Dragi politicieni bine intenţionaţi, vă rog respectuos să nu distrugeţi mecanismul 3,5% de finanţare a ONG-urilor

Nici nu ştiu dacă sunt profund descurajată sau foarte furioasă.

Fac parte din generaţia care s-a luptat pentru mecanismul 3,5% (iniţial 2%), prin care ONG-urile puteau primi acest procent din impozitele celor ce doreau să sprijine cauze care nu primeau suficientă atenţie şi resurse din partea statului. Ne-am bucurat enorm atunci când s-a aprobat acest mecanism, deşi el a venit cu multă birocraţie, multă muncă şi mult timp şi aşa foarte preţios pe care oamenii din ONG-uri trebuiau să îl „investească” în asta.

Se organizau (şi încă se organizează) adevărate campanii, cu mii de voluntari, care informau oamenii despre opţiunea de a redirecţiona 3,5% din impozitul pe venit (sau 20% din impozitul pe profit, în cazul firmelor), îi convingeau că pe ei nu îi costă nimic să redirecţioneze aceşti bani (ba mai fac şi un bine), strângeau formularele respective de la cei care înţelegeau despre ce e vorba şi decideau să ajute, le depuneau la ANAF, după reguli mereu schimbătoare, făcute parcă înadins ca să descurajeze ONG-urile să apeleze la acest mecanism pentru a se auto-finanţa.

Azi aflu despre nu una, ci două iniţiative prin care bibliotecile şi şcolile vor putea avea acces la mecanismul de redirecţionare a 3,5% din impozitul pe venit.

Pe pagina sa de facebook, Ştefan Pălărie, senator USR PLUS anunţă:

“Am găsit o cale de a aduce bani în plus pentru școli, fără a mai depinde de voința politică a cuiva. Mereu școala stă în pixul și dorința unui ministru numit politic. Mereu vedem că educația rămâne pe ultimul loc la alocarea din buget. Soluția e să implicăm cetățenii, să le dăm lor posibilitatea de a decide. Am depus împreună cu Anca Dragu și Beniamin Todosiu, o nouă iniţiativă ce dă dreptul cetățenilor să direcționeze 3,5% din impozitul pe venit către bugetul unei școli, așa cum o pot face și către un ONG, în prezent. Separat, simplificăm și modul în care firmele pot face sponsorizări către școli – pentru a le realiza mai rapid și cu mai multe beneficii. Banii din 3,5% vor merge către investiții, reparații, dotări, consumabile sau servicii necesare. O școală de 1000 de elevi ar putea să aibă și 20.000 de euro în plus anual din aceste venituri. Pe lângă bani, legea vine și cu alte beneficii majore:

• implicare: comunitatea va deveni și mai activă în a sprijini școala;
• responsabilizare: școala va mobiliza părinții să doneze, iar părinții vor fi mai interesați să vadă ce se întâmplă cu acei bani;
• efect în cascadă: în timp va crește numărul de donatori din 3,5% și astfel vor câștiga treptat și alte ONG-uri;
• transparență pentru o parte din banii care mergeau oricum, informal, la „fondul clasei” sau „fondul școlii”.
• Facem un apel către toți nu doar să susțină legea, dar și să meargă cu ea la oameni, la școli, să înceapă deja să o promoveze. O vedem drept o campanie națională prin care comunitatea să devină și mai activă pe lângă școală.

PS. Un lucru bun este că proiectul are susținere din toate partidele”.

Nici nu ştiu de unde să încep prin a explica de ce o idee aparent bună, venită de la nişte politicieni probabil bine intenţionaţi, este de fapt o idee distructivă. Mai mult, pentru că eu poate sunt părtinitoare în chestiunea asta care a reprezentat o miză uriaşă pentru generaţia mea, o să dau cuvântul unor colegi:

Valeriu Nicolae, cunoscut activist pentru drepturile copiilor şi fondator Asociaţia Casa Bună: „Inițiativa sună bine numai că e o îngrozitoare tâmpenie. Ce înseamnă asta e că școlile foarte bogate vor deveni și mai bogate - părinții cu bani au copiii la școlile cele mai bune. cu profesorii și directorii cei mai buni sau cei mai cu pile și deci capabili să atragă cei mai mulți bani și din alte surse (proiecte europene sau bani de la primării). Școlile sărace vor avea bani ioc din 3.5%, căci sărăcia părinților înseamnă educație de calitate proastă. În concluzie bogații vor deveni și mai bogați, iar săracii vor rămâne la fel de săraci. Ministerul educației și guvernul vor avea o scuză perfectă pentru a nu investi în școli”.

Cristina Rigman, lider şi activist în mişcarea de voluntariat, în prezent trainer şi consultant independent: „O idee extrem de nefericită, care deturnează ideea originală a mecanismului 3,5% (fost 2%) și generează iluzia că cineva face ceva pentru școli, mutând responsabilitatea de la un stat incapabil să ofere condiții decente de educație, către părinții care oricum co-finanțează consistent sistemul. (...) Ați ales să duceți lupte mici și impactul este pe măsură”.

Mădălina Marcu, consilier de filantropie strategică la Asociaţia pentru Relaţii Comunitare: „Aceste propuneri sunt un „act de gândire mică, de tip spoială (…). În loc de presiune ca statul să îşi facă datoria, mutăm mai mult din responsabilitatea statului la cetăţean şi înţeleg că intenţia e să se dea şansa asta şi companiilor. (…) Apoi, şcolile şi bibliotecile din zone defavorizate nu vor avea în continuare de la cine să primească sume semnificative din motive de şomaj, muncă la negru, populaţie emigrată în sate unde rămân copiii şi bătrânii... banii vor ajunge astfel tot la şcolile bogate sau care atrag număr mare de elevi. Mai vad pericolul de a fi "obligat" şi nu doar moral, să direcţionezi 3,5% la şcoala copilului, tocmai pentru a înlocui fondul şcolii. În condiţiile în care la Şcoala Centrală în Bucureşti se pune problema să se facă şcoala de acasă că nu au bani de încălzire. Adică, din nou, cum facem să fie exclusiv problema părinţilor ideea de educaţie gratuită?”

Ionuţ Oprea, fondator al Asociaţiei Ferentari, care lucrează cu unii dintre cei mai dezavantajaţi copii din cele mai defavorizate zone ale Bucureştiului: “Adică școlile în loc să pună presiune pe stat, singurul responsabil pentru investiții și capabil să susțină proiecte pentru mase, vor pune încă o presiune pe părinți. Adică încă un mic pas, dar sigur spre privatizarea școlilor. Plus că nu am auzit pe nimeni să vorbească despre investit acei bani în bunăstarea copiilor sau a familiilor sărace, sau a oferi burse sociale copiilor săraci, sau mâncare, sau haine, etc. Nu. Reparații, modernizări, adică contracte gestionate de aceiași oameni, cu aceleași apucături, care au adus educația acolo unde este. Dacă școala e ONG, să fie și spitalele, pompierii, poliția și în general toată țara ONG. Măcar știm o treabă. Plătim taxe și de restul donăm, ca să rămână totul la fel”.

Carmen Daniela Stepan-Tătaru, Președinte Asociația Social Activ-ASA: “Atât avem și noi ca facilitate pentru toată munca depusă în binele comun, în rezolvarea atâtor probleme pe care statul și instituțiile lui nu le rezolvă. 3,5% și 20%. Pe ambele le împărțim deja cu toate instituțiile religioase și indirect cu școlile. Ambele sectoare având deja buget de la stat. Ambele gestionând mai mult sau mai puțin eficient, transparent bugetele existente. (…) Mai degrabă puneți presiune pe cei care împart banii publici în mod inechitabil și deloc responsabil față de nevoile existente în fiecare sistem”.

Vasile Braşoveanu, învăţător: “Cu alte cuvinte, în calitate de politician, recunoașteți incapacitatea statului de a finanța echitabil școlile și le încurajați să intre într-o piață sălbatică pentru a găsi ele singure soluții financiare pentru nevoile comunității școlare. Mă întreb dacă rolul dumneavoastră nu e tocmai acela de a găsi mecanisme instituționale de a finanța școlile și de a nu muta responsabilitatea pe umerii fiecărei unități școlare în parte căci parcă misiunea unei școli era să producă învățare? Sau poate că mă înșel și vom avea în cele câteva mii de școli din rural și urban mic sute de mii de părinți dornici să contribuie financiar, asta după ce statul încasează aproape 50% din veniturile salariale?”.

Andrei Popescu, Coordonator naţional tineret Erasmus+ şi Corpul European de Solidaritate: “Cinstit... mi se pare o idee foarte hazardată. Scopul lui 2% (acum 3,5%) a fost acela de a avea o alternativă în a direcţiona bani de la bugetul de stat şi de a sprijini societatea civilă. Cred că sunt aruncate în aer toate principiile cu această abordare (finanţare mascată tot pentru stat în majoritatea cazurilor), cu avantaje îndoielnice pentru şcoli, dar lovind serios în ONG-uri care şi aşa au probleme mari de finanţare”.

Acestea fiind zise, eu mă întreb ce părere au părinţii cu sau fără “posibilităţi” la auzul veştii că “şcoala îi va mobiliza să doneze, iar apoi ei vor fi mai interesați să vadă ce se întâmplă cu acei bani”. Ce părere au despre faptul că politicienii le trasează încă o sarcină în ce priveşte educaţia copiilor lor? Ce părere au despre ideea de plăti de două ori pentru educaţia copiilor: o dată din taxe şi o dată din “donaţii”? Ce părere au directorii de şcoli şi cadrele didactice despre faptul că vor avea “opţiunea” să alerge şi ei după formularele de 3,5% ca să aibă ce trebuie la clasă? Ce părere au copiii ai căror părinţi nu vor avea ce dona? Cum va fi organizat lanţul presiunii donaţiilor: de la director, la cadre didactice, la copii, la părinţi? Sau direct la părinţi, fără implicarea părinţilor? Adică treaba se va discuta direct la şedinţele cu părinţii sau pe grupurile de whatsapp ale părinţilor, sau li se va spune copiilor să le spună părinţilor că trebuie să semneze formularul de donaţie?

În fine, din partea mea, mai adaug doar un îndemn: dragi politicieni bine intenţionaţi, proveniţi din societatea civilă, vă rog respectuos să nu distrugeţi mecanismul 3,5% de finanţare a ONG-urilor şi, de asemenea, să faceţi cumva să fiţi mai conectaţi cu problemele reale ale educaţiei şi, în general, ale ţării. Dacă aţi fost aleşi pe o platformă reformatoare, nu renunţaţi la ideea de reformă, irosindu-vă timpul şi talentul cu cârpeli mici, lipsite de studii de impact. Dacă nu aveţi alte idei mai bune, luptaţi-vă pentru ca educaţia să primească 6% din PIB, aşa cum e legea. Pentru că din păcate, iată că în România respectarea legii ar fi o reformă în sine. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp