Foto: Profimedia Images
Istoria e o minciună pe care nimeni nu o contestă, așa spunea Napoleon. Încep să cred din ce în ce mai mult în afirmația asta. Și mă raportez doar la experiența personală, la cel mai important eveniment istoric la care am participat, Revoluția din 1989. Pe măsură ce ne-am depărtat de evenimentele din decembrie parcă memoria ne joacă feste, uităm inclusiv noi, cei care am fost contemporani momentului istoric. Nu mai vorbesc de cei care au acum 30 de ani și au învățat la școală despre revoluție o lecție, la fel ca orice altă lecție, de exemplu despre răscoala de la Bobâlna.
Au apărut în spațiul public o grămadă de teorii, care mai de care mai complexe și cuprinzătoare, că revoluția a fost făcută de „agenturili străine”, că a existat un complot din interior, că n-a fost o revoluție, că a fost o lovitură de stat sau mai plastic, o mare înghesuială. Astăzi am auzit un alt cercetător spunând la radio că în final a ajuns la concluzia că revoluția din 1989 a fost un act înfăptuit exclusiv de poporul român. Beizadelele liderilor comuniști ne râd în față povestind ce bine o duceau ei, iar oamenii gustă genul ăsta de discurs în mod stupid.
Avem pretenția să știm adevărul, avem impresia că cineva îl ascunde, că el există și cineva la pitit la el în sertar. Fiecare are adevărul lui iar pe măsură ce ne depărtăm de momentul respectiv nu vor rămâne decât niște ape moarte, așa cum spunea Noica despre evenimentele istorice. Pe vremea aia făcuse senzație zicerea lui Andrieș, „la telejurnal, am văzut cașcaval”. Ce mai înseamnă ea astăzi?
Realitatea e că ne-am schimbat atât de mult, încât nici nu ne mai aducem aminte bine de unde am plecat. Astăzi e imposibil să ne mai imaginăm măcar condițiile de viață pe care le-am avut înainte de decembrie 89. Trăiam într-o lume gri, dar nu un gri curat, nu, un gri murdar, rece. Eram îmbrăcați în gri, călătoream în autobuze gri, mergeam la școli gri, lucram în fabrici gri, dormeam în blocuri gri, aveam dorințe gri, visam gri. România era o pușcărie imensă sau un lagăr de concentrare cât o țară.
Preocuparea de bază a unui cetățean român era să-și procure mâncare, iar lucrul ăsta îi ocupa tot timpul. Fiecare avea un păienjeniș de relații care-i asigurau posibilitatea de a face trocuri dintre cele mai surprinzătoare. Propaganda comunistă prezentă permanent în toate ungherele vieții era un zgomot de fond pe care oamenii mai mult îl ignorau. Chiar și atunci când reproduceam citate din „cel mai iubit fiu al poporului” o făceam din automatism, dedublându-ne personalitatea, ca și cum am reproduce o poezie infantilă din copilărie. Era o cursă de supraviețuire în care cel mai mare compromis îl făceam chiar cu noi înșine trăind în vieți paralele. Pentru cei mai tineri pare îngrozitor, ireal, pentru noi însă era un mod de viață, altul nu știam, așa era lumea în care ne născusem. Dacă am fi cunoscut și un alt mod de a trăi, probabil că viața noastră ar fi devenit insuportabilă, dar așa, ne imaginam că e normal. Eram în permanentă vigilenți, vorbeam puțin și cu mare grijă, niciodată nu știai cu cine vorbești sau cine te ascultă, orice remarcă, glumă, gest sau acțiune puteau fi interpretate, nimeni nu-și dorea să fie chemat la partid sau, mai rău, la Securitate. Trebuia să fii cât mai invizibil, să lași impresia că ești, dar să nu te faci remarcat, că și cum n-ai fi. Am învățat în armată o filozofie de reușită în epocă: „în viață trebuie să fii cinci minute deștept, în rest poți să dormi”. Exista și o solidaritate în gestionarea lipsurilor, ne împrumutam câteva linguri de zahăr, câteva ouă, mălai, sare, cartofi, fasole, chestii simple, de trai la limită. Dacă mâncai o friptură era eveniment memorabil, stârneai invidia, „de unde are?”, „are pile”, „ia să-l torn eu la partid sau la băieții cu ochi albaștri”.
S-a vorbit mult despre lipsa bananelor și a portocalelor, a citricelor, în perioada sărbătorilor de iarnă. Așa era, însă eu nu le-am simțit lipsa. Pur și simplu nu știam că există, apoi când au mai apărut pe piață și mama stătea la cozi imense să cumpere câteva banane, pe care le mâncam cu porția în mai multe zile, până ajungeau să se înnegrească, am crezut că bananele se coc doar iarna.
Nu-mi mai aduc aminte în ce eram îmbrăcat la Revoluție, ceva gri în orice caz, probabil și celebra și populara căciulă rusească din blană sintetică. Dacă vă uitați în pozele de atunci veți observa că toți oamenii erau îmbrăcați la fel, ca un fel de uniformă, cu mici nuanțe diferite, neesențiale.
Dintre toate sloganurile pe care le-am strigat atunci cel mai mult mi-a plăcut: „Vom muri și vom fi liberi”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
mie mi s-a parut (atunci) cea mai frumoasa formulare
p.s. dupa multi ani am gasit (pe net, cum altfel) o fotografie cu...
În școală, pe lângă „Răscoala de la Bobâlna” (pe la 1437 era multă obrăznicie în mase, acestea nu știau că trăiesc „în cea mai bună dintre lumile posibile” - abia Newton a aflat-o, de la „concurență”, pare-mi-se), se mai făcea - ocazional - și ”Protecția Muncii”.
Amator nu eram (vă imaginați!), dar o idee tot s-a lipit de mintea mea: în legătură cu primul ajutor, ni se spunea că primul lucru de făcut este scoaterea victimei de sub incidența factorului nociv (electricitate etc.).
Sper să țineți minte asta, de câte ori vă/ne amintiți de '89.