Foto: Guliver Getty Images
Acum 11 ani făceam, poate, cea mai importantă călătorie din viața mea: un zbor spre Londra, care avea să-mi marcheze profund viitorul. Destinația finală: Universitatea din Cambridge. Nu mai știu la ce oră aveam avionul, dar știu că apucasem să aud Imnul Național al României, pe TVR. Nu-l mai ascultasem la ora aceea și în formatul acela de când eram copchil și mă duceau părinții la cămin. Mă trezeau puțin înainte de 7 și prindeam imnul la televizor.
Tot pe când eram copchil, tata îmi cânta cîntece patriotice: Imnul Eroilor, Marșul lui Iancu, Marșul lui Tudor, evident Treceți Batalioane Române Carpații și Drum bun, drum bun, toba bate. Toate acestea lasă o amprentă puternică. Atât în bine, cât și în rău. Sentimentul unicității poporului român, apartenența la o comunitate, admirația față de eroii neamului românesc… Toate acestea suprapuse peste mintea unui băiat care se visa următorul Negru Vodă, Baba Novac, Radu Haiducu sau, de ce nu?, Mircea cel Bătrân și Mihai Viteazul. Literalmente mi-aș fi dat viața pentru România.
Ce să mai, în copilărie eram un pui de românaș tipic: „moarte ungurilor”, „rușii reprezintă ciuma pe pământ/ diavolul pe pământ”… Dar timpul curge și puiul de românaș crește. A învățat să aprecieze diversitatea culturală și să conștientizeze cât de inepte sunt aceste porniri naționaliste. A învățat că în numele religiei și al naționalismului s-au comis cele mai multe crime și cele mai mari orori. A mai învățat că românașii săi sunt doar o notă de subsol în istoria lumii, că faptele de vitejie și de măreție ale câtorva străbuni nu reprezintă o calitate intrinsecă a acestui popor, ci, din contră, niște excepții.
Puiul de românaș a mai învățat că acea Dacie Preistorică a lui Densușianu este în fapt o fabulație de proporții epice și că, în genere, tracii au fost mai șmecheri decât dacii, nu cum frumos ne încântam din Herodot. A mai învățat că cel mai mare român a fost un neamț - un venetic pe numele lui, Carol - care s-a pribegit pe meleagurile ăstea.
Puiul de românaș a mai învățat că ungurii sunt un popor cu o bogată și frumoasă cultură, că tradițiile lor sunt la fel de frumoase ca ale românilor și că Matei Corvin a vorbit mai mult maghiara decât româna. Am mai învățat că rușii sunt pe culmi, la extreme - capabili de genialitate în formă pură, dar și de orori în formă pură. Că sufletul rusesc, așa tumultos cum este, are un farmec aparte și că buzele unei rusoaice blonde cu ochi albaștri sunt atât de senzuale. Că, în final, puiul de românaș a ajuns să capete o afinitate față de cultura rusă (și, între noi fie vorba, și față de rusoaice).
După cum spuneam, timpul a trecut, iar eu mă îndreptam spre Londra. Când am auzit imnul, atunci am remarcat că este 1 Decembrie. Am plecat spre avion cu ochii în lacrimi. Nu puteam să-mi explic, dar nici nu mai conta de ce.
The Cambridge Girl, iubita mea de atunci, avea să facă facultatea acolo. Eu urma să mă mut după ea. Urma să las în urmă ceea ce eu numeam sufletul românesc: un melanj între limba română, amintiri din copilărie și o mitologie proprie. Urma să las în urmă poezia și limba română - limbă pe care o ador, și care mi se pare în continuare cea mai melodioasă limbă de pe pământ, după franceză. Nu este la fel de expresivă precum franceza, dar este la fel de melodioasă - grație influenței slave care a mai șlefuit-o.
Știam că dacă voi pleca după The Cambridge Girl, pentru a mă dezvolta profesional și personal, ar fi trebuit să las în urmă tot ce era românesc. În astfel de situații, soluțiile de compromis nu sunt niciodată cu adevărat soluții. Urma să las în urmă poezia pentru a mă dedica cercetării în domeniul inteligenței artificiale. Pentru a putea scrie în engleză, mă gândeam cu inima strânsă că va trebui să renunț până și la amintirea cu bunicul meu care cosea pe câmp, în timp ce dintr-un radio mare, negru și vechi, se auzeau Rapsodia Română a lui Enescu, acordurile cu Ciocârlia. Trebuia să renunț la tot pentru a putea începe o viață nouă acolo, alături de ea, The Cambridge Girl.
Ca tânăr poet, știam că o întreagă lume se va pierde în acel moment. The Cambridge Girl îmi vede lacrimile și mă sărută. Cu o maturitate fenomenală îmi spune: „Răzvan, nu fă pentru mine sacrificii pe care eu nu aș fi în stare să le fac pentru tine!”. Îi adusesem un inel de logodnă… I l-am dat ca inel de despărțire…
Următorul an am participat la concertul lui Eugen Doga, omagiu pentru 90 de ani de la Marea Unire, la Ateneu. A fost fabulos, dar mai ales mi-a oferit un sentiment de împăcare cu alegerea făcută în legătură cu The Cambridge Girl. În acel moment, mi-am promis că Centenarul o să mă prindă la Alba Iulia, în acord cu alegerea făcută de a da Cambridge-ul pe Universitatea din București.
Timpul curge din nou, iar eu sunt tânăr cercetător în matematică, în relație cu o avocată - cea mai lungă relație a mea. Amândoi, la început de carieră. Abia ne ajungeam cu banii de la o lună la alta, dar ce mai conta? eram împreună, ne iubeam și aveam viitorul în față. Refuzasem între timp o ofertă de la Google San Franciso pentru a face cercetare în România. Mai mult decât atât, refuzasem IT-ul pentru matematică. Chiar și în România, indivizi pe care îi socoteam ușor superior mai slabi decât mine, doar pentru că activau în IT, aveau salarii cel puțin duble față de mine. Dar ce mai conta?! Eram în România, făceam cercetare în matematică și eram cu fata pe care o iubeam. Până când, printr-o coincidență ciudată, amândoi am ajuns să avem probleme grave de sănătate și ne uitam unul la altul că nu aveam bani să ne cumpărăm medicamente. Iar acesta este un exemplu din multe altele. Până când îți dai seama că Dan Barbilian a fost un matematician de importanță secundară, iar românii care au schimbat cu adevărat fața matematicii au făcut-o în afara României, la marile universități de străinătate. Până când conștientizezi că bruma de câteva genii din România (se pot număra pe degetele de la două mâini) au făcut performanță la nivel mondial în ciuda sistemului românesc. Până când ajungi la concluzia că și mediul academic, în genere, este un mediu submediocru.
Ușor, ușor, naivitatea puștiului care renunțase la Cambridge s-a destrămat în cinismul crud al traiului în România. Totuși, prin activitatea de cercetare am fost expus la diverse colective din Vest. Aveam oferte și/sau oportunități să plec cu munca prin toată Europa, mai ales că, între timp, mă specializasem în Criptografie. De la Berlin la Paris, de la Viena la Londra.
De la un punct încolo, nu mai poți ignora starea lucrurilor iar prezentul devine mai pregnant decît o amintire vagă a bunicului la coasă. Și eu, și iubita de atunci contemplam asupra viitorului. Ea fiind avocată, complica și mai mult lucrurile. Iar într-un moment de frustrare și de luciditate în același timp, i-am spus: „Dacă tu ai un viitor doar în România, ei bine, eu am un viitor doar în afara României!”. În final, am ales pentru încă o dată România…
Rând pe rând, cunoscuții și prietenii mei și-au luat zborul din România. Din generația mea, dintre foștii olimpici la info, în țară am mai rămas eu plus încă alt „prost”. Din clasa de la mine din liceu, 5 sau 6 indivizi sunt plecați în afară (dintre care unul fost olimpic la info, altul fost olimpic la mate). Generația cu un an peste, la fel. Generația cu un an sub, la fel. Pentru noi, România reprezintă o mlaștină. Atât profesional, cât și personal.
Am ajuns să mă văd cu prietenii mei prin concedii planificate în afara țării. Să nu aveți iluzii, oamenii ăștia nu se mai întorc. Pentru ei, viitorul este acolo. România, pentru ei? Precum orașul/satul al copilăriei pentru orice plecat din locul de baștină la București/ Iași/ Cluj/ Timișoara. O nostalgie profundă fără niciun viitor…
M-am apucat de cursuri la germană. Sunt la nivelul începător, cu aspirații spre mediu. În grupă am așa: economiști, medici, programatori, chiar și o avocată și doi copii de clasa a 10-a (un el și o ea). Cu toții, dar absolut cu toții, fac aceste cursuri pentru a emigra. Mă îngrozește gândul ăsta. Am încercat să le spun că sunt elite și că au o responsabilitate socială față de România… Mi-au râs în față. Ca dezastrul să fie complet, niciunul dintre ei nu a participat la vreun protest. În niciun caz din cauza vreunei afinități cu PSD, ci doar din lipsă de interes față de situația socială din țara asta. Pentru ei, România nu există sau, dacă există, reprezintă satul din care trebuie să evadeze.
La rândul meu, o dată pe an, am convulsii că plec din România și că nu mă mai uit înapoi. Dincolo de aspectul pecuniar, îmi doresc să fug din țara asta, ca să mă pot trezi și eu cu zâmbetul pe buze. Nu e vorba de bani, e vorba de starea de spirit. Am obosit în țara asta. M-a epuizat de-a dreptul. Și cu toate astea, fiecare început de an mă găsește tot aici.
Într-o ironie perfectă, acum puțin timp m-au căutat din nou cei de la Google Zürich (nu, n-are a face cu cursurile mele de germană). Încă nu m-am decis dacă accept oferta. Ce-i drept, încă nici ei nu s-au decis să mă ia dintr-o dată. Au devenit mai mofturoși, m-au pus acum să dau interviuri. Am zis să le fac jocul, am dat și voi mai da câteva interviuri. Dar trebuie să remarc că a trecut perioada cînd eram cu oferta pe masă, fără prea multe discuții. Pentru mine, este o realizare în sine faptul că, după atâția ani, m-au căutat fără ca eu să aplic la vreun job la ei.
Mă întreabă o prietenă din Frankfurt (care lucrează la Banca Central Europeană) ce reprezintă pentru mine această ofertă. Îi răspund că este, poate, ultimul tren de a mai face performanță la nivel înalt. Mă întreabă un prieten scriitor (foarte cunoscut în România) ce mai aștept, de ce nu mă duc un an, doi acolo? Îi explic că pentru mine și oamenii ca mine, simplul fapt de a bifa în CV că am lucrat la Google nu reprezintă un challenge în sine. Sunt conștient că sunt valoros, și nu doar între granițele acestei țări. Simplul fapt că oamenii de la Google mă caută reprezintă o confirmare în sine. Cum i-am spus și lui, vă spun și vouă: aceasta nu este aroganță, ci este un fapt - atâta tot.
I-am mai spus că oamenii ca mine nu fac alegeri neasumate. Că indiferent cît de naive și/sau prostești au fost alegerile noastre, întotdeauna au fost asumate. Iar asta are următoarele implicații: dacă voi pleca la Google, voi pleca să îmi fac o carieră acolo. Iar o carieră nu se face într-un an - doi, ci în câțiva ani buni (4-6). Iar după 6 ani, având în vedere tot contextul, nu voi mai avea la ce mă întoarce în România.
Am scris multe rânduri din simplul motiv că trăiesc multe sentimente contradictorii. Episodul The Cambridge Girl - Reloaded. Îmi vine să urlu și să strig: „Nu ne mai alungați din România!” Rezistăm și noi până la un punct. Indiferent cît de mult suntem îndrăgostiți de România, de la acel punct încolo, nu mai putem.
Și este un strigăt în gol… pentru că această guvernare PSDragnea, guvernul Dăncilă și lupta pe viață și pe moarte cu Justiția, nu reprezintă decât o oglindă a poporului român. Și să mă lasăți cu prostii de genul că poporul nu este așa. Ba da, așa este - văd asta în interacțiunea de zi cu zi. Un lasă-mă să te las, un lasă-l, mă, că doar a pișcat și el, cum să stea în pușcărie?, un indiferent cât de mică ne este leafa, noi tot putem munci mai puțin decît ne dau ei. Mentalitatea actuală a poporului român este „hai să ne facem că ne facem”.
Așadar, episodul The Cambridge Girl Reloaded - de data asta lipsit de naivitățile puștiului de acum 10 ani. Sunt în București, deși atunci când am renunțat să mă duc după ea, îmi promisesem că de Centenar voi fi în Alba Iulia. Odată cu kitsch-ul din jurul acestui eveniment, mi-e lehamite și de Alba Iulia, și de București. Mi-e lehamite de tot. Și totuși, de zile întregi îmi palpită obsedant prin minte cadența versurilor lui Păunescu din copilăria mea cu tata:
„Veniți români, veniți la Mecca noastră,
Veniți la Alba Iulia-n Ardeal.”
Trăiesc o disperare cât un suflet de veac, pentru că în aceste zile nu ai cum să nu înjuri, așa cum remarca Florin Negruțiu… Dar poate că înjurăturile sunt singurul lucru care ne mai țin în țara asta - cu toții împărțim aceeași disperare surdă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iată de ce:
1) Un cititor care nu e atent la detalii poate să înțeleagă că tu ai renunțat la Universitatea din Cambridge - lucru care e fals. La începutul articolului scrii că te-ai dus în Cambridge pentru o tipă iar la final arunci cu 'naivitatea puștiului care renunțase la Cambridge'. De ce?
2) 'Din generația mea, dintre foștii olimpici la info, în țară am mai rămas eu plus încă alt „prost”' - de aici se deduce că ai fost olimpic la informatică. Poți să ne oferi o indicație cu privire la rezultatele tale?
3) Te privești ca fiind un 'tânăr cercetător în matematică'. Menționezi și faptul că ai experineță cu cercetarea în criptografie. Prin faptul că ești cercetător se presupune că ai articole publicate în conferințe ori jurnale. Ne poți arăta un link cu publicațiile tale ori profilul Google Scholar?
4) Menționezi de Google și cum 'Au devenit mai mofturoși, m-au pus acum să dau interviuri. Am zis să le fac jocul...'
Toate persoanele pe care le cunosc (câteva și medaliate la internaționala de informatică) au trebuit să dea interviuri la Google.
Eu cred că tu ai impresia că un simplu mesaj de la un recruiter Google pe LinkedIn înseamnă să primești ofertă. Situație stă complet diferit: trebuie să treci printr-o rundă de interviuri și după cum reiese din text acest lucru nu s-a finalizat vreodată cu o ofertă pentru tine: '[...] am dat și voi mai da câteva interviuri. '
Întrebarea mea pentru Răzvan este: 'De ce alegi să îți alegi cuvintele într-un mod atât de înșelător?' - suspectez că mulți români caută modele și motive pentru care să râmână în țară însă ar trebui să fim atenți la impostori.
2. Am fost olimpic național la info în anii 2002, 2003 și olimpic internațional în anul 2004.
3. Am făcut InHouse research pentru firmele Miratelecom și Bitdefender. O mare parte din cercetarea mea este confindențială, fiind pe criptografie și protocoale de securitate. Totuși, pentru a-ți satisface curiozitatea, http://www.lsi.upc.edu/~net4all/BWCCA-2013/committees.html - secțiunea 8, poziția 5. Acum nu mai fac cercetare de vreo 2 ani și jumătate.
4. În urmă cu niște ani am construit un sistem de protecție împotriva atacurilor de tip DDOS. Am vrut să vînd soluția la Google, și vorbisem cu Directeroul EMEA. Au vrut să-mi cumpere produsul cumpărîndu-mă pe mine - soluție destul de frecventă prin Silicon Valley. Ergo și oferta fără interviuri. Îmi poți verifica articolul: http://emis.ams.org/journals/AUA/pdf/56_393_paper36-ictami2011.pdf
Man, do your research. Dacă vrei mai multe detalii, dă-mi te rog un contact și îți ofer toate informațiile de care ai nevoie.
1) E destul de greu să verific informația de vreme ce lista cu cei admiși e privată. Îmi pare rău dacă m-am înșelat cu asta și probabil că neînțelegerea poate fi rezolvată cu un screenshot.
2) Olimpic internațional în 2004, la ce olimpiadă mai exact? Am căutat la IOI 2004 (olimpiada internațională de informatică, http://stats.ioinformatics.org/results/2004 ) și nu ești acolo. De asemenea următoarea cu reputație este Central Europeană (CEOI 2004) - nu apari nici acolo. La balcaniadă (BOI 2004) nu au participat români în acel an.
Care au fost rezultatele tale la ONI (olimpiada națională de
informatică)? M-am uitat în lista de participanți în anul 2004 la ONI și tu
nu apari acolo: http://olimpiada.info/oni2004/participanti/participanti.htm#c12
Pare cam ciudat că te declari olimpic internațional la informatică
însă lipsești de la naționala de informatică.
3. Faptul că cercetarea e pe criptografie ori protocoale de securitate în cadrul unei companii nu o face neapărat confidențială. Vezi https://researcher.watson.ibm.com/researcher/view_group.php?id=2720 ori https://ai.google/research/pubs?area=SecurityPrivacyandAbusePrevention
În opinia mea cei care se declară cercetători la o companie și se respectă au publicații importante în lumea academică - lucru care văd că lipsește în cazul tău.
Legat de faptul că ai fost într-un comitet al unei conferințe care lipsește din clasamentele internaționale demonstrează nimic în legătură cu capacitatea de a face cercetare de calitate - unde sunt articolele în conferințe de top?
4. În primul rând articolul pe care îl menționezi (apărut la ICTAMI 2011) face parte dintr-o conferință care nici măcar nu apare în CS rankings - http://portal.core.edu.au/conf-ranks/ .
De ce ar fi interesat directorul EMEA de un articol publicat într-o conferință de un rang așa inferior?
În concluzie, n-aveam nici o problemă dacă publicai acest articol fără cuvintele 'olimpic' ori 'cercetător'. Însă fiindcă le-ai adăugat acolo simt o datorie să le zic oamenilor că treaba nu stă chiar așa.
Umila mea parere este ca - daca simti ca esti menit pentru a face performanta in matematica - iti esti tie dator sa accepti o provocare de soiul Google sau alta (pentru a te testa, pentru a experimenta) in egala masura cu datoria elitelor fata de societate. Cred ca ar putea fi foarte interesant daca ai reveni in tara apoi dupa ce ai trecut prin experienta auto-exilarii - cred ca ori vei aprecia tara mai mult, ori vei ajunge la concluzia ca destinul tau individual nu poate fi dizolvat in cel colectiv,dar cu mai multa impacare.
Sper ca Craciunul sa te gaseasca cu mai multa claritate in minte si mai multa pace in suflet.
Ca tot ești plin de valoare și mare iubitor al limbii române , "computer science "se traduce simplu prin informatica . Nu suna la fel de cool , știu .
Anyway, nu ma plang de aici de unde sunt, chiar daca nu am prieteni romani prea multi.
M-am regăsit cumva, aceste frământări le cunosc bine. Mă bântuie zi de zi și noapte de noapte.
Am răspuns prin prisma experienței personale, nu ca una care se găsește să dea sfaturi sau mai rău, cu mintea plină de truisme gen facebook.
Acest articol îmi pare real, nu e din acela scris ca să câștige cititori sau să vândă ceva. Felicitări autorului pentru sinceritate chiar dacă prin dezvăluirea frământărilor personale și-a atras și niște zoaie în figură.
Din păcate văd și la alți comentatori acea tendință de a judeca, de a condamna. Cand mult mai bine ar fi să înțelegem. E trist, duce numai la închidere față de alții. Personal mă oripilează, și totodată mă face să fiu extrem de prudentă și mult mai zgârcită pe viitor la a mai comenta.
O zi bună!
Mai ales cind aveti atitea indoieli.
Multe, mai ales pentru un matematician, sau poate tocmai de-aceea.
Referitor la oferta din Zurich: se poarta aici (am aflat si eu cu surprindere) sistemul cu baze de date ale celor care au aplicat vreodata pentru o pozitie intr-o firma.Si de exemplu, daca firma are o pozitie de ocupat intervieveaza citiva candidati care probabil sint mai tineri decit dvs , poate mai fara experienta si nu se matchuiesc cu cerintele angajatorului, si atunci cei de la HR cauta in baza de date.Si dau si peste numele dvs.Matematician, IT-ist, in jur de 40 de ani, definitely sub 50,deveniti interesant pt ei (din nou...).Si asa sinteti chemat la interviu si poate, daca va duceti il si luati...
Dar, timpul trece si nu in avantajul dvs.La 50 de ani, chiar si IT-istul nr 1 din lume sa fiti, ofertele incep sa se rareasca, pina la disparitie.Motive?Virsta, starea sanatatii , riscul de a te imbolnavi fiind sub contract si obligind angajatorul sa plateasca 80% din salariu pe o perioada de aprox.2 ani in caz ca nu mai puteti lucra, astea sint printre cele mai importante.Vorbesc de Elvetia. Deci, daca va hotariti sa mergeti la interviu, atunci nu mai asteptati,s-ar putea sa fie ultimul tren.
Prietena dvs ca avocat banuiesc ca se descurca bine spre f bine in Ro si nu are sens sa riste, plecind intr-o tara unde nu are nici o sansa sa profeseze in meseria ei.
E o situatie grea, recunosc.Trezirea cu zimbetul pe buze nu e garantata nicaieri in lume.