În ultimele luni, „generozitatea” inconştientă a Guvernului, care scade taxe, măreşte salarii şi pensii şi se aşteaptă la niveluri record de creştere economică a dat naştere unor numeroase dezbateri în spaţiul public despre sustenabilitatea acestor măsuri. Logica economică şi realitatea din calcule îl îngrijorează chiar şi pe ministrul de finanţe Viorel Ştefan, dar „şeful” său Liviu Dragnea îl tratează ca pe un eretic. Îndoielile sale sunt puse pe seama faptului că acesta nu crede suficient de mult în litera sfântă a programului de guvernare.
În plină dezbatere despre nivelul salariilor din România, deficit bugetar şi creştere economică, un studiu ne arată care este marea provocare căreia va trebui să-i facem faţă: productivitatea muncii. Concluziile: multinaţionalele au o productivitate de trei ori mai mare decât firmele româneşti, datorită investiţiilor în tehnologie. Secole de teorie economică confirmă că inovarea – inclusiv prin transferul de tehnologie din alte state, pe termen scurt – este singura cale pentru creșterea productivității individuale.
În plus, deşi salariul mediu a crescut de trei ori din 2004 până în prezent, productivitatea a crescut doar de două ori. Fără acoperire în economia reală, creșterea salariilor riscă să fie doar nominală, nu și reală. Adică mai multe bancnote dar mai puțini „bani” în buzunarele românilor.
De ce ne interesează în mod particular aceste cifre? Pentru că singura şansă de a avea creștere economică durabilă în România este creşterea productivităţii muncii.
Una dintre legile economiei ne spune că sunt doi factori care determină creștere economică: creșterea populației și creșterea productivității. În mod ideal, cele două sunt interconectate şi complementare: creşterea populaţiei creează condiţiile sporirii productivităţii, printr-o cerere suplimentară pentru bunurile şi serviciile generate de fiecare individ într-o economie, în timp ce creşterile de productivitate susțin creșterea bunăstării, ceea ce poate duce, în cele din urmă, la o creştere a populaţiei.
Din păcate, primul factor îi creează României un uriaş dezavantaj: din punct de vedere al demografiei, situaţia României este critică. România este pe locul doi în UE la scădere demografică, după Italia. Avem totodată a doua cea mai mare rată a emigrării după Siria, la nivel mondial. Astfel, dacă vrem creștere economică, aceste două forțe (scădederea demografică și emigrația) vor trebui compensate printr-o creştere a productivităţii muncii. Cum putem face asta? Un raport al Băncii Mondiale de acum câțiva ani, al cărui co-autor am fost, ne oferă câteva răspunsuri la această întrebare fundamentală pentru soarta României.
1. Eficientizaţi instituţiile.
Sunt numeroase studii care arată că dezvoltarea este strâns legată de performanţa instituţiilor, un loc fruntaş ocupându-l sistemul educational: ţările cu o populaţie mai educată sunt mai dezvoltate decât ţările cu carenţe în educaţie. Alte instituţii importante sunt cele care asigură asistenţa medicală, accesul la justiţie şi servicii de utilități publice de bază - apa curentă, canalizarea şi transportul. Plus un regim predictibil și transparent al proprietății.
Cele mai performante instituţii sunt acelea care oferă servicii publice greu de furnizat de către indivizi şi care protejează libertăţile de bază ale oamenilor. Altfel spus, pentru a fi performantă, o instituţie trebuie să permită cât mai multor cetăţeni să aibă acces la putere (participare și reprezentare în treburile cetății) şi oportunităţi (posibilitatea de a-și urma visurile și de a-și atinge potențialul productiv).
Pe măsură ce societăţile devin tot mai complexe, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu instituţiile. Douglas North, laureat al premiului Nobel, susţine că toate societăţile de succes au avut la bază instituţii puternice, care protejau oamenii împotriva pericolelor externe și abuzurilor interne şi le creau condiţii pentru a le permite să-și concentreze energiile către munca lor. Adică să fie productivi.
2. Oferiţi acces la oportunităţi pentru toți românii.
Un al doilea pas pentru crearea unui mediu de înaltă productivitate este asigurarea accesului la oportunităţi. Vorbim aici de două tipuri de oportunităţi: pentru oameni şi pentru firme. În cazul indivizilor, oportunităţile înseamnă o bună educaţie, până la nivel terțiar, slujbe bune şi interacțiuni facile cu alţi oameni. În cazul firmelor, înseamnă acces neîngrădit la pieţe interne și externe, la resurse de muncă suficient de mari și de competitive şi la alte firme (potenţiali parteneri). În principal datorită economiilor de scară, aceste oportunităţi apar în oraşele mari şi dinamice.
Oamenii şi firmele au tendinţa de a se concentra în și în jurul orașelor, care devin motoarele unei economii. Nu există țară dezvoltată care să nu se fi urbanizat. În replică, tendinţa populistă a factorilor politici a fost să deplângă și să încerce să reducă aceste dezechilibre, prin intervenții bazate pe criterii politice şi prin redirecţionarea capitalului privat către zonele slab dezvoltate. După cum arată rezultatele, astfel de „strategii” nu au avut efectele scontate. Soluţia este ca tocmai orașele dinamice să fie stimulate cu prioritate. Principiul poate fi rezumat în cuvintele economistului Indermit Gill: „Când vrei să câştigi o cursă, trimite cei mai buni alergători să concureze.” Factorii de decizie nu trebuie să-şi propună să redistribuie artificial beneficiile creșterii economice către toate zonele, indiferent de specificul lor, pe modelul falimentar al sistemului comunist. Centrele urbane trebuie încurajate să se dezvolte și să-și extindă zonele metropolitane, creşterea de aici urmând a se propaga şi în restul ţării, întâi către împrejurimile imediate, apoi, treptat, şi către celelalte zone.
Aceste zone dezvoltate sunt cele care oferă tocmai acele oportunităţi necesare unei creșteri economice durabile—educaţie superioară, locuri de muncă diverse, oameni, firme, servicii. Dacă vorbim de cei care locuiesc deja într-o zonă dezvoltată, obiectivele ar trebui să ţină de creșterea calității vieții în mediul urban (transport public, zone pietonale etc.), iar pentru cei din zonele mai slab dezvoltate trebuie facilitat accesul la oportunităţile din zonele dinamice (locuri de muncă, universități etc.).
Criticii acestei teorii vor spune că este astfel încurajată migrarea, dar trebuie să răspunde la următoarea întrebare: Vrem o populaţie inactivă şi izolată în sărăcie, sau creăm oportunităţi de mobilitate, care pot duce la creşterea ratei de ocupare şi la creștere economică? Altfel spus, vrem ca românii din zonele defavorizate să stea acasă, fără perspective şi locuri de muncă sau le permitem să muncească în afara localităţii de origine, uneori chiar şi în afara ţării, contribuind la calificarea lor şi permiţându-le să câştige suficient cât să aducă bani şi în zonele din care provin? Cred că răspunsul este evident.
Mai mult, trebuie să existe programe de investiții în infrastructură și pentru zonele slab dezvoltate – satul românesc. Aici viziunea e simplă: același start în viață pentru orice român, indiferent unde se naște și trăiește. Cum? Prin investiții în infrastructura de bază: drumuri, apă și canal, infrastructură școlară (creșe, grădinițe, școli), dispensare, centre culturale și sportive. Dar nu oricum, ci pe baza unor criterii clare de oportunitate, așa cum regăsim în condițiile pentru accesarea fondurilor europene. Și nu așa cum sunt alocate fondurile pentru celebrul PNDL, adică pe criterii pur subiective.
3. Creşteţi calitatea vieţii.
Trăim într-o lume interconectată și competitivă. Oamenii și firmele au tot mai multe opțiuni când vine vorba de locul unde-și desfășoară activitatea. Bucureștiul și cei șapte poli de creștere, alături de alte zone din România, sunt în competiție cu locuri din toată lumea pentru a atrage investiții și resurse umane. Criteriul principal devine calitatea vieții pe care o oferă un anumit oraș.
Calitatea vieții este un concept cu o dimensiune subiectivă care se referă la percepția individuală asupra factorilor care influențează starea de bine, precum calitatea mediului sau oportunități pentru petrecerea timpului liber. În special în cazul statelor deja dezvoltate, care şi-au atins maximul de urbanizare (nu mai parcurg etape de urbanizare sau fac acest lucru foarte lent) şi care au o creştere lentă a populaţiei, migrarea are loc de obicei între oraşe.
Este aşadar rolul autorităţilor locale de a face investiţii pentru a crea condiţiile de atragere a cât mai multor oameni și investiții. Deși datele Eurostat arată că Bucureștiul a depășit, ca PIB/capita, orașe precum Atena, Roma, Berlin sau Madrid, capitala României – și multe alte orașe din țară – se sufocă din cauza lipsei viziunii de dezvoltare a unui oraș modern. Nu e vorba nici de autostrăzi suspendate, nici de plimbări cu telegondola, ci de elemente simple: zone pietonale, piste pentru bicicliști, benzi dedicate pentru un trasport public curat și sigur, spaţii cultural-artistice, spaţii verzi etc. Există și exemple pozitive de localități unde autoritățile locale au înțeles cât de importantă este calitatea vieții: Oradea, Alba Iulia, Ciugud.
Pe măsură ce calitatea vieții va crește și pe măsură ce motoarele economiei românești vor produce mai multe locuri de muncă, vom putea atrage înapoi acasă milioanele de români plecați să-și câștige traiul în străinătate. Vom putea trece de la brain drain la brain regain.
Iată o viziune de dezvoltare a României în trei paşi. O viziune pe care o impun realitatea și modelele testate de dezvoltare economică din întreaga lume, nu un program de guvernare fantasmagoric. O viziune care ţine cont de o realitate îngrijorătoare: suntem din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai puţin calificaţi. Singura noastră şansă pentru a rămâne competitivi este să fim cât mai productivi.
A contribuit Alin Iliescu
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.