Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

„Pentru copiii cu acces la social media, fantoma digitală e înlocuitoarea ursulețului sau a păpușii de pe vremuri. Ca părinți, trebuie să ne transformăm în ambasadori ai vieții reale”. Mihnea Măruță, autorul cărții „Identitatea virtuală”, despre pericolele rețelelor sociale

Mihnea Măruță

Mihnea Măruță (în picioare), la lansarea de la Cluj a cărții sale, „Identitatea virtuală”. Foto: Nicu Cherciu

În fiecare oră pe care o dăm rețelelor de socializare, mintea noastră este bombardată cu experiențele de vis ale altora și cu nenumărate propuneri, imposibil de fructificat, de a ne trăi viața. Opusă realității noastre cotidiene, strălucirea aflată mereu în altă parte face ca propria noastră existență să pară complet nesemnificativă. Este o senzație care, prin acumulare, poate deveni copleșitoare, chiar pentru un adult. Ce se întâmplă însă în cazul copiilor? „Există deja studii despre explozia de anxietate și depresie în rândul acestei generații, care se naște direct cu telefonul la dispoziție și cu rețelele la dispoziție. Pentru că tot timpul ai senzația că alții sunt mai fericiți, mai bogați, că au vieți mai intense decât ale tale, că participă la lucruri mai interesante. Și atunci ți se pare că viața ta este o viață de nimicnicie. Ți se pare că tu ești undeva trist, singur, în spatele unui ecran și nicicum nu participi în această magmă a realității, care este viața altora, cei mai bogați decât tine”, spune Mihnea Măruță, jurnalist, doctor în filozofie și profesor la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Teza lui de doctorat, publicată la editura Humanitas sub titlul de „Identitatea virtuală”, explică mecanismele care ne fac să ne căutăm nemurirea pe rețelele de socializare, fiind dispuși pentru asta să plătim un preț pe care în orice alte condiții l-am considera inacceptabil - absența din propria viață. 

Într-o lume a scrolling-ului infinit, în care informațiile se succed prin fața noastră prea repede pentru a le procesate, „Identitatea virtuală” ne oferă ancore puternice, din filozofie și literatură, care ne fac să înțelegem cum și de ce ne transformă rețelele sociale. Cu cât e mai mică vârsta la care intri în rețea, cu atât mai firesc ți se pare să fii acolo și să stai acolo mai mult timp, explică Mihnea Măruță, care descrie, într-un interviu pentru Republica, mecanismul prin care rețelele sociale le creează dependență copiilor și slăbesc influența părinților si profesorilor asupra lor. „Cum să nu li se pară că realitatea părinților lor, care sunt niște oameni normali sau a profesorilor care vin la școală cu bicicleta, este mult mai puțin seducătoare decât ceea ce văd în America sau în Coreea sau Europa de Vest și așa mai departe?”, se întreabă autorul.

Ce pot face părinții pentru a-și recâștiga copiii puteți afla mai jos, citind prima parte a interviului cu Mihnea Măruță.

„Dacă sinele ar fi un vas de lut, stoicii ar munci toată viața să-l umple. Noi, cei de azi, nu contenim a-l arăta altora, din toate unghiurile posibile, mai ales când n-am turnat cine știe ce substanță înăuntru. Simulăm că vasul nostru ar conține ceva doar pentru că există”, scrii în cartea ta, „Identitatea virtuală”. Foarte mulți își manifestă azi exasperarea față de superficialitatea de pe rețelele sociale, însă nu cred că am citit nicăieri o descriere mai bună a acestui fenomen. Cum de te-ai decis să mergi atât de în profunzime și să studiezi ce se întâmplă pe rețelele sociale într-o teză de doctorat?

Subiectul a apărut foarte misterios, în sensul că nimeni nu cred că poate să pună degetul când faci o asemenea întreprindere, de a lucra pentru o teză de doctorat, pe momentul în care îți dai seama exact ce vrei să scrii. Și la mine, ca să nu lungesc răspunsul, a fost o combinație dintre nevoia de a scrie un text folositor - cred că și datorită formației mele jurnalistice mi-am propus să scriu mai degrabă un text folositor decât o teză de doctorat stufoasă, care să rămână undeva într-o bibliotecă - și dorința de a înțelege ce se întâmplă cu copiii mei. La acel moment, toate trei fetele mele erau adolescente. Așadar, m-am gândit că, dacă tot am această șansă, să citesc și după aceea să scriu o teză de doctorat, ce ar fi ca ea să se refere la ceva are are legătură cu prezentul și, dacă se poate, de ce nu, chiar și cu viitorul nostru? Simplificând foarte tare, cam asta a fost ideea.

Fantoma digitală. Tot ce nu le place copiilor noștri în realitate caută să compenseze în rețea

Una dintre observațiile pe care o faci în carte este următoarea: cu cât e mai mică vârsta la care intri în rețea, cu atât mai firesc ți se pare să fii acolo și să stai acolo mai mult timp. Care este influența rețelelor asupra copiilor, un subiect despre care pare că se discută în ultima vreme mai mult, dar nu suficient de mult?

Aici e un paradox, că mi se pare că se vorbește foarte puțin despre felul în care prezența în social media ne afectează copiii și nepoții. Și cred că - am descoperit acest lucru la lansări, dar și în relația cu studenții mei - cel mai de folos le este această carte adolescenților sau părinților de copii și de adolescenți. Ca să răspund la întrebare, hai să ne gândim ce anume creăm noi de fapt și ce creează copiii noștri când sunt conectați în rețea? Creează o dublură a propriei persoane, un soi de fantomă digitală. Și care e relația noastră cu această fantomă a noastră pe care - și asta e o altă, rămurică, interesantă - o creăm conștient încă din timpul vieții? Mi-am dat seama că, în ceea ce-i privește pe copiii care au acces la social media de la o vârstă foarte mică, să zicem 8,9,10 ani, această fantomă e înlocuitoarea ursulețului sau a păpușii de pe vremuri. Din moment ce copilul acesta, care are acces la telefon mobil, începând de la prima oră a zilei, înainte să ajungă la școală, își pornește telefonul mobil și se înregistrează și vorbește cu lumea întreagă, de fapt, că el nu știe cine e la capătul celălalt, înseamnă că această relație devine înlocuitorul relației pe care copilul o avea cu jucăria preferată pe vremuri. Jucăria preferată care îi prelua toate frustrările, toate speranțele, toate spaimele, toate traumele, să zicem, din relația cu părinții și profesorii. Una dintre ipotezele pe care le propun - și mi-ar plăcea ca părinții care citesc acest interviu să se gândească la ea - este că fantoma pe care o creăm în rețea, mai ales dacă suntem la vârsta copilăriei, înlocuiește jucăria preferată, cu toată relația care există între copil și jucăria preferată. Deci o fantomă devine jucăria preferată a copiilor noștri de când au social media. Și dacă se adresează eventualilor followeri, și dacă se adresează eului lor virtual, fantomei pe care au creat-o, ei vorbesc cu o entitate care nu există, care este, să zicem, eterică, e acolo undeva în rețea, dar ei nu o întâlnesc. De fapt, copiii noștri, dacă le dăm acces la social media încă de la vârsta, să zicem gimnaziului, își înlocuiesc păpușa, respectiv ursulețul de pluș cu această fantomă și vorbesc cu ea. Ea preia toate spaimele și nemulțumirile și dezamăgirile lor din viața reală. Și asta se poate vedea cel mai mult în cea ce privește relația cu părinții și cu profesorii. Tot ce nu le place copiilor noștri în realitate caută să compenseze în rețea.

Reperele din social media, mai puternice decât cele din familie

Aș vrea să vorbim și despre situația în care copiii sunt prezenți în rețea, dar nu generează neapărat conținut…

Sunt copii care generează foarte mult conținut, să știi, asta a fost surpriza mea, că sunt copii care se înregistrează și postează tot felul de momente din viața lor, dacă nu sunt supravegheați de părinți, au o manifestare foarte activă online. Și, ceea ce e și mai interesant, deja se obișnuiesc să-și pornească rețeaua încă de la prima oră a dimineții, să se filmeze și să se adreseze, cum ziceam, fantomelor din rețea. Deci nu sunt doar utilizatori pasivi, probabil că majoritatea, cum ai zis, sunt utilizatori pasivi, dar din ce în ce mai mulți, văzându-i pe alții că au curajul de a trece această barieră, își iau și ei inima în dinți, pentru că li se pare că această manifestare înlocuiește realitatea într-o formă mai fericită. Pentru ei, ceea ce trăiesc în rețea e mult mai interesant și le rezolvă o parte din dileme și din nelămuriri.

Aici deschidem altă discuție: cum poți să te lupți ca părinte sau profesor cu această fascinație pe care o stârnesc rețelele și care, încontinuu, le oferă noutate, le oferă înlocuirea realității acolo unde ei nu știu cum să gestioneze lucrurile? Ei sunt exact în acea perioadă a vieții, în care trebuie să se definească, în care sinele trebuie constituit.

Și ți-l constitui sau pe vremuri ți-l constituiai, până pe la 14 ani, în relație cu părinții și cu școala. După care vine perioada și mai complicată a adolescenței, în care ajungi să te definești pe tine, să-ți cauți mentori și să îți găsești valorile în care crezi. Ei bine, exact în această perioadă esențială, ei au la dispoziție un instrument care le înlocuiește realitatea și care devine mult mai atrăgător decât realitatea. De acolo încep să-și ia reperele care sunt mult mai puternice, cred eu, decât cele care le vin din relația cu părinții și cu profesorii.

Ceea ce întâlnește în rețea este mult mai atrăgător, deoarece are la dispoziție toate valorile globale, tot ceea ce este strălucitor, tot ceea ce este bogat, faimos, de succes

Iar acesta este un lucru înțeleg că îi afectează pe toți utilizatorii rețelei, chiar dacă postează ei înșiși sau nu. Pe toți copiii care intră pe YouTube și care își găsesc acolo modele, de la prima oră a dimineții, cum spuneai.

Din același motiv pe care îl aminteam mai înainte, și anume ei se află într-o perioadă în care creierul lor nu este pregătit să gestioneze realitatea. Atunci își caută tot felul de repere, de ancore online în loc ca aceste modele să vină din viața reală. Și aici cineva ar putea sa ne contrazică și să spună: Dar de ce ai nevoie ca aceste modele să vină din primul cerc de apropiați, din familie și de la școală? De ce nu și-ar lua modelele de la surorile Kardashian?

Unul dintre răspunsuri ar fi aceasta: pentru că, în mod normal, orice copil crește într-un așa-numit etos, care este o colecție de atitudini și valori, inclusiv naționale. Adică crește într-o comunitate, care vorbește o anumită limbă, care are anumite tradiții, care are anumite repere culturale și așa mai departe.

Ei bine, aceste valori intră în contradicție evidentă cu tot ceea ce întâlnește el în rețea, iar ceea ce întâlnește în rețea este mult mai atrăgător, deoarece are la dispoziție toate valorile globale, tot ceea ce este strălucitor, tot ceea ce este bogat, faimos, de succes.

Și atunci cum să nu i se pară că realitatea părinților lui, care sunt niște oameni normali sau a profesorilor lui care vin la școală cu bicicleta, este mult mai puțin seducătoare decât ceea ce vede în America sau în Coreea sau Europa de Vest și așa mai departe?

Adolescenta care și-a întrebat grupul de urmăritori dacă să-și ia viața sau nu

Mi-a plăcut mult metafora ursulețului și mă gândeam că ursulețul nu-ți poate face rău. Ursulețul nu-ți răspunde înapoi, nu te ispitește, nu prezintă niciun pericol. Care sunt pericolele pe care le nasc rețelele sociale? La un moment dat, vorbeai despre rețeaua ca Supraeu, despre feedback-ul pe care adolescenții sau chiar copiii îl primesc și în funcție de care ajung să se definească.

Ar fi două pericole esențiale și le-am mai spus și la alte evenimente la care am fost invitat. Aș aminti exemplul din carte, cu adolescenta care și-a întrebat grupul de urmăritori dacă să-și ia viața sau nu, iar ei au răspuns da și fata s-a sinucis. Și de la acest exemplu mi-a venit ideea că, în momentul în care ești în situația asta, de a nu avea un sine constituit, de a nu ști, de fapt, cine ești, și intri în relația asta cu o sumedenie de străini care sunt undeva, acolo, în rețea, ajungi să transformi acest grup de străini într-un soi de instanță.

Aș mai dau un exemplu foarte recent, care este cunoscut cititorilor, cu siguranță: cazul domnișoarei Lasconi, care trăiește în Franța și pentru care a fost mai important să obțină validarea în rețea. Prima dată, a postat cât de revoltată este cu privire la mama ei, în loc să-i dea un telefon și să stea de vorbă cu ea, să o întrebe cum de a putut face așa ceva, dacă nu era de acord. Deci primul ei gest a fost să caute validare de la niște străini, de la grupul ei de followeri de pe Instagram, decât să-și rezolve problema în intimitate, cum făceam pe vremuri, când există acest impediment: rufele murdare se spală în familie. Asta dispare, pentru că mai degrabă vrei să obții validare din rețea decât să-ți rezolvi problema în familie. Deci asta ar fi prima presiune: copiii și adolescenții tind să transforme acest grup eterogen și necunoscut, care este grupul lor de followeri, într-un soi de instanță. În ceea ce Freud numește Supraeu, adică vocea aia care te judecă și zice: Nu ți-e rușine? Poți mai mult, cum ai putut să faci așa ceva? Asta ar fi prima consecință pe care am sesizat-o. A doua consecință ar fi cauzată de avalanșa de propuneri și sugestii de a-ți petrece viața care îți vine dinspre rețea. Noi, pe parcursul unei singure zile, dacă petrecem câteva ore în rețea, vedem de la prieteni și de la cei cărora le-am dat follow o sumedenie de evenimente sau fapte pe care le-au trăit: că au participat la o degustare de vin, că au participat la o lansare de carte, că au călătorit într-o insulă minunată, că s-au întâlnit cu vedeta nu știu care. Toate aceste lucruri ne creează inconștient un soi de invidie, în sensul că am vrea și noi să gustăm mâncarea aceea, să bem acel vin, să participăm la premiera filmului cutare, să călătorim nu știu unde și așa mai departe. Pe lângă aceste propuneri, mai vin și reclamele de la firmele care zic: cumpărați ultimul model de pantofi, cumpărați … fiecare să adauge ce vrea.

Rețeaua îți devansează mereu voința

Această avalanșă asupra minții noastre este imposibil de gestionat, pentru că trăim niște vieți limitate, avem responsabilități, avem familie, majoritatea dintre noi avem joburi și așa mai departe, nu putem să bifăm toate aceste propuneri. Și acum gândește-te ce se întâmplă cu mintea unui copil sau a unui adolescent care vede toate acestea, care este ispitit într-o singură zi de mii de ori cu lucruri pe care le consideră fascinante, strălucitoare, demne de invidiat. Oameni care sunt mult mai bogați decât el, locuri care sunt mult mai frumoase decât cele în care trăiește el… Toate astea îi bombardează mintea cu ispite. Atunci se creează acest sentiment pe care l-am preluat și eu de la un filozof francez pe nume Bernard Stiegler, sentimentul că ești lăsat în urmă, că Rețeaua mereu îți devansează  voința, asta zice el. În sensul că tot ceea ce îți dorești de fapt îți vine dinspre rețea și atunci voința ta, care e ceea ce te definește ca persoană cu liber arbitru, este mereu devansată, pentru că sunt așa de multe variantele care îți vin dinspre rețea încât tu nu mai stai să te gândești. Ok, dar eu de fapt, ce vreau? Vreau să călătoresc în insulele cutare? Vreau să văd premiera filmului cutare sau, de fapt, aș vrea să mă duc în centru, să mă întâlnesc cu cel mai bun prieten și să-i spun că mă simt singur. Tu ajungi să îți dorești ceea ce rețeaua îți induce să-ți dorești.

În plus, acest lucru nu are nicio legătură cu etosul, cu mediul în care îți vei trăi viața, vei învăța, va trebui să lucrezi.

E o bătălie cu etosul, cu siguranță, de unde se naște o altă discuție și anume ce vor deveni țările. Vom mai fi capabili, dacă e nevoie, și am văzut că în ultimele zile se pune această problemă, mai suntem dispuși să mergem să luptăm pentru țară la nevoie sau chiar să murim pentru țară? Și dacă nu, cu ce consecințe?

Acuzațiile a 33 de state americane împotriva Meta: tehnici de manipulare pentru a induce folosirea compulsivă de către copii

Ce impact are avalanșa de propuneri și tentații din rețea asupra felului în care tinerii experimentează starea de bucurie și a felului în care evaluează lucrurile pe care le au în viața reală? În rețea este mereu cineva care are mai mult.

Un cuvânt care îmi vine în minte este anxietate. Există deja studii despre explozia de anxietate și depresie în rândul acestei generații, care se naște direct cu telefonul la dispoziție și cu rețelele la dispoziție. Pentru că tot timpul ai senzația că alții sunt mai fericiți, mai bogați, că au vieți mai intense decât ale tale, că participă la lucruri mai interesante. Și atunci ți se pare că viața ta este o viață de nimicnicie. Ți se pare că tu ești undeva trist, singur, în spatele unui ecran și nicicum nu participi în această magmă a realității, care este viața altora, cei mai bogați decât tine. Înainte de a ne întâlni noi pentru acest interviu, m-am apucat să citesc despre cum 33 de state din totalul celor 50 de state americane s-au coalizat și-au dat în judecată compania Meta, care deține Facebook și Instagram, la sfârșitul anului trecut. Este un proces fără precedent, care a reușit să facă 33 de state să se coalizeze, ceea ce în America este foarte greu de crezut. Deci procurorii generali din 33 de state americane au întocmit un rechizitoriu, care are peste 150 de pagini, iar la sumarul acuzațiilor pe care acești procurori generali le aduc companiei se găsesc câteva puncte referitoare exact la efectele asupra copiilor și tinerilor în general. Și, dacă îmi dai voie, o să-ți citesc, eu le-am tradus în românește, pregătindu-mă pentru interviul nostru.

1. Meta și-a conceput intenționat platformele astfel încât să inducă folosirea lor compulsivă și nesănătoasă de către tineri.

2. Platformele folosesc caracteristici care le dăunează tinerilor, printre care scrolling-ul infinit, conținutul efemer, afișarea de like-uri și notificări intempestive. Toate acestea sunt folosite pentru a obține și mai mult timp și mai multă atenție din partea tinerilor, ale căror creiere aflat în dezvoltare nu sunt pregătite pentru a rezista acestor tehnici de manipulare. Asta zic procurorii generali din 33 de state americane.

3. Meta a conceput și pus în aplicare notificări perturbatoare din punct de vedere audiovizual, precum și conținut efemer care exploatează vulnerabilitățile psihologice ale tinerilor utilizatori pentru a le induce dorința de a petrece mai mult timp în aceste platforme.

4. Meta le-a furnizat tinerilor conținut pe baza unor algoritmi denumiți grafice de reconsolidare, manipulând astfel eliberarea de dopamină în creierele lor și deci inducându-le dorința de a interacționa în mod repetat cu produsele sale ca în cazul jocurilor de noroc sau al jocurilor mecanice.

5. A colectat informații personale ale utilizatorilor care au mai puțin de 13 ani, fără a cere consimțământul părinților, ceea ce încalcă o lege denumită COPPA - Children‘s Online Privacy Protection Act.

Ceva mai concludent decât aceste cinci acuzații cred că nu există.

Ce putem face noi, părinții, care nu dispunem de un asemenea aparat de manipulare, pentru a ne recâștiga copiii?

Nu știu dacă am eu răspunsul la această, poate cea mai grea, întrebare, dar ideea este că trebuie să intrăm în această competiție în care noi, de fapt, devenim reprezentanții realității. Cum să fac să-l țin pe copilul meu, care este la pubertate sau perioadă de adolescență cât mai ancorat în realitate și cât mai puțin dependent de social media? Cum fac asta? Trebuie să caut acele întâlniri, acele evenimente, acele persoane, acele „ispite”, să zicem, care să-l facă să rămână cât mai mult timp în realitatea întâlnirii fizice cu viața. Adică să facă sport, să aibă un grup de prieteni cu care se întâlnește, să meargă la film, să stăm de vorbă cât mai mult cu el, cu telefonul pus deoparte. Să vorbim despre ceea ce trăiește la școală, pentru că asta e una dintre marile probleme. Nu vorbim cu copiii noștri, nu stăm să-i ascultăm cât de singuri se simt, cât de tare resimt bullying-ul colegilor sau chiar al profesorilor și așa mai departe. Deci răspunsul pe scurt pe care îl pot da eu este ca noi să devenim un fel de ambasadori sau aliați ai ceea ce se numește viața reală. Păstrează-l pe copilul tău cât poți mai mult conectat la percepția fizică a realității. Să se întâlnească cu oameni, să facă un sport, să se joace afară și să fugă pe dealuri.

Aș vrea să ducem un pic discuția și înspre adulți, care sunt vizații exact de aceleași tentații și de exact aceleași tehnici care îi afectează pe copii. Copilul e cu ochii în telefon, dar și mama și tata sunt ochii în telefon, și ei au propria lor rețea.

Și noi petrecem ore întregi, scrolând, și noi vrem să obținem cât mai multe like-uri, deci să nu încercăm să părem noi mai grozavi decât ei. Singura diferență ar fi că noi cât de cât ne-am constituit mai mult decât ei pe dinăuntru. Până la urmă despre asta e vorba, dacă pe dinăuntrul tău există o structură capabilă să prelucreze la un nivel destul de matur experiența din rețea.

Aici e un lucru pe care nu l-am atins încă. Gândește-te, de exemplu, ce se întâmplă pe TikTok, care este poate cea mai adictivă rețea. Mintea unui copil și a unui adolescent este bombardată ore întregi de fragmentele diferite unul față de celălalt, pe care el nu are cum să le prelucreze oricum, darămite să și rețină și să facă un soi de sertărașe în mintea lui.

Revenind la întrebarea ta, cred că, da, prima dată trebuie să ne rezolvăm noi această raportare. Să ne întrebăm: Cât timp petrec în rețea în fiecare zi, sunt dependent sau nu sunt dependent? Să ne răspundem cu sinceritate la aceste întrebări. Dacă sunt dependent, de ce sunt dependent, îmi doresc ca cineva undeva să mă bage în seamă să afle că exist și eu sau sunt dependent de numărul de like-uri și îmi doresc să-mi crească tot mai mult numărul de urmăritori? Ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai sta în rețea? Ce s-ar întâmpla dacă aș sta numai o oră seara în rețea?

Aici puteți citi cea de-a doua partea a interviului cu Mihnea Măruță. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Marta check icon
    Ce păcat, niciun comentariu. Oare de ce? Foarte interesant interviul. Am și eu cartea. E din ce in ce mai rău. Unele dintre relele pe care le fac internetul și social media azi le făceau și în trecut publicitatea, literatura de masa, serialele, muzica pop, pentru că și ele îți creau o dorință continuă, de neîmplinit, sentimentul că alții trăiesc mai intens, că în altă parte e mai verde, te rupea de comunitatea și lumea în care trăiai și te transporta in locuri și timpuri cu care nu aveai in mod real de-a face, dar acum lucrurile s-au agravat.
    • Like 0


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult