Din păcate, natura umană n-a învățat nimic din lunile de pandemie în care natura a putut să respire

Foto: Guillaume Souvant/ AFP/ Profimedia Images

În 2019 planeta şi-a epuizat resursele undeva la jumatatea anului (29 iulie) înregistrând totodată un record de epuizare prematură a resurselor necesare vieţii. Recordul se tot schimă succesiv de câţiva ani încoace, iar în 2020 aşteptăm studiile în acest sens pentru a vedea dacă pandemia a dat acea „gură de oxigen” regeneratoare Terrei despre care vorbesc unii specialişti.

Este adevărat că există voci care spun că planeta are puterea de a se regenera oricâte daune i-ar produce societatea umană în evoluţia ei şi în goana după eternă „creştere economică”. Probabil că aşa este, însă este foarte posibil ca acele forţe de regenerare de care este capabilă planeta să afecteze grav viaţa aşa cum o ştim noi, iar pe noi oamenii, să ne scoată din calcule pentru viitor. Avertizări în acest sens tot vedem, de exemplu, în ultimă perioadă sub forma fenomenelor meteorologice care nu erau caracteristice până nu demult anumitor regiuni geografice. Specialiştii spun că acestea sunt semne ale faptului că ne apropiem cu paşi repezi de „fundul sacului” în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. Tot ei mai spun şi faptul că anumite modificări pe care le aducem planetei sunt ireversibile. Topirea gheţarilor, dispariţia accelerată a speciilor de vieţuitoare, distrugerea stratului de ozon şi altele asemenea sunt elemente ce nu pot fi regenerate, sau regenerarea lor se poate produce printr-o schimbare radicală a modului în care înţelegem noi oamenii viaţa şi activitatea de care suntem responsabili. 

În contextul repornirii economiei europene, afectată de pandemie, aud în aceste zile că primul sacrificat este, din nou, mediul natural, până mai ieri „prioritatea zero” a tuturor liderilor europeni. Se doresc amânări ale dezideratelor privind protecţia mediului şi rabaturi de la comportamentul responsabil faţă de acesta.

Asta ar însemna cu siguranţă că pauza pe care am acordat-o în această perioadă naturii a fost doar o farsă pe care ne-am jucat-o şi nouă şi ei. Eu sper că aceste discuţii sunt doar nişte glume proaste şi că ne vom păstra atenţia îndreptată către problema mediului, de această dată cu o voinţă asumată în mod real şi cu nişte lucruri învăţate din evoluţia civilizaţiei din ultimele decenii, culminând cu criza actuală.

De ce economia circulară poate reprezenta soluţia? Pentru că ne oferă posibilitatea de a nu produce un impact negativ asupra naturii. Optimiştii şi adepţii acestei teorii ne spun acest lucru şi insistă asupra faptului că în acest moment orice impact asupra mediului este prea mult. Practic, schimbarea paradigmei trebuie să se facă la un nivel mult mai profund decât cred unii, iar politici de genul „America first”, care vin din alte epoci, trebuie în mod evident transformate în „Earth first”.

Într-o explicaţie simplistă, economie circulară înseamnă că tot ceea ce se produce şi se consumă se reîntoarce în producţie şi consum într-o formă sau alta.

Economia circulară ne poate ajuta să nu mai epuizăm resursele planetei la jumătatea anului şi apoi să trăim... pe datorie. O datorie pe care o vor plăti copiii şi nepoţii noştri.

Celebrul „nimic nu se pierde, totul se transformă” al lui Lavoisier, poate căpăta înţelesuri noi în aceste timpuri. Totodată, cred că putem scoate de sub teancul de bestseller-uri motivaţionale despre „cum să fim mai buni” sau „cum să câştigăm primul milion”, teoria entropiei economice a lui Georgescu-Roegen, pentru a-i da noi sensuri şi a vedea cu alţi ochi bunăstarea economică şi socială.

Cântecul făcut celebru în anii ’60 care începea cu versul „Where have all the flowers gone” şi povestea cumva ciclul vieţii încheind în mod tragic cu acelaşi vers, exprima un lucru simplu pe care noi l-am complicat enorm prin dorinţa de mai mult, mai mare, mai repede… Civilizaţia umană a rupt cumva acest lanţ presărând pe parcurs deşeuri antropice dificil de înglobat de natură şi care au creat şi creează dezechilibre majore. Dacă vom învăţa cumva să reparăm acest lanţ firesc al vieţii în acord deplin cu posibilităţile ce susţin însăşi existenţa naturii, vom evita, probabil, să ne privim în ochi propria extincţie.

În final, chiar dacă „all the graveyards are covered with flowers every one”, ele vor putea fi culese pentru un alt ciclu viu care însă păstrează şi promovează puterea dătătoare de viaţă a naturii pentru generaţiile care vin. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp