Dr. Beth Mosley: „Credem că copilul nostru este furios pentru că ne urăște sau pentru că am eșuat ca părinți, dar adesea e furios pentru că e adolescent și se luptă să gestioneze sentimente intense. De fapt, nu este vorba despre noi”

M-am întâlnit cu Dr. Beth Mosley într-o cafenea din București, la scurt timp după lansarea cărții sale „Familii Fericite” în România. Am ajuns la întâlnire plină de entuziasm, având în minte numeroasele sfaturi pe care le-am găsit în paginile cărții – sfaturi ce păreau să fie scrise exact pentru mine, într-un moment important, când fiica mea cea mare a început să navigheze prin tumultuoasa perioadă a adolescenței.

Agitația dimineții și zgomotul ușii trântite pe care fiică-mea mi-a trântit-o în față, s-au estompat rapid odată ce am început conversația cu Beth. Onestitatea ei și sfaturile practice pe care mi le-a oferit m-au lăsat cu o liniște profundă și cu încrederea că voi putea gestiona cu succes provocările adolescenței copiilor mei.

Interviul cu Beth și cartea ei „Familii Fericite” sunt ca o placă de surf pentru valurile înalte ale creșterii unui copil. Merită să o aveți la îndemână.

Beth Mosley este psiholog clinician cu peste 20 de ani experiență și peste 20.000 de familii consiliate.

A impus reglementări inovatoare privind sănătatea mintală în școlile din Marea Britanie și a revoluționat abordarea NHS în acest domeniu.

*Multumim editurii ZYX pentru facilitarea interviului.

Câteva idei din interviu. 

• „Ca părinți, încercăm adesea să rezolvăm rapid problemele copiilor noștri atunci când îi vedem supărați, pentru a preveni situații mai dificile. Totuși, această abordare grăbită poate avea efectul opus. Dacă nu ne conectăm mai întâi cu copilul nostru, chiar și pentru câteva secunde, adăugăm stres și ratăm șansa de a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile emoționale. Este important să ne liniștim copilul înainte de a discuta rațional. Astfel, îi ajutăm să construiască o conexiune mai puternică între gânduri și sentimente. Dacă doar răspundem cu „nu face asta” sau certăm copilul, el nu va învăța cum să gestioneze corect emoțiile.”
• „Unii tinerii nu se pot autoregla și se manifestă prin comportamente dificile... creierul lor superior este deconectat, nu pot învăța pentru că creierul lor gânditor nu mai este conectat la creierul inferior, al emoțiilor . Așa că le spun familiilor și profesorilor că s-ar putea să aibă un copil care este într-un corp de adolescent, dar părți ale creierului lui se comportă mai mult ca ale unui copil de doi sau trei ani. O parte din munca ta ca adult este să le oferi mai multe dintre acele lucruri pe care le-ai fi oferit unui copil de doi sau trei ani. Sună bizar, dar trebuie să o faci... Este vorba despre a dezvolta răbdarea și disponibilitatea de a sta cu un tânăr aflat în stres și a-l ajuta să treacă peste asta, mai degrabă decât să te aștepți ca el să poată face asta singur.”
• „Există ceva contagios în legătură cu îngrijorările și temerile noastre că ar fi ceva în neregulă cu copiii noștri, ceea ce îi poate face să creadă că este ceva în neregulă cu ei. Așadar, o parte importantă în a fi părinte este să faci un pas înapoi, ceea ce este foarte dificil și necesită un anumit tip de muncă pe care trebuie să o faci cu tine însuți. Implică să fii mai curios despre ce se întâmplă în lumea copilului tău.”

În ultima ta carte, "Happy Families", tradusă în română "Familii Fericite", vorbești mult despre conceptul de „brain house” (casa creierului). Ce este acest concept și cum ne poate ajuta să ne înțelegem și să ne sprijinim copii?

Conceptul de „brain house” necesită puțină imaginație, însă este o unealtă foarte utilă pentru părinți, profesori și copii. De exemplu, puteți construi împreună o casă a creierului din Lego sau o puteți desena pe o foaie de hârtie. Ideea este să vă imaginați creierul ca fiind o casă cu un etaj superior și unul inferior. Când ne naștem partea de jos a creierului este locul unde se găsesc toate emoțiile noastre. Este spațiul în care funcționează mecanismul nostru de supraviețuire "luptă-fugi-îngheață". Așadar, este partea creierului care ne alertează asupra pericolelor și unde emoțiile noastre cresc și se dezvoltă. Deci, creierul inferior este creierul nostru emoțional. Creierul superior reprezintă partea noastră rațională, este cortexul prefrontal care se găsește literalmente în partea de sus și este locul unde desfășurăm toate procesele noastre de gândire. Aici se află abilitățile noastre lingvistice, abilitățile organizatorice, capacitatea noastră de a empatiza cu ceilalți, de a ne organiza. Între creierul superior și cel inferior există o scară care este modul în care comunică cele două părți ale creierului. Când ne naștem, creierul nostru inferior este foarte bine dezvoltat. Este cel care ajută bebelușii și copiii mici să supraviețuiască. Deci, dacă ne referim la un bebeluș sau la un copil mic, aceștia comunică cel mai mult cu noi prin creierul inferior, plângând sau zâmbind. Partea superioară a creierului nu este încă activă, deoarece dezvoltarea ei necesită mulți ani. De fapt, este nevoie de aproximativ 24 de ani pentru ca această parte a creierului să se dezvolte complet. Așadar, pe măsură ce copiii noștri cresc și se dezvoltă, ne dorim să construiască o legătură puternică între creierul superior și cel inferior, iar aceasta este adesea responsabilitatea noastră ca părinți. Este vorba despre a-i ajuta pe copii să învețe să își gestioneze atât gândurile, cât și emoțiile. Când experimentezi o emoție, creierul superior intervine pentru a înțelege acea emoție și pentru a te ghida în luarea deciziilor corecte. Deci, este o sarcină de 24 de ani pentru părinți. Vorbim despre o carte adresată adolescenței, iar aceasta este adesea orientată către vârsta de 10 ani, uneori chiar mai devreme, având în vedere că tinerii încep perioada de pubertate mai devreme și trec prin ea până la vârsta de 24 de ani. Așadar, cel mai important lucru de știut despre creierul superior și inferior este că atunci când suntem copleșiți sau tulburați de emoții - fie că este vorba de entuziasm, tristețe, furie, teamă sau anxietate - creierul superior se deconectează de cel inferior, iar legătura dintre cele două părți se pierde. Probabil ați văzut asta, dacă aveți un copil mic care are o criză și se aruncă pe podea, este aproape imposibil să comunicați cu el. În acel moment, copilul și-a pierdut controlul și întreaga lui ființă este prinsă în creierul inferior. 

Ce recomandați să facem într-o astfel de situație?

Ei bine, aspectul important de reținut este că atunci când simți că ți-ai pierdut controlul pentru că ești tulburat, experimentezi emoții intense și când creierul superior și cel inferior nu sunt conectate, este dificil să te implici într-o conversație adecvată, să percepi cu adevărat ce îți spun ceilalți sau să îți folosești raționamentul. Așadar, cu cât o altă persoană face mai multe lucruri care contribuie la tulburarea ta cu atât mai mult timp vei rămâne în acea stare, cu atât mai mult nu vei avea acea conexiune între creierul superior și cel inferior. Ceea ce știm este că cel mai eficient mod de a ajuta la reconectarea creierului inferior cu cel superior și la consolidarea acelei scări este prin a ajuta persoana să se simtă din nou calmă, să nu se simtă amenințată, să nu se simtă copleșită. Așadar, modul în care putem face acest lucru este prin a ne conecta cu acea persoană prin comportamentul nostru, nu neapărat prin ceea ce spunem. Deci, când te gândești la tine însuți, într-o situație în care te-ai simțit foarte supărat și ai căutat confortul cuiva, limbajul corporal, faptul că se coboară la nivelul tău și este prezent în lumea ta, înțelegându-te și percepându-ți emoțiile, este ceea ce te va ajuta să te simți în siguranță. Acesta este exact lucrul care va comunica rapid corpului și minții tale că "ești în siguranță". Este liniștitor, este ca un balsam și în acele momente când începi să simți conexiunea, să simți că acea persoană te înțelege cu adevărat, atunci creierul superior se reconectează cu creierul inferior. Acel sentiment de calm și siguranță derivat din acea conexiune și validare înseamnă că din acea poziție de stabilitate poți apoi să ai conversații despre ce trebuie să se întâmple în continuare, să oferi asigurări sau să îi explici unui copil că nu poate avea lucrul respectiv acum, dar puteți găsi o altă soluție mai târziu. Cred că provocarea pentru noi ca părinți și profesori este că, adesea, când propriile noastre creiere sunt deconectate, acest lucru ni se întâmplă tuturor sau creierele copiilor noștri sunt deconectate, ne grăbim să corectăm problema pe care o vedem sau să-i spunem copilului să nu facă acel lucru, trebuie să facă altceva sau dacă fac asta înseamnă că vor fi consecințe, vor suferi. Astfel acest lucru în sine contribuie la deconectarea creierului și ca părinți, adesea încercăm să rezolvăm rapid problemele copiilor noștri atunci când îi vedem supărați, pentru a preveni situații mai dificile. Totuși, această abordare grăbită poate avea efectul opus. Dacă nu ne conectăm mai întâi cu copilul nostru, chiar și pentru câteva secunde, adăugăm stres și ratăm șansa de a-i ajuta să-și dezvolte abilitățile emoționale. Este important să ne liniștim copilul înainte de a discuta rațional. Astfel, îi ajutăm să construiască o conexiune mai puternică între gânduri și sentimente. Dacă doar răspundem cu „nu face asta” sau certăm copilul, el nu va învăța cum să gestioneze corect emoțiile.

Dacă nu am făcut asta când copiii noștri erau mici, cum putem remedia lucrurile odată ce copilul este mai mare și poate că unele oportunități au fost deja pierdute? Putem face ceva pentru a-i ajuta?

În practica mea terapeutică întâlnesc mulți adolescenți care au ratat anumite oportunități. Unii tineri care au trecut prin traume sau dificultăți în copilărie, s-ar putea să aibă întârzieri în dezvoltare, să fie neurodivergenți, să aibă ADHD sau autism. Pentru acești tineri va fi mult mai dificil să dezvolte acea scară deoarece creierul lor inferior ar putea fi mai sensibil și mai vulnerabil, ceea ce îi face să fie mai predispuși să își piardă controlul. Ei necesită mai mult sprijin din partea adulților din jurul lor pentru a-i ajuta să construiască acea scară. Mulți tineri ajung la vârsta preadolescenței și adolescenței fără o scară puternică, aceasta evoluând și crescând în timp. Adesea explic asta părinților sau școlilor, deoarece acest lucru apare frecvent în școli unde tinerii nu se pot autoregla și se manifestă prin comportamente dificile. Amintește-ți că atunci când creierul superior este deconectat, nu poți învăța pentru că creierul tău gânditor nu mai este conectat la creierul inferior. Așa că le spun familiilor și profesorilor că s-ar putea să aibă un copil care este într-un corp de adolescent, dar părți ale creierului lui se comportă mai mult ca ale unui copil de doi sau trei ani. O parte din munca ta ca adult este să le oferi mai multe dintre acele lucruri pe care le-ai fi oferit unui copil de doi sau trei ani. Sună bizar, dar trebuie să o faci într-un mod care să nu fie subestimat. Este vorba despre a dezvolta răbdarea și disponibilitatea de a sta cu un tânăr aflat în stres și a-l ajuta să treacă peste asta, mai degrabă decât să te aștepți ca el să poată face asta singur. Procedând astfel, ca adulți, putem ajuta acel tânăr în orice moment al vieții sale să dezvolte acea scară mai puternică. Este vorba despre a-ți schimba așteptările și a oferi mai mult sprijin unui tânăr pentru a se simți mai întâi calm și înțeles, apoi ghidându-l spre a face legătura între sentimentele sale și a le înțelege cu ajutorul cuvintelor.

Crezi că există o legătură între crizele și furia pe care le au adolescenții și faptul că nu au fost ascultați sau îngrijiți corespunzător când erau mici?

Furia este o emoție importantă, este legată de asta, este aproape ca un tantrum când sunt adolescenți. Privesc la fiica mea adolescentă și uneori are crize de furie, ca un tantrum. Da, și cred că sunt câteva lucruri care se întâmplă aici. Creierul adolescentului se reorganizează, astfel încât creierul inferior devine deosebit de sensibil, iar sentimentele adolescenților devin mult mai mari și se pot schimba foarte repede. Poți avea un adolescent foarte fericit și apoi, dintr-o dată, un adolescent furios fără avertisment și fără a înțelege de unde vine asta, din cauza modului în care creierul adolescentului se schimbă. De fapt, creierele adolescenților sunt foarte sensibile la feedback-ul social negativ. Ca adolescent, a avea un grup de prieteni, a avea relații cu alți adolescenți este foarte, foarte important, este o chestiune de supraviețuire. Ca adolescent, nu mai ești lângă părinți. Dacă îți imaginezi un grup de antilope în Africa, ideea este că adolescenții stau împreună; dacă ești la marginea acelei turme și vine un leu, vei fi prins. Deci, ca adolescent, trebuie să arăți ca toți ceilalți, trebuie să faci parte din grup. Creierul te ajută, ca adolescent, să îți asumi mai multe riscuri pentru a-ți părăsi părinții și a ieși în lume, pentru a-ți dezvolta independența, ceea ce te împinge să faci lucruri care par mai interesante și mai palpitante și în același timp ești deosebit de sensibil la orice feedback social negativ. Așadar, adolescentul tău va observa cel mai mic feedback negativ pe care îl primește de la grupul său de prieteni, de la tine, o expresie facială ușor negativă, astfel încât emoțiile lor vor fi mult mai fluctuante și vor fi mult mai afectați de lumea din jurul lor, în special dacă are legătură cu prietenia.

Așadar, nicio presiune pentru noi, părinții?

Dar nu cred că este vorba despre asta, deoarece noi, ca părinți, ne învinuim adesea. Credem că copilul nostru este furios pentru că ne urăște sau pentru că am eșuat ca părinți, dar de multe ori copilul meu este furios pentru că este adolescent și se luptă să gestioneze aceste sentimente intense. De fapt, nu este vorba despre mine.

Deci, nu trebuie să o luăm personal. Aceasta era următoarea mea întrebare, deoarece ne pierdem controlul, începem să țipăm, să-i criticăm.

Cel mai greu lucru pentru mine, ca mamă, este că fiica mea – am doi fii și o fiică – fiica mea este mult mai temperamentală și combativă decât fiii mei. Ea își pierde controlul mult mai des și este atât de greu pentru că mă face să-mi pierd și eu controlul și când îmi pierd controlul ajung să spun lucruri pe care le regret, dar este pentru că o iau atât de personal, pentru că simt că este un atac asupra mea ca mamă. Dar, de fapt, de multe ori nu este. Copiii noștri, sau adolescenții, doar încearcă să-și găsească drumul în lume.

Deci, cum îți gestionezi propria anxietate, deoarece este foarte important pentru noi, părinții, să ne gestionăm propria anxietate în ceea ce privește modul în care ne creștem copiii?

Este dificil, deoarece o parte din aceasta este despre nevoia de control și sentimentul că ai control asupra copiilor și adolescenților tăi. O parte este despre încercarea de a-i proteja pe adolescenți să nu facă greșeli și să nu își strice viața. Avem frica că vor lua decizii greșite, că nu vor munci suficient de mult și atunci nu vor avea niciodată un loc de muncă și vor fi ruinați. Catastrofăm și trecem prin toate aceste scenarii de coșmar. Deci, cred că de fiecare dată când ne pierdem controlul sau ne stresăm sau ne îngrijorăm pentru copiii noștri, nu este pentru că suntem atât de îngrijorați de ceea ce se întâmplă acum, ci pentru că suntem terifiați de ceea ce înseamnă acest lucru pentru viitor. Eu, ca părinte, trebuie să iau în considerare cum să mă pregătesc suficient de bine, astfel încât să am răbdarea și capacitatea să nu mă simt atacată sau să nu mă simt că am eșuat și apoi să nu transfer aceste sentimente către fiica mea. Ceea ce m-a ajutat enorm în parcursul meu de părinte sunt oamenii din viața mea care mă sprijină, mă înțeleg și cred în mine. Ei vor fi acolo pentru mine să spun "oh, s-a întâmplat ceva teribil cu fiica mea astăzi și mă simt ca o mamă rea" și ei mă vor ridica atunci când sunt jos, dar mă vor și critica, vor spune "de fapt, poate ai exagerat cu asta, poate ceri prea mult."

Un părinte are nevoie de propria sa rețea de sprijin, la fel ca un adolescent sau un copil mic, deoarece a crește în comunitate este foarte important. Altfel, poate fi foarte singuratic și izolat. De fapt, atunci când ești sincer cu privire la provocările pe care le ai cu propriii copii sau adolescenți, vei descoperi că și alții devin sinceri și începi să realizezi că nu se întâmplă doar în familia ta, ci și în alte familii unde lucrurile par perfecte. Așa că teama noastră, ca părinți, este că este ceva în neregulă cu copilul nostru, probabil din cauza noastră, pentru că am greșit.

Aceasta este o preocupare constantă. Dar dacă îți imaginezi că ai o zi dificilă la serviciu și șeful tău se gândește că ai o zi dificilă pentru că este ceva în neregulă cu tine și că a greșit, comportamentul managerului față de tine te va face să crezi asta. Deci, devine o profeție auto-împlinită. Dar dacă șeful tău crede că ai avut o săptămână dificilă, că ești obosită, că nu ai dormit suficient sau că pui multă presiune pe tine pentru că vrei să faci tot ce poți în acest proiect și că nu este nimic în neregulă cu tine, ci doar îți pasă profund de lucruri, atunci vei începe să te simți mai încrezătoare în abilitățile tale.

Deci, există ceva contagios în legătură cu îngrijorările și temerile noastre că ar fi ceva în neregulă cu copiii noștri, ceea ce îi poate face să creadă că este ceva în neregulă cu ei. Așadar, o parte importantă în a fi părinte este să faci un pas înapoi, ceea ce este foarte dificil și necesită un anumit tip de muncă pe care trebuie să o faci cu tine însuți. Implică să fii mai curios despre ce se întâmplă în lumea copilului tău. Ce provocări întâmpină astăzi? Este posibil să nu fi dormit bine în timpul nopții? Este foarte flămândă pentru că nu a vrut să mănânce micul dejun astăzi și de aceea a trântit ușa în fața mea sau este deosebit de iritabilă? Sau este posibil să simtă o presiune în legătură cu școala și să simtă că este copleșită de această presiune? Sau s-a certat cu un prieten? Sau este foarte îndrăgostită de un băiat care nu îi arată niciun interes? Sau... cred că sunt atâtea motive pentru care am putea avea dificultăți într-o anumită zi și cred că făcând un pas înapoi și dezvoltând acea curiozitate, pășind mai mult în pantofii copilului tău, gândindu-te "care este experiența lor în viață și în lume" și de acolo poți să-i oferi sprijinul necesar pentru a înțelege cum se simte, în loc să intri în panică și să crezi că ceva este în neregulă cu copilul tău, că viitorul său este distrus, că totul s-a sfârșit și că este vina ta.

Este foarte interesant și foarte important să spunem tuturor părinților că, în cele din urmă, dacă ne gândim la ceva, este posibil să devină o auto-profeție și în viața noastră. În cartea ta, subliniezi importanța validării emoțiilor. Ai putea să ne oferi câteva sfaturi practice despre cum părinții pot valida și răspunde eficient la sentimentele copiilor și, de asemenea, ar trebui să adoptăm o abordare necondiționată în validarea emoțiilor lor?

Este o situație delicată, deoarece uneori emoțiile copiilor noștri provoacă haos, îi rănesc pe alții, distrug lucruri. Exact, acestea duc la consecințe care ne determină să ne gândim la lume, să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă un adult ar face același lucru – ar putea ajunge în închisoare sau ar fi ostracizat de grupul său de colegi de muncă. Cred că este foarte dificil pentru noi când emoțiile copiilor noștri duc la comportamente pe care nu le aprobăm sau care provoacă stres în noi sau în alte persoane și este dificil să validăm acele emoții. De exemplu, fiul meu a avut o bătaie la școală pentru că era foarte furios și când a venit acasă, am primit un apel de la școală să-mi spună că a lovit un alt copil. El a venit acasă și era foarte stresat și nu mai voia să mai meargă la școală niciodată. Asta a fost foarte dificil pentru mine, știi, rușinea de a primi un telefon de la școală să-mi spună că copilul meu a rănit un alt copil. Imediat m-am înfuriat și eu „De ce ai făcut asta? Nu ar trebui niciodată să lovești pe cineva!” Acestea erau gândurile mele. Dar când am ales momentul pentru a avea o conversație, ne-am jucat un joc de cărți împreună, așa că a fost o activitate relaxantă. Este important să alegi cu grijă momentul în care discuți cu copilul tău despre subiecte dificile, deoarece dacă sunt foarte supărați sau stresați, nu vei putea avea o conversație eficientă. Așa că i-am spus: „Nu vrei să mergi la școală mâine?” Și el a spus: „Nu, acest lucru groaznic s-a întâmplat și urăsc acea persoană și sunt atât de furios.” Așa că a trebuit să-i validez emoțiile, dar mai mult prin a le numi. „Se pare că ai fost foarte furios astăzi.” A ghicit un pic, fiind curios, fără a presupune că știu. Validarea prin încercarea de a pune cuvinte la sentimentele pe care le-ar putea avea tânărul și de a face sens din ele. „Această persoană te-a rănit, te-ai simțit furios pentru că s-a întâmplat ceva nedrept?” Și astfel, prin a-l ajuta pe tânăr să înțeleagă: „Am fost furios pentru că această persoană a venit și a întrerupt jocul nostru de fotbal și nu s-a oprit din a ne întrerupe jocul de fotbal și asta m-a făcut să mă simt furios pentru că a fost nedrept ca această persoană să facă asta și l-a rănit pe unul dintre prietenii mei, nu fizic, dar a luat mingea și era mingea importantă pentru el. Am fost furios pentru că a fost nedrept.” Prin faptul că am fost curioasă și am spus: „Presupun că ai fost foarte furios dacă l-ai lovit. Ce te-ar fi putut face atât de furios?” Și apoi el îmi spune povestea. „Se pare că ai simțit că a fost foarte nedrept.” „Da, a fost.” Apoi am putut merge mai departe. Când s-a simțit validat, înțeles, mama înțelege, m-am simțit așa pentru că a fost nedrept, am putut apoi să ne gândim: „Ce ai făcut acelui băiat când l-ai rănit? Ai făcut ceva care să fie adevărat pentru ceea ce crezi despre prietenie?” „Prieteniile, pentru mine, sunt despre loialitate și a fi bun cu ceilalți,”. Și el a spus: „Nu, nu am fost. Am pierdut controlul și mă simt rușinat de asta.” A fost apoi capabil să explice: „Mă simt rău pentru asta, ceea ce mă face să mă simt și mai furios că mă simt rău pentru asta.” Deci, este ceva legat de cum îi ajuți să descrie experiența lor fără a o aproba, fără a spune că ai făcut lucrul corect aici, pentru că frica ta ca părinte este că dacă validezi sentimentele lor, vei valida și comportamentul lor. Dar înțelegi sentimentul, dar nu întotdeauna validezi comportamentul. Așadar, înțelegi sensul comportamentului în contextul sentimentului, și este un lucru important de făcut pentru copilul meu, și apoi te poți gândi: "Ce ai fi putut face în schimb pentru a onora ceea ce este important pentru tine?" "Păi, aș fi putut chema un profesor și să-i spun ce s-a întâmplat în loc să-l lovesc." Și apoi, ceea ce am descoperit prin această conversație, este că pentru el, sentimentul de apartenență și de a face parte dintr-un grup și prietenii loiali sunt atât de importante. Apoi ne-am putut gândi: "Ce trebuie să faci mai departe dacă nu te mai întorci la școală și nu-ți mai vezi prietenii niciodată? Cum te va face să te simți asta?" „Ei bine, o să mă facă să mă simt groaznic pentru că de fapt tocmai am realizat că motivul pentru care s-a întâmplat asta este pentru că prietenia și loialitatea sunt atât de importante pentru mine." Așa că ce crezi că trebuie să faci dacă vrei, știi, să te întorci la ceea ce este important pentru tine? Și fiul meu avea doar nouă ani când am avut această conversație, și a spus, „Ei bine, trebuie să mă întorc la școală și probabil ar trebui să îmi cer scuze.” Deci este, de asemenea, un proces de încredere între părinte și copil, este a crede că ei știu răspunsul. El a ajuns la concluzia, „Nu ți-am spus să te întorci la școală și să îți ceri scuze și vei spune îmi pare rău și asta este tot.” Da, este ca și cum ai antrena copilul să se înțeleagă mai bine pe sine, să nu se vadă ca o persoană groaznică pentru că dacă te întorci, îți vei cere scuze, nu ar fi trebuit să faci asta, ești o persoană groaznică. De fapt, este o persoană care prețuiește profund prietenia și loialitatea. A trădat asta lovindu-l pe acest băiat, dar dacă continuă să se simtă ca o persoană groaznică, nu va înțelege și data viitoare va lovi din nou. Va începe să creadă că este o persoană groaznică în loc să înțeleagă că de fapt este o persoană care prețuiește profund lucruri importante. Nu va mai face asta niciodată. Așa că acum s-a întors la școală și și-a cerut scuze sincer băiatului și s-a gândit sunt un prieten bun, sunt un prieten loial. Nu sunt un copil groaznic care are o problemă cu furia.

Da, dar asta aduce și o altă întrebare pentru că ai spus că atunci când școala te-a sunat, erai foarte supărată. Cum ne descurcăm cu propria noastră furie? Deci, ce tehnici folosești pentru gestionarea furiei? Pentru că uneori ne enervăm foarte tare pe copiii noștri. Ce recomanzi pentru noi, părinții, să facem în astfel de cazuri?

Să devii conștient de aceste trăiri ale tale este un aspect important. Analogia cu „flip lid” este cu adevărat utilă. Pentru mine, este o chestiune sensibilă. De exemplu, în calitate de psiholog care lucrează cu copii, când văd că propriul meu copil lovește alți copii, mă afectează. Simt o intensitate crescută a emoțiilor în astfel de momente. Observând aceste semnale în corpul meu, cum ar fi înroșirea feței și accelerarea bătăilor inimii, îmi dau seama că trebuie să fac un pas înapoi pentru a-mi regla reacțiile. Nu alerg direct la fiul meu și îi spun, ceea ce vreau să facă pentru că vreau să rezolv problema. Vreau ca el să nu mai facă asta niciodată. Am învățat că trebuie să învăț. Trebuie să continui să fac asta. Este foarte greu să faci un pas înapoi, să iți iei un minut să respiri, să te gândești, ok, trebuie să-mi asum responsabilitatea aici și să mă gândesc la imaginea pe termen lung. A trebuit să învăț ce mă ajută să îmi reîncarc bateriile, ce mă ajută să păstrez perspectiva, ce mă ajută să nu îmi pierd mințile. Și trebuie să explic asta copiilor mei, ca să mă cunoască mai bine, cum ar fi că am nevoie doar de câteva minute pentru că dacă nu voi spune niște lucruri pe care nu intenționez să le spun. Dar mă voi întoarce. Nu este că nu îmi pasă, că mă îndepărtez.

Fiica mea detestă când mă îndepărtez pentru a mă calma, deoarece interpretează asta ca pe o lipsă de interes din partea mea pentru ea și pentru situație. Așa că, în loc să mă îndepărtez fără explicații, îi spun că am nevoie de o „pauză” și că am nevoie de câteva minute pentru a respira adânc, după care mă voi întoarce la discuție. Și copiii mei acum știu că mă voi întoarce la subiect și că totul va funcționa mai bine pentru ei. Și le oferă permisiunea să spună: „Mamă, am nevoie de puțin spațiu acum, pentru că simt că îmi pierd cumpătul.” În felul acesta, le arăt cum să facă față acestor situații. Le explic și îi ajut să construiască legătura între creierul superior și cel inferior, acea cunoaștere și înțelegere de sine. 

A doua parte a interviului cu Dr. Beth Mosley , despre problemele grele cu care se pot confrunta adolescenții, precum adicțiile și autovătămarea, urmează să fie publicată în curând. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp