I-am povestit băiatului meu de copilăria mea din vremea lui Ceaușescu, iar el a exclamat: „Eu am crezut că era fain pe vremea ta. Tu ai fost un copil traumatizat!”

Foto: Guliver Getty Images

Un copil te face să redescoperi lumea prin ochii lui. Iar dacă ȋţi găseşti energia, după orele de job, rezolvat de probleme, dus-luat de la grădiniţă, discuţii enervante cu vecinii, sală şi toate celelalte corvezi, să te joci şi să ȋi răspunzi – nu doar cu jumătate din atenţie disponibilă – dilemelor sale, este foarte probabil că modul lui de a vedea evenimentele şi ȋntȃmplările va fi ca un duş rece.

Într-o seară am regăsit un clasor vechi de timbre. Cȃndva, ȋn vremi imemoriale, mai precis ȋnainte de ’89 (şi puţin după, dacă era să mă iau după anii de emisiune a mărcilor poştale), „corupt” fiind de pasiunea tatei, colecţionasem şi eu timbre. Văzȃnd acel clasor pe care scria cu litere de mȃnă „stamp album”, mi-am amintit că ȋl primisem cadou de la ai mei după ce ȋl admirasem cȃteva săptămȃni ȋn librăria din centrul Timişoarei. Ca ȋntr-un flash al filmelor hollywoodiene, am repăşit ȋn acel magazin unde ȋn latura din stȃnga erau jucăriile, iar ȋn cea din faţă caietele şi cărțile de şcoală, ȋmpreună cu rechizitele şi, pe raftul cel mai de sus – era parterul unei clădiri istorice, deci mi se părea un vȃrf de munte – cȃteva clasoare chinezeşti frumos colorate. 

L-am chemat repede pe Marcus, pasionat de tot ceea ce e colorat şi, mai ales, de lucrurile vechi. Cu cȃteva zile ȋnainte chiar ne spusese că ar fi vrut să trăiască pe vremea lui Ceauşescu fiindcă atunci automobilele erau frumoase. Iar unele dintre timbre prezentau tocmai realizările Partidului, adică automobilele, locomotivele sau avioanele noastre, deci avea să se bucure văzȃndu-le.

După exclamaţiile de uimire şi completă admiraţie pentru acele vremuri, au urmat ȋntrebările.

- Tata, tu aveai multe jucării?

- Aveam destule pentru vremea aceea. Cu siguranţă, nici un sfert din cȃte maşinuţe ai tu.

- Şi unde le găseai? Pe vremea ta era Jumbo?

- Magazine de-astea nu existau pe atunci. Le cumpăram de la librărie.

- De la librărie? Şi aveau la librărie maşinuţe hot wheels?

- Nu, exclus, nici nu auzisem de ele pe vremea aceea.

- Păi de ce nu? Eu am maşinuţe aniversare hot wheels şi mi-ai zis că se ȋmplinesc cincizeci de ani de cȃnd există. Şi nu eşti atȃt de bătrȃn.

- Existau, da, ȋn America, ȋn Franţa şi Germania, dar nu la noi.

- De ce nu existau aici? Copiilor din Romȃnia le-ar fi plăcut. Ţie ȋţi plac şi acum, cȃnd eşti adult.

- Romȃnia pe atunci nu aducea jucării străine. Găseam doar jucării romȃneşti.

- Păi şi era aşa greu să le facă romȃnii? Uite ce maşini făcea Ceauşescu, putea să facă şi cȃteva hot wheels pentru copii. Dar ţie ce maşinuţe ȋţi cumpărau părinţii tăi?

Întrebarea asta m-a pus pe gȃnduri. Am făcut un efort de memorie pentru a-i răspunde:

- Nu prea multe. Odată am găsit vreo trei, aduseseră la librăria din centru maşinuţe străine. S-a făcut o coadă… şi atunci am luat un Barkas, un Ferrari şi… nu mai ştiu exact ce. Mi-au mai cumpărat un jeep, un taxi. Maşinuţe faine primeam din Germania, cȃnd trimitea unchiul meu pachete de sărbători şi, printre ciocolată şi bomboane, punea şi maşini cu telecomandă. Şi mai aducea bunică-tu din Rusia, cȃnd mergea pe acolo.

- Dar romȃnii de ce nu făceau maşinuţe? E normal să aştepte un copil o dată sau de două ori pe an să primească ceva?

- Nu e normal, dar aşa era atunci.

- Dar din concedii nu ţi-ai luat nimic? Cum am găsit eu ȋn Italia colecţia de Vespa.

- Pe vremea mea nu mergeam ȋn concedii ȋn străinătate. Şi dacă mă mai baţi mult la cap, la vară mergem ȋn concediu la Govora, să vezi cum te plictiseai ȋn concediile de pe vremea mea.

- Doamne, dar eraţi aşa săraci?

- Nu, Marcus, pe atunci oamenii nu ieşeau din ţară.

- De ce?

- Fiindcă legea nu te lăsa.

- Dar ce legi proaste erau atunci? Tu ȋmi spui că trebuie să respect legea şi că ăia care ȋncalcă legea sunt bandiţi. Dacă nu ne mai lasă nici pe noi legea să plecăm din ţară, ce facem?

- Atunci erau alte vremuri. Legea era Ceauşescu.

- Dar Ceauşescu a făcut Dacia, Aro, camioanele astea mari, uite, şi planoarele astea. Cum să vă țină numai aici? Şi ce făceaţi toată ziua?

- Ne jucam cu mai puţine maşini. Şi nu ne dădeam seama că erau puţine. Ne bucuram de ele.

- Măcar desene cu maşini erau?

- Nu. Erau Lolek şi Bolek, ceva cu animale ȋn Pădurea Verde. Mai vedeam la sȃrbi Tom şi Jerry, Stan şi Bran.

M-a surprins şi pe mine să ȋmi amintesc cum se urca tata pe acoperişul blocului să regleze antena după vreun vȃnt mai puternic. Şi cum aşteptam să zărim cuvintele scrise ȋn chirilice ȋn formă de Z pe ecranul televizorului alb-negru care anunţau că urmau desenele animate. Şi, pe urmă, cȃnd am mai crescut, cum aşteptam să aducă mama programul TV al televiziunii iugoslave bătut la maşină şi speram să fie vreun film de acţiune. Sau chiar acele maratoane cinematografice unde văzusem pentru prima dată filme cu James Bond.

- Păi ȋnţelegeaţi ceva de la sȃrbi?

- Cȃteva cuvinte.

- Doamne, dar romȃnii chiar erau proşti pe vremea ta? Dar ce era la televizor?

- Emisiuni despre Ceauşescu.

- Vai de capul meu! Dar măcar erau maşini adevărate faine. Dacii şi Aro. Ce alte maşini mai erau?

A trebuit iarăşi să ȋmi storc creierii pentru a-mi aminti că ȋn zonă aveam două Trabanturi, un Volkswagen de prin anii ’60, un Wartburg care scotea nişte sunete care ne făceau să ne prăpădim de rȃs, un Fiat 500 sau 650 şi un Ford Taunus.

- Numai atȃt?! Dar erau foarte multe maşini faine pe vremea ta. Renault, Corvette, Ferrari, Aston Martin.

- Aşa e, dar nu ȋn Romȃnia.

- Dar cȃnd mergeai la plimbare, la ce te uitai?

Mă plimbasem şi eu pe străzile pe unde acum umblă el. Îmi amintesc că mă minunam cȃnd vedeam camioane vechi care aduceau marfă sau acele Aro 10 care mi se păreau extraordinare. Duminica ȋi ȋnnebuneam pe ai mei să mergem la pasarela care trecea peste liniile din Gara de Nord pentru a vedea locomotivele cu aburi. Iar dacă apărea vreun autobuz vechi, nu dintre Dacurile noi, pătrăţoase, ci dintr-acelea cu faruri rotunde şi spate uşor aplecat, mă bucuram nespus.

Şi mi-am amintit că nu mă plimbam foarte mult. Dar stăteam ore ȋntregi cu bunica la cozi. Uitasem că se dădea cȃte un pui de persoană şi ne ţineau şi pe noi, copiii, la coadă, pentru a primi unul ȋn plus. Bine, noi ne puneam să ne jucăm, mai ales că ne ȋntȃlneam mulţi pe la cozile astea. Şi de-abia aşteptam să se ia la harţă adulţii şi să se ȋnjure că nu respectă coada sau că au luat mai mult decȃt aveau voie şi nu mai ajunge la cei din spate.

- Doamne, dar eu mă plictisesc cȃnd trebuie să aştept. Cum să ţii un copilaş la coadă?! Păi şi poliţia ce zicea?

- Pe atunci era miliţie. Şi nu ziceau nimic fiindcă ei luau pe sub mȃnă, primii.

- Vai, tata, eu am crezut că era fain pe vremea ta. Tu ai fost un copil traumatizat.

- M-am pus pe un rȃs care l-a molipsit şi pe Marcus.

- Asta nu. Să ştii că ȋmi amintesc cu plăcere ceea ce făceam cȃnd eram de vȃrsta ta. Chiar dacă la şcoală ȋnvăţam prostii de poezii cu Ceauşescu.

De pe o coală a clasorului zȃmbea, din sumedenie de timbre, Ceauşescu. Le ţinusem cu speranţa că, peste ani, vor valora mult. Din păcate, acum nimeni nu mai aprecia timbrele. De-asta şi uitasem de clasor.

- Eu cred că Ceauşescu era un om rău. De ce l-au pus oamenii preşedinte? Sper că acum nu mai sunt ȋn lume copii care trăiesc aşa.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp