Sari la continut
Republica
Sustenabilitate

Doi iubitori de natură, într-un cort de camuflaj în Piatra Craiului, avem parte de o întâlnire care ne taie respirația. Povești din România Sălbatică, un proiect de peste 10 ani în care am învățat cu adevărat să prețuiesc natura

Cort de camuflaj

04:30. O oră la care sunt destul de obișnuit să mă trezesc, însă cum nu am mai făcut asta de ceva vreme, fiind iarnă, parcă îmi vine greu. Mă dau jos din pat de la căldură și mă pregătesc de plecare. Îmi iau o cană de ceai negru pe mașină și plec către Zărnești. Pe drum încep să mă trezesc. Nu știu dacă de la ceai sau de la entuziasm. Recuperez un prieten, ranger la Parcul Național Piatra Craiului și pornim mai departe.

Afară ninge încet și frumos. Mașina trece printre stânci, iar farurile parcă le luminează fantomatic. O atmosferă ușor înfricoșătoare. Nu după mult timp lăsăm mașina și ne continuăm drumul matinal pe jos. Este încă întuneric, așa că înaintăm la lumina lanternelor frontale. În urmă cu două zile eram deja resemnat. După toate încercările de a fotografia acest animal extrem de greu de văzut în sălbăticia României și după toate nereușitele, eram pregătit să îmi închei proiectul fără această specie. Dar colegul meu de drum mi-a dat o nouă speranță. Așa că ne îndreptăm amândoi către cortul de camuflaj montat cu o zi înainte. Nu știu zona, dar mă bazez pe el cu încredere. Nu mi-a plăcut niciodată să merg la pândă în locuri în care nu am fost înainte, dar pentru o astfel de specie nu faci mofturi. După ce ajungem, mă uit în jur. Nu este rău deloc. Ne băgăm în cort, ne așezăm pe scaune și începem să ne facem scenarii. Când a trecut pe aici, de unde o să vină, cum să ne pregătim aparatele, cum să ne mișcăm și alte chestii din astea. Primele ore trec relativ repede. După multe șușoteli, povești, bârfe, momente lungi și frustrante de liniște și minute în care activitățile banale precum mâncatul, o gură de ceai cald sau ieșitul afară pentru o scurtă rezolvare de nevoi fiziologice par niște adevărate evenimente care rup monotonia, ne dăm seama că au trecut 12 ore de pândă.

Euforia de dimineață s-a dus, entuziasmul nostru la fel. În ultimele zile, animalul pe care îl urmărim a trecut pe aici de mai multe ori în plină zi. Din păcate, astăzi am putut admira doar ninsoarea care nu a încetat să cadă într-o atmosferă superbă, numai bună pentru poza perfectă. Dar nu a fost să fie. Singurele vietăți pe care le-am văzut au fost niște șoricei care au tot foșgăit pe lângă cort sau doi șorecari care au zburat pe deasupra noastră, foarte vocali, fiind probabil în plin sezon de împerechere. Aaa… și un uliu păsărar care a planat în viteză maximă prin fața cortului. Sunete însă au fost destule, o minuniță, un huhurez mare, un huhurez mic, un aușel, ciocănitori de tot felul, pițigoi de toate neamurile și un stol de forfecuțe în zbor. Măcar ne-am bucurat de natură. Oare de câte ori am mai spus asta după partide de pânde nereușite?

După atât timp de stat pe un scaun în frig, a ieși din cort și a face câțiva pași este o adevărată binecuvântare, pentru că te mai dezmorțești un pic. Apoi frigul vine brusc. Sângele rece blocat în picioarele înghețate din bocanci începe să curgă prin corp, iar organismul tău începe să tremure incontrolabil pentru a se încălzi. După un pic de mișcare trece și această senzație, iar acum este momentul în care tălpile încep să te frigă. În drum spre mașină încep scenariile. De ce n-a venit, ce s-a întâmplat, ce să facem mâine? Mi-am zis că o să fie ultima zi de pândă pentru animalul acesta, nu de alta, dar timpul meu este într-un continuu proces de comprimare. Lucrul la albumul de fotografie și la filmul documentar începe să pună o presiune enormă. Cu toate astea ne vine în minte ideea de a mai reveni o zi. Am o întâlnire pe la prânz așa că îi spun colegului că putem sta doar vreo 5-6 ore. Pare un plan bun. Îmi promit însă că este ultima zi pe care o dedic acestui animal. Proiectul chiar trebuie să se termine la un moment dat.

04:30 din nou. Știu deja rutina, ziua începe la fel ca precedenta. Cană de ceai negru, mașină, Zărnești, recuperat prieten, stânci fantomatice, cort și lungi ore de pândă. Parcă într-o întorsătură de situație, întâlnirea mea de la prânz s-a amânat, așa că pot sta mai mult. Nici nu știu dacă să mă bucur sau nu. Trăim aceeași zi în cort, nimic nu s-a schimbat. Poate doar faptul că este mai multă zăpadă afară și noi avem mai puține subiecte de discuție pentru că le-am epuizat cu o zi înainte. Ba s-a mai schimbat ceva, este mult mai frig. Oră după oră și suntem din ce în ce mai departe de reușită. Aceleași sunete, aceeași ninsoare frumoasă, totul pare doar o retrăire a zilei precedente.

Încet, dar sigur, se face ora 18:00 și ne gândim să ieșim. Cum afară s-a înseninat un pic, mai avem ceva lumină. Îi spun colegului să mai rămânem câteva minute. După 24 de ore de pândă, ce mai contează câteva minute?!. Nici nu se așază bine în minte decizia de a rămâne, când auzim o chemare undeva în dreapta noastră. „Ăsta este” se aude în cort, nici nu mai știu cine a zis. Animalul nostru este în căutarea unei perechi pe care o strigă cu un sunet specific. Ne privim câteva secunde și așteptăm confirmarea. Nu întârzie să apară. Brusc, cele 12 ore de amorțeală dispar ca prin minune. Ne reașezăm un pic pentru a putea fotografia în direcția sunetului și la un moment dat îl aud pe colegul meu ca prin vis: „Uite-l.” 

Un exemplar superb de râs înaintează către noi prin zăpada proaspătă. Urmează câteva momente extrem de greu de descris în cuvinte. Adrenalina împinge frigul la o parte din tot corpul și ne apucăm să declanșăm. Nicidecum frenetic, ci pas cu pas, în sincron, pentru a nu speria animalul. Acesta însă parcă ne ignoră complet și se plimbă agale venind către noi. Trece pe sub o creangă și niște zăpadă pufoasă i se așterne pe cap. Încă un pas și se oprește privind către cort. Nicidecum speriat, ci calm și curios. Cum am stat cu ochiul doar în vizorul aparatului, îmi vine ideea să îl și filmez. Când ridic privirea îmi dau seama cu adevărat cât de aproape este. Doar la vreo 3-4 metri distanță. Îmi este greu și să respir. După ce ne oferă un portret minunat, râsul trece prin fața noastră într-o liniște uimitoare și își continuă drumul. Dispare după o curbă și parcă reușim și noi să ne reluăm răsuflarea. Mă uit la colegul meu și bâlbâim ceva amândoi. Nici nu mai contează vorbele, fața și luciul din ochi spun tot ce trebuie. Cum credem că momentul a trecut, ne facem curaj să ieșim din cort. Nu de alta, dar deja începe să se întunece. Imediat ce ne ridicăm începe tremuratul, parcă și mai tare și parcă și mai necontrolabil ca ieri. Adrenalina și frigul se combină într-un mod ciudat. Facem câțiva pași prin zăpadă să ne dezmorțim și să ne limpezim gândurile. În momentul următor privim în spate și vedem cum râsul se uită liniștit la noi. Nu pare surprins că suntem acolo, deși acum suntem afară din cort. Pleacă încet mai departe, dispare după aceeași curbă de mai devreme și îi auzim din nou chemarea. Parcă ar fi o invitație să îl urmăm, însă am primit mai mult decât am fi sperat vreodată, așa că îl lăsăm să dispară la fel de fantomatic cum a apărut. Ne strângem bagajul și plecăm și noi.

Pe drum, ba avem momente de liniște, fiecare cu gândurile lui, ba avem momente de exaltare. Nici nu mai știi prin ce stare treci de la un pas la altul. Colegul meu îmi spune ce poză ar vrea să posteze. Mie îmi vine în minte un gând pe care îl am de când tot încerc să fotografiez râsul în ultima vreme. Să păstrez imaginea cu acest animal, dacă o să-mi iasă, pentru albumul foto România Sălbatică, să fie descoperită acolo așa cum trebuie, pe îndelete. Întâlnirea asta a venit în ultimul ceas al ultimului moment, de parcă a știut că albumul nu a intrat încă la tipar. Pe de altă parte, colegul meu merită să se bucure de reușită, a fost ideea lui până la urmă să încercăm nebunia asta cu șanse mici de reușită. Eu am fost doar norocos.

Acum, la aproape un an de la această aventură, îmi dau seama mai mult ca niciodată că pentru astfel de momente m-am apucat de fotografia de natură. Parcă nici nu mai contează imaginea, atât timp cât trăirea a fost așa de intensă. Întâlnirea asta îmi confirmă încă o dată că o imagine bună nu o faci, ea ți se oferă atunci când ești pregătit cu adevărat să o primești.

Mai multe despre proiectul România Sălbatică puteți găsi pe www.romaniasalbatica.ro

Filmul documentar va intra în curând pe o platformă de streaming, dar între timp puteți urmări Povestea România Sălbatică, un film de making of despre cum a fost realizat proiectul, disponibil pe www.unlimited.tiff.ro/products/povestea-romania-salbatica

Albumul de fotografie România Sălbatică poate fi comandat de pe www.dandinu.net/album-romania-salbatica

                                                                                               Un selfie cu râsul, alături de Remus Cucu

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult