Dictatura ayatollahilor îşi va găsi curând sfârşitul. Asta se va întâmpla dacă nu vom transforma Iranul într-o nouă Sirie

Foto: Guliver/ Getty Images

Mezii, Imperiul Ahemenid, Imperiul Part, Califatul Abbasid... Geniul religios iranian a influenţat semnificativ iudaismul, iar istoricii religiilor ne spun că, în aceeaşi perioadă în care Imperiul Roman lupta cu credinţa creştină, dinspre Iran se răspândea mithraismul, o religie cu foarte multe asemănări cu a noastră, care va pierde, până la urmă, în faţa învăţăturii Domnului Iisus. La Ctesiphon, oraş fondat de parţi în Irakul de astăzi, devenit capitală a Imperiului Part în perioada sa târzie, ȋn palatul ȋmpăraţilor se găseau locuri pregătite la picioarele tronului pentru ȋmpăratul Romei, pentru cel al Chinei şi pentru căpetenia nomazilor din Asia Centrală pentru clipa cȃnd aceştia aveau să vină să se ȋnchine regelui regilor.

Iată că, încă din antichitate, conştiinţa colectivă iraniană este obişnuită cu sistemul etatic, cu reguli, norme şi birocraţie, sistemul tribal, cu regulile sale laxe, orale, şi obedienţa faţă de un clan, ce domină Peninsula Arabia şi o parte a Magrebului, ȋi este străină. Iar regimul clerical instituit odată cu Revoluţia islamică s-a mulat bine pe acest sistem etatic. Însă, din păcate, clericii vor transforma statul într-unul opresiv pentru propriul popor, într-o dictatură teocratică şi într-un vector care să disemineze revoluţia islamică în întreaga regiune.

Am făcut această scurtă introducere pentru a sublinia faptul că Iranul nu poate fi comparat cu vreuna din ţările regiunii, deosebindu-l istoria, limba, confesiunea (şiită, care i-a conferit un alt element de individualitate în comunitatea musulmană). Date fiind tocmai aceste argumente, odată ce Iranul se va elibera de sub jugul credinţei, îşi va juca rolul esenţial pe care l-a avut dintotdeauna în istorie. O istorie, în multe puncte comună cu a Europei, şi este suficient să amintim versurile eminesciene: „După vremuri, mulți veniră, începând cu acel oaspe,/Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe.” Darius a lui Istaspe era nimeni altul decât Darius cel Mare, împăratul perşilor, ajuns pe teritoriul Dobrogei în confruntările sale cu sciţii.

La câţiva ani după încheierea Primului război mondial, un general iranian, Reza Pahlavi, conducea o lovitură de stat prin care răsturna dinastia turcomană care domnea la Teheran. În 1925 devine şah (rege) şi va conduce ţara (care, în 1935 va renunţa la denumirea de Persia şi va prelua denumirea oficială de Imperiul Iranian).

Apropierea de Germania lui Hitler şi importanţa pe care Iranul o avea pentru Statele Unite şi Marea Britanie în perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale (principala rută de aprovizionare pentru Uniunea Sovietică, dar şi rezervele sale de hidrocarburi), duc la îndepărtarea primului Pahlavi şi numirea ca şah a tânărului său fiu, Mohammad Reza Pahlavi care va domni până la victoria revoluţiei islamice conduse de ayatollahul Khomeini, în 1979.

Domnia celor doi Pahlavi nu a fost liniştită, mai ales că iranienii reprezentau o naţiune, cum scriam, organizată, educată şi cu o conştiinţă a propriei identităţi şi rolului său în istorie. De asemenea, Iranul a reprezentat un tampon între Uniunea Sovietică şi celelalte state din zonă, unde aceasta din urmă dorea să îşi extindă influenţa.

Trebuie să subliniem că, probabil, actuala conducere autocrată de la Teheran nu ar fi fost posibilă (şi, implicit, problemele pe care le-a creat în ultimele decenii în alte ţări ale regiunii), dacă ultimul şah (devenit, între timp, şahinşah, adică rege al regilor) nu ar fi alunecat spre autoritarism, cu sprijinul, interesat economic, al Marii Britanii şi SUA.

În 1919, conform tratatului semnat între Persia şi măreţul Albion, era înfiinţată Compania Petrolieră Anglo-Iraniană. Ca de obicei, Marea Britanie îşi lua partea leului din exploatarea resurselor de hidrocarburi iraniene. Dacă în alte ţări ale regiunii, opinia publică nu era interesată de asemenea aranjamente, în Iran s-a produs o vie nemulţumire, unul dintre oponenţii acestui tratat fiind viitorul prim-ministru, Mohammad Mosadegh.

Cum, după Al doilea război mondial, Marea Britanie s-a văzut văduvită de multe dintre „colaborările” sale cu statele zonei în detrimentul SUA, care au devenit noul star mondial şi garantul regimurilor locale în schimbul exploatării comune a resurselor de hidrocarburi, petrolul şi gazul iranian au devenit esenţiale pentru Marea Britanie. Numai că, aşa cum spuneam, iranienii nu erau un popor neimplicat în viaţa politică şi erau nemulţumiţi de unele aspecte ale domniei şahului. Astfel că l-au ales prim-ministru pe un oponent al acestuia, Mohammad Mosadegh, un politician local şcolit în Franţa şi ale cărui discursuri şi luări de poziţie însufleţeau electoratul. 

Se întâmpla în martie 1951, iar câteva luni mai târziu guvernul său lua hotărârea naţionalizării petrolului iranian, înlăturând astfel controlul englez asupra câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei Abadan, cea mai mare din lume. A fost o hotărâre extremă, însă necesară pentru dezvoltarea ţării. În iunie 1952, în urma unui litigiu desfăşurat la Haga, Curtea Internaţională va decide în favoarea naţionalizării iraniene.

Doar că manifestările colonialiste ale Marii Britanii treceau dincolo de normele juridice internaţionale şi marina sa va bloca exportul petrolului iranian. Mai mult, primul ministru Winston Churchill îi va convinge pe aliaţii americani să „pună la treabă” CIA. Cum încercările de înlăturare ale lui Mosadegh au dat greş, a trebuit ca şahul să îl demită. Fapt care a condus la revolta generalizată a populaţiei, iar şahul a fost nevoit să fugă în Italia. Trei zile mai târziu, generalul Zahedi, preferatul local al CIA, scotea tancurile pe străzi, îl aresta pe Mossadegh şi îl readucea în ţară pe şah. Mossadegh va refuza să coordoneze o contra-lovitură de stat, părăsind astfel scena politică, dar intrând în istorie alături de personalităţi care au promovat rezistenţa paşnică, alături de Gandhi sau Nelson Mandela.

Şahul va mai domni încă 26 de ani. Chiar dacă va emite legi de emancipare totală a femeilor (spre nemulţumirea ayatollahului care îl înfiera din exilul european), şahul va deveni tot mai despotic, iar populaţia tot mai nemulţumită. Reuşise performanţa de a revolta liberalii, comuniştii, islamiştii şi naţionaliştii, toţi unindu-şi forţele pentru ȋndepărtarea sa.

Acestea au fost premisele revoluţiei din 1979 care au dus la îndepărtarea sa. Dacă, la ȋnceput, revoluţia părea a conduce către un final favorabil modernităţii, figura carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate, a unei constituţii islamice, ȋn care figura conducătorului religios devenea omnipotentă. Iranul devenea astfel prima republică islamică şiită, cu întreaga sa cohortă de abuzuri asupra propriului popor, dar şi a exportării acesteia în ţările regiunii.

Dorinţa iranienilor de modernizare va izbucni periodic, accentuându-se în ultima decadă. Mişcarea Verzilor din 2009 este o dovadă a conştiinţei politice iraniene, ca şi manifestaţiile publice ale ultimilor doi ani. Ultimele două mandate de preşedinte au fost câştigate de Hasan Rohani, un cleric moderat, care a promovat deschiderea Iranului ȋnspre colaborarea internaţională. O bună parte a populaţiei, educată şi amintindu-şi de libertăţile de care beneficiase ȋn perioada şahului, nu a acceptat niciodată restricţiile impuse de autorităţile religioase.

Ultimele evenimente în care Iranul a ţinut prima pagină a mass-media internaţională vor avea drept consecinţă înlăturarea regimului ayatollahilor, nefiresc pentru civilizaţia iraniană. Chiar dacă SUA au decis uciderea unui erou local, generalul Qassem Soleimani, ceea ce ar fi putut, teoretic, coaliza populaţia în jurul conducătorilor, care s-au grăbit să declame că sunt în război cu Occidentul, manifestaţiile majore de sâmbătă sunt o dovadă că iranienii îşi doresc eliberarea de sub povara conducătorilor religioşi.

Privind istoric, credem că poporul iranian are nivelul de cultură politică suficient pentru a-şi determina singur soarta. Evident, va fi dificil să înfrângă un regim opresiv care a abuzat de violenţă şi va face tot posibilul pentru a nu pierde puterea. Însă, un eventual război în care va fi atras Iranul va reprezenta o coalizare a populaţiei în favoarea conducătorilor săi. De asemenea, coordonarea unor miliţii înarmate care să lupte împotriva forţelor ayatollahilor, aşa cum s-a întâmplat în Siria, ar fi, iarăşi, o soluţie dezastruoasă şi, mai ales, sângeroasă.

Iranienii trebuie ajutaţi să îşi recâştige o viaţă normală, să beneficieze cu toţii de bogăţiile subsolului, iar nu doar reprezentanţii unui regim retrograd şi abuziv. Însă acest ajutor trebuie să se limiteze la a coagula nevoia populară de schimbare, de emancipare, de a o transforma într-o forţă care să îl poată răsturna pe liderul suprem în mod paşnic, nu printr-un război civil. Şi, mai ales, căderea regimului trebuie să se facă în interesul exclusiv al iranienilor.

Cum? Sperăm că specialiştii de la Langley au învăţat din eşecurile anterioare. Sau, poate, cititorii noştri au câteva sugestii binevenite. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp