Din drama acestui oraș am citit semnele bolii de care suferă România: „Tinerii se mai întorc să-și îngroape părinții. Va fi un azil de bătrâni cât un oraș”

(Foto Facebook/Resita - Orasul meu) 

Reşita e un oraş trist ȋntr-un peisaj de poveste. La fel ca multe alte aşezări care, odinioară, erau mȃndria Partidului şi care, odată cu decăderea exploatărilor miniere şi a industriei grele, şi-au pierdut culoarea şi tencuiala clădirilor.

Cȃndva ȋmi plăcuse Reşiţa. Acum, cȃnd treburile mă duc ȋntr-acolo, am impresia unei ȋntoarceri ȋn timp. Odată cu şoseaua ce şerpuieşte printre dealuri am senzaţia că mă cufund ȋn tristeţea unor oameni care nu ȋşi mai găsesc rostul şi retrăiesc, frustraţi, zilele ce-au fost odată.

Directoarea economică a fabricii unde am ajuns ȋmi predase dosarele liniştită. E ultima ei săptămȃnă de lucru. Va pleca ȋn Germania. „Partenerul meu lucrează acolo. Ce să mai fac aici? Acolo oamenii sunt calmi, fiecare ȋşi face treaba şi ȋşi vede de viaţa sa ȋmplinită.”

Părinţii săi sunt aici. Se va mai ȋntoarce să ȋi vadă din cȃnd ȋn cȃnd, fiindcă ȋi vor lipsi locurile astea frumoase.

Aproape aceleaşi gȃnduri pe care le-am auzit de la un alt prieten care şi-a dat demisia de curȃnd şi va pleca ȋntr-un orăşel german cu nume complicat. El speră să ȋşi poată duce ȋn curȃnd acolo soţia şi fetiţa. Şi el, ca şi doamna directoare, e trecut de patruzeci de ani.

Mai am cȃteva lucruri de clarificat ȋn Reşiţa şi observ că oraşul s-a schimbat, totuşi. Văd o promenadă amenajată pe malul Bȃrzavei, blocuri refăcute. Citisem un interviu cu primarul, venit din privat, care spunea că ȋşi făcuse o echipă de tineri pentru obţinerea de fonduri europene. Îl cunoscusem ȋn urmă cu un an şi i-am apreciat modul pragmatic de a acţiona şi de a ȋncerca să schimbe mentalităţile funcţionarilor primăriei. Pare că a reuşit.

„Degeaba!” ȋmi spuse un amic pe care ȋl reȋntȃlnisem şi de care ştiam că nu voi scăpa cel puţin zece minute. Fiica lui era plecată de vreo zece ani la Paris, iar băiatul lucra ȋn Timişoara, aşa că simtea nevoia să ȋşi ȋmpărtăşească gȃndurile cuiva. „Cine să se mai bucure de lucrurile făcute cu banii pe care Europa ȋi aruncă ȋn oraşul nostru? Tinerii se duc… şi se mai ȋntorc să ȋşi ȋngroape părinţii. Va fi un azil maaare şi frumooos. Un azil de bătrȃni cȃt un oraş.”

Mă grăbesc spre Timişoara. Un uliu căţărat pe un stȃlp de pe marginea drumului priveşte spre maşină. Sȃmbăta trecută, ȋn faţa automobilului, căzuseră două păsări. Un alt uliu se ȋnfipsese ȋn spatele unui porumbel. Pene mici se răspȃndiseră pe carosabil. Am frȃnat şi am claxonat. Uliul şi-a luat zborul. Am coborât să văd cum e porumbelul. Nu mai avea cap. Dar stătea pe picioare. M-am apropiat de el şi atunci şi-a luat zborul. Îşi ascunsese capul ȋntre aripi, pentru a nu i-l zdrobi ciocul răpitoarei. A doua zi am văzut uliul pe coama casei. Scruta cȃmpul. „E tot cel de ieri?” m-a ȋntrebat Marcus.

De unde tot apar ulii ȋn ultima vreme?

Timişoara nu e ca Reşiţa. E plină de viaţă. Se construieşte parcă prea mult. Tinerii sunt bine ȋmbrăcaţi şi nu acceptă decȃt joburi bune şi bine plătite, e dificil să mai găseşti pe cineva să angajezi. În restaurantele din centru auzi italiană, germană, spaniolă. Pare o altă lume.

Poate din cauza uliului, mi se pare că Romȃnia e un tărȃm de groază. O ţară bȃntuită de stafii şi zombii. Bucureşti, Cluj, Timişoara, Sibiu – sunt nişte cetăţi unde oamenii trăiesc liniştiţi fără să ştie că, nu departe, bȃntuie monştri. Şi, ca ȋn acele filme horror americane, ȋntr-o zi se vor trezi cu monştri pe străzile lor.

Sau, poate, monştri sunt deja pe străzile noastre şi arată ca noi. Iar, ȋntr-o dimineaţă, ne vom trezi ȋntr-un oraş mort, cu alimentarele iarăşi goale, oameni crispaţi şi cenuşii, care de-abia aşteaptă să se ȋnchidă ȋn apartamentele unor blocuri ȋn care singurul lucru viu e televizorul. Ecrane mari, singurele lucruri colorate din oraşul blestemat, pe care chipuri ȋncruntate vorbesc despre pericole, ură şi duşmani.

Poate cei ce pleacă acum vor fi binecuvȃntaţi. Poate că mȃine va fi prea tȃrziu să mai scăpăm. Vor ȋnchide porţile cetăţilor şi ne vor hăitui pȃnă ce ne vom pierde speranţa, ca ei.

Mie mi-e greu să plec de aici. Poate că sunt prea legat, fără să ȋmi dau seama, de oameni şi locuri. Am ȋmbătrȃnit şi nu mă mai pot adapta? Nu cred, doar că nu vreau să fiu precum acel amic libanez care mi-a spus că „Beirutul e ca un vis.” În nopţile fericite visează că se plimbă pe străzile sale cum o făcea ca atunci cȃnd era copil şi războiul nu şi-l imaginase nimeni.

Nu ştiu dacă e frică sau curaj să rămȃn aici. Dacă mă scutur de gȃndurile astea cenuşii ȋmi dau seama că nu mă ameninţă nici răpitoare, nici fantome, nici soldaţi cu gloanţe pe ţeava mitralierei. Mă speri de nişte netrebnici, o mȃnă de primitivi veniţi din lumea de acum trei decenii, şi o mȃnă de slugi cărora le-au aruncat un pumn de galbeni. Și, totuşi, nu pot scăpa din coşmarul lor.

Poate că au dreptate scenariştii Hollywoodului ai filmelor de groază. În faţa monştrilor, oricȃt de neputincioşi sunt ei, ai două variante: fugi sau lupţi. Altfel, dacă le permiţi să te atingă, te transformi ȋntr-unul. Nu dintr-o dată, ci ȋncet, cu fiecare zi ȋn care ȋţi pierzi speranţa.

De ce mă gȃndesc tot la scenele filmelor horror? Odată ȋmi plăceau filmele de acţiune, ȋn care cei buni nu filosofau, ci ţineau discursuri ȋnsufleţite şi pe urmă plecau la luptă. Cȃnd oare le-am uitat?  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp