în interacțiunea de zi cu zi. Un lasă-mă să te las, un lasă-l, mă, că doar a pișcat și el, cum să stea în pușcărie?, un indiferent cât de mică ne este leafa, noi tot putem munci mai puțin decît ne dau ei. Mentalitatea actuală a poporului român este „hai să ne facem că ne facem”.

Așadar, episodul The Cambridge Girl Reloaded -  de data asta lipsit de naivitățile puștiului de acum 10 ani. Sunt în București, deși atunci când am renunțat să mă duc după ea, îmi promisesem că de Centenar voi fi în Alba Iulia. Odată cu kitsch-ul din jurul acestui eveniment, mi-e lehamite și de Alba Iulia, și de București. Mi-e lehamite de tot. Și totuși, de zile întregi îmi palpită obsedant prin minte cadența versurilor lui Păunescu din copilăria mea cu tata:

„Veniți români, veniți la Mecca noastră,

Veniți la Alba Iulia-n Ardeal.”

Trăiesc o disperare cât un suflet de veac, pentru că în aceste zile nu ai cum să nu înjuri, așa cum remarca Florin Negruțiu… Dar poate că înjurăturile sunt singurul lucru care ne mai țin în țara asta - cu toții împărțim aceeași disperare surdă.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Andrei check icon
    Stii ce au in general in comun titanii intelectuali cu care vrei sa te identifici? Nu prea sunt motivati de femei, bani, patriotism sau aura unui job anume. Eu cred ca ar trebui sa te uiti bine in oglinda si sa te privesti un pic mai critic.
    • Like 2
  • Un titlu mai potrivit : Nesimțirea . Lamentările unui nesătul .

    Ca tot ești plin de valoare și mare iubitor al limbii române , "computer science "se traduce simplu prin informatica . Nu suna la fel de cool , știu .
    • Like 1
    • @ Claudiu1989
      Andrei check icon
      E doar narcisism patologic, nimic mai mult. Nu exagera cu rautatea...
      • Like 0
  • Nina check icon
    Acest articol putea fi foarte bine scris de oricare dintre noi, cei care ne aflam in situatia asta ingrata - cu intrebarea pe buze: de a sta sau a pleca. Iti inteleg atat de mult framantarile. Este greu sa iei aceasta decizie de a pleca, dar si de a ramane. Sunt lucruri care te tin aici si lucruri care te imping de la spate. A trecut demult vremea celor care plecau doar pentru bani, acum intelectualii pleaca pentru valori care in Romania nu mai exista. Ai o singura viata - care e a ta si nu a celor care isi dau cu parerea; nu e nimeni in papucii tai - asa ca traieste-o asumat! Indiferent de decizie. Succes!
    • Like 1
  • romania nu mai poate fi salvata
    • Like 1
  • mike mike check icon
    Bizara poveste. Pai, si in tara puteti sa castigati fosrte bine in domeniul IT, nu inteleg de ce nu lucrati pentru o companie IT.... Din cate vad salariile sunt comparabile cu cele din vest, uneori chiar mai bune. Eu as trai, de exemplu , la Cluj sau Brasov daca m-as intoarce intr-o zi. Este foarte bine acolo. As evita Bucurestiul.
    • Like 0
    • @ mike
      Delia MC Delia MC check icon
      Nu mai e demult o chestie de bani. E vorba de umilințe, alergătură, lipsă de perspectivă. E vorba de toată cohorta de obligații și absurdități care "trag în jos" și dau starea aceea de oboseală, apăsare, lehamite. Dar cu un salariu bun, eu cred că se poate trăi. Cu asigurate de sănătate privată sau servicii cu plată. O variantă posibila: traiul intr-o " bulă " împreună cu amici care vă împărtășesc părerile, pe principiul creării unei oaze de liniște și cultură. Afară e o luptă, rareori dreaptă unde câștigă nativii, cel mai des. Mai e și dezavantajul limbii, până o învață cineva bine, numai cu zâmbetul pe buze nu se trezește... Mai e și prietena...în viață ocaziile de-a întâlni pe cineva potrivit sunt limitate. Viața face un numar limitat de oferte, știu, la 30-40 de ani se poate crede, cu superbia tinereții, că mai e timp. Pentru cei care pleacă împreună e mai suportabil.Eu aș lua-o drept un semn. Dacă nu, un an de lămurire, de cristalizare a propriilor gânduri, nu face rău. Relația poate supraviețui, chiar în condiții de navetă. A, și ce fac cei de la Google Zürich se cheamă curtare...
      • Like 2
    • @ Delia MC
      mike mike check icon
      Scutiti-ma , va implor! In IT poti sa lucrezi de oriunde, chiar si din jungla inconjurat de amazoane goale. Iata bula in care vreau sa traiesc- jungla, insa aia naturala, nu antropogena bucuresteana.
      Anyway, nu ma plang de aici de unde sunt, chiar daca nu am prieteni romani prea multi.
      • Like 0
  • Daca va ajuta cu ceva informatia asta in procesul de luare a deciziei: exista o comunitate serioasa de romani la Google Zürich, exista o Casa a Romanilor din Elvetia (www.casaromanilor.ch), exista intalniri regulate pe teme culinare sau culturale. Iar Elvetia e doar la 2 ore de zbor de Bucuresti.
    • Like 1
    • @ Florin Gheorghe
      E vorba despre http://www.casa-romanilor.ch/ (lipseste o cratima)
      • Like 0
  • Roxana B check icon
    Daca n-ati avut curajul sa ramineti in UK cind erati cu 11 ani mai tinar , greu de crezut ca acum veti decide sa plecati.
    Mai ales cind aveti atitea indoieli.
    Multe, mai ales pentru un matematician, sau poate tocmai de-aceea.
    Referitor la oferta din Zurich: se poarta aici (am aflat si eu cu surprindere) sistemul cu baze de date ale celor care au aplicat vreodata pentru o pozitie intr-o firma.Si de exemplu, daca firma are o pozitie de ocupat intervieveaza citiva candidati care probabil sint mai tineri decit dvs , poate mai fara experienta si nu se matchuiesc cu cerintele angajatorului, si atunci cei de la HR cauta in baza de date.Si dau si peste numele dvs.Matematician, IT-ist, in jur de 40 de ani, definitely sub 50,deveniti interesant pt ei (din nou...).Si asa sinteti chemat la interviu si poate, daca va duceti il si luati...
    Dar, timpul trece si nu in avantajul dvs.La 50 de ani, chiar si IT-istul nr 1 din lume sa fiti, ofertele incep sa se rareasca, pina la disparitie.Motive?Virsta, starea sanatatii , riscul de a te imbolnavi fiind sub contract si obligind angajatorul sa plateasca 80% din salariu pe o perioada de aprox.2 ani in caz ca nu mai puteti lucra, astea sint printre cele mai importante.Vorbesc de Elvetia. Deci, daca va hotariti sa mergeti la interviu, atunci nu mai asteptati,s-ar putea sa fie ultimul tren.
    Prietena dvs ca avocat banuiesc ca se descurca bine spre f bine in Ro si nu are sens sa riste, plecind intr-o tara unde nu are nici o sansa sa profeseze in meseria ei.
    E o situatie grea, recunosc.Trezirea cu zimbetul pe buze nu e garantata nicaieri in lume.
    • Like 3
  • Răzvan, esti matematician. Ia în calcul toate constantele si toate variabilele (inimii) și trage linie. Raspunsul la frământările tale nu o să vină din comentariile unor necunoscuți. O să vină din tine. Trebuie doar să accepți ceea ce ai decis și să mergi înainte căutând partea frumoasă a vieții (oriunde ar fi ea). Asta îmi spun eu de fiecare dată când mă întreb: "de ce nu am plecat încă? Ce mă mai ține aici?". Și apoi ies pe stradă și văd și rău dar văd și bine. Îmi văd prietenii și ce oameni extraordinari sunt și ma simt norocoasă că fac parte din viața mea. Îmi văd colegii de muncă, așa tâmpiti cum sunt - și simt că deși e greu, putem fi o echipă și putem face chestii minunate din aproape nimic. Îmi aduc aminte de profesorii de rahat pe care i-am avut, dar nu îi uit pe cei care mi-au mentori si prieteni și cărora le datorez progresul meu.
    PSD, PNL, PDL.. whatever. Nu de la ei o sa vină schimbarea. Ci din noi. Suntem picături intr-un ocean de nepăsare și e nevoie de timp si răbdare să mutăm munții din loc. Nu a zis nimeni că e ușor. Dar o să se întâmple, mai devreme sau mai târziu- pentru că esența acestui popor nu este una rea. Poate delăsători, poate nepăsători, ignoranți, tâmpiti, gălăgioși.. dar nu răi. Au trecut popoare migratoare, au trecut ocupații de tot felul, au trecut războaie. Toate au trecut. Românii și-au văzut de ale lor și i-au ajutat si pe alții. Esența e bună. Restul sunt detalii :)
    • Like 1
  • Toate adevarate, un singur lucru nu e cert, ca va veti trezi neaparat cu zambetul pe buze intr-o alta lume. Salvarea este pe termen scurt, sufletul ajuns la confort resimte infrangerea. Totusi, daca faceti calcule in termenii lumii acesteia mai bine acceptati oferta de la Google. Mi-a placut articolul, pentru curajul confesiunii.
    • Like 3
  • Ce ușor este să spui că totul este de mâna a-2-a în țara în care te-ai născut să spui că până și părinții sunt niște piese vechi și demodate la care trebuie să renunți. Și toate astea în condițiile în care ai carte multă.
    Da sunt multe lucruri de făcut în țara asta dar trebuie să înțelegem de unde am plecat, să admitem că suntem abia la câteva generații de la analfabetismul de masă, că marea masă a populației a trăit și încă mai trăiește la limita existenței biologice, lucru care a generat și mai generează ”haiducia” specifică, că prăpastia dintre marea masă a populației și elitele conducătoare a fost o constantă a României de încă înainte de constituirea ei și până azi. După o perioadă scurtă, mult prea scurtă ( perioada de la 1877 până în 1947 ) când începuse să se înjghebeze un capitalism industrial și o firavă clasă de mijloc a venit peste noi experimentul bolșevic cu uniformizarea și desființarea proprietății private precum și a satului românesc. Dacă cineva crede că revenirea la capitalism este un proces fără lupte pentru acapararea de capital se înșală amarnic, iar ideea de a ne arunca în lupta după regulile economiei de piață cu firmele occidentale este una sinucigașă. Toți am văzut că în occident este mai bine și toți credem că știm ce ar trebui făcut ca să fie și la noi bine. Dar ai noștri tineri care în occident învață, rămân acolo pentru că la noi nu se mai poate face nimic, România a fost acaparată de câțiva hoți și analfabeți, iar noi nu suntem în stare să-i mai dăm jos.
    • Like 1


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult